[E un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţă], de Tudor Arghezi
poezie / 2014/09/12

E un convoi de zdrenţe bălţate, de paiaţă, O gloată-ntre răspântii, încremenită-n ceaţă, De plăsmuiri de cârpe şi petice răzleţe Cu mâneci legănate ca pe prăjini şi beţe. Par strânse laolaltă momâile de paie, Din câmp, pe care vântul le scoală şi-ncovoaie. O căptuşeală trasă pe buze şi bărbie, O râie de căciulă, un fund de pălărie Un chip uscat cu nasul şi zgârciul ca un pinten, Un glas oftat, pe vremuri răsunător şi sprinten, Pleoape-ngropate, stinse şi umere surpate Şi şoapte auzite de-abia pe jumătate Şi nici suspinul, nici el rostit măcar întreg, Curmat de-o tuse seacă şi-un hohot de înec. Din sân se-aude zgomot de râjniţe stricate. Nici inima bătaia de tot nu şi-o mai bate. Convoiul de conture se-nşiră ca pe-o aţă Şi-şi reazimă fantoma în gol, mai mult pe ceaţă. Puţin lipseşte, vântul, cadravele uşoare Ca nişte lampioane în şir, să nu le zboare. Tichia cu o umbră de aur o cunoşti C-a fost cândva chipiul unui fruntaş de oşti. Într-o broboadă ruptă, o faţă sfărâmată E a Domniţei noastre, bălane, de-altădată, Care cu firul moale, rubine şi scântei Ţesea vulturi pe steaguri cu nimb de-arhierei. Copila, strănepoata de veac şi Domnitor A mai rămas cu…

“La Pasti”, de George Toparceanu
poezie / 2014/08/28

Astăzi în sufragerie Dormitau pe-o farfurie, Necăjite şi mînjite, Zece ouă înroşite. Un ou alb, abia ouat, Cu mirare le-a-ntrebat: – Ce vă este, frăţioare Ce vă doare? Nu vă ninge, nu vă plouă, Staţi gătite-n haină nouă, Parcă, Dumnezeu mă ierte, N-aţi ouă… – Suntem fierte! Zice-un ou rotund şi fraise Lîngă pasca cu orez. Şi schimbîndu-şi brusc alura, Toate-au început cu gura: – Pîn’la urmă tot nu scap! – Ne găteşte de paradă. – Ne ciocneşte cap în cap Şi ne zvîrle coaja-n stradă… – Ce ruşine ! – Ce dezastru ! – Preferam să fiu omlet ! – Eu, de m-ar fi dat la cloşcă, Aş fi scos un pui albastru… – Şi eu unul violet… – Eu, mai bine-ar fi să tac: Aşa galben sunt, că-mi vine Să-mi închipui că pe mine M-a ouat un cozonac !…

“Luceafarul”, de Mihai Eminescu, text integral
poezie , Text integral / 2014/08/13

A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinți Și luna între stele. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. Privea în zare cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. Îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorința-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade dragă fata. Cum ea pe coate-și răzima Visând ale ei tâmple De dorul lui și inima Și sufletu-i se împle. Și cât de viu s-aprinde el În orișicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară. * Și pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie. Și când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce; Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închiși Pe fața ei întoarsă. Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu…

Vasile Alecsandri, “Imn” lui Stefan cel Mare, la Putna
poezie / 2013/05/23

Imn religios de Vasile Alecsandri cântat la serbarea junimii academice române, dată în memoria acestui domn Ștefan cel Mare la mănăstirea Putna, în 15/27 august 1871 Etern, Atotputernic, o! Creator sublime, Tu, ce dai lumii viață și omului cuvânt, În tine crede, speră întreaga românime… Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ! Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire Pe marea veciniciei dispar ca nori în vânt, Și-n clipa lor de viață trecând strigă-n uimire: Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ! Tu din sămânța mică înalți stejarul mare, Tu junelor popoare dai un măreț avânt, Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare. Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ! În tine-i viitorul, trecutul și prezentul! Tu duci la nemurire prin tainicul mormânt Și numele-ți cu stele lumină firmamentul. Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ! Etern, Atotputernic, o! Creator sublime, Tu, care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfânt, Fă-n lume să străluce iubita-i românime… Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ! [cf. wikisource]

“Sara pe deal”, de Mihai Eminescu (text + note de interpretare)
poezie / 2013/02/06

– text integral – Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne; Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine. Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină. Nourii curg, raze-a lor șiruri despică, Streșine vechi casele-n lună ridică, Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. Și osteniți oameni cu coasa-n spinare Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curînd satul în vale-amuțește; Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește: Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă. Ne-om răzima capetele-unul de altul Și surîzînd vom adormi sub înaltul, Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată, Cine pe ea n-ar da viața lui toată? ______________________________ Comentarii (sursa WIKI): Sara pe deal este un poem al lui Mihai Eminescu publicat în revista „Convorbiri literare” în anul 1885, deși este datată anterior. După 1883, Mihai Eminescu nu am mai scris nimic din cauza bolii, însă…

“Dascalita” de Octavian Goga
poezie / 2012/10/03

Cu dedicatie pentru Ziua Mondiala a Educatiei / Ziua Mondiala a Educatorului (5 octombrie), zi libera in multe dintre scoli si data la care sindicatele din Invatamant incearca organizarea unui Bal al Profesorilor DASCALITA de Octavian Goga Cand, tremurandu-si jalea si sfiala, Un cant pribeag imbratiseaza firea, Si-un trandafir crescut in umbra moare, Eu plang atunci, caci tu-mi rasai in zare, A vremii noastre dreapta mucenita, —————————————- Sfios, amurgul toamnei mohorate Isi misca-ncet podoaba lui bolnava, Ca din cadelniti fumul de tamaie, Prelung se zbate frunza din dumbrava. Tu stai in prag, si din fragar o frunza La sanul tau s-a coborat sa moara, Iar vantul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasa domnisoara…

Poezia “Muntii”, de Aron Cotrus
poezie / 2012/09/25

În frământări aprinse, în lupte uriaşe, Unind într-o sforţare puterea voastră toată, Cotropitori, odată, Aţi spart pământul aspru ce v-a ţinut în faşe, În coaja lui tirană, în carnea-i milenară… Şi aţi ţâşnit spre cer – revolte uimitoare – Să împietriţi pe veci, în drumul către soare. Ca voi, o munţii mei, Am sângerat zadarnic, m-am opintit mereu, Ca dintr-o strâmtă ocnă să scap odat’ din mine: Să ies, să scap, să fug, De piedica-mi de humă, de-al cărnii mele jug Despotic, zilnic, slut şi-omorâtor de greu… Şi străbătând, în voie, nemărginirea oarbă… Cu sufletu-mi ce totul râvneşte să absoarbă, Să mă înalţ – sălbatic, statornic curcubeu – În setea-mi de lumină, Cu creştetul în nouri. Ca voi, Duşmani şi prieteni, Munţii mei!… (Aron Cotruş, Munţii)

“Pastel” de George Cosbuc
poezie / 2012/09/24

Prin vişini vântul în grădină Cătând culcuş mai bate-abia Din aripi, şi-n curând s-alină, Iar roşul mac închide floarea, Din ochi clipeşte-ncet cicoarea Şi-adoarme-apoi şi ea.   Eu cred c-a obosit pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cântat Şi tace-acum gândind aiurea. Sub dealuri amurgeşte zarea, Se-ntunecă prin văi cărarea Şi-i umbră peste sat.   Peste culmi încet amurgul moare Şi-ntors cu faţa cătr-apus Dă semne nopţii din ponoare Ea-mbracă haine-ntunecate Şi liniştit din aripi bate Plutind tăcută-n sus.

“Neoromantica”, poezie de George Calinescu
poezie / 2012/09/23

La lacul cel de munte, sub ninşii colţi alpini, Pe-o bancă de mesteacăn, solemn şi elegant, Ax redingotei* negre, ţilindrului* gigant (Funebra turlă sumbră printre molifţi şi pini), Şedea acum un secol Poetul. Sau tăcut, Cu mâinile la spate, cu coamele pe umăr, Se preumbla prin codri, cătând solemn un număr De trestii pentru orga cu fluierul acut. Descoperit-am lacul între păduri. C-un tic Mărunt tic-tic din vestă ceasornicul măsoară Tăcerea greieroasă ce valea împresoară, Ce-ar fi dădut extaze lui Richter* şi lui Tieck*. În cap îmi creşte, turlă, ţilindrul cel gigant, Cu mâinile la spate vâr faţa-n redingotă, Din ape ies sirene şi o undină* gotă, Iar eu mă pierd în codri solemn şi elegant. _______________________________ * redingotă, s.f. – haină bărbătească de ceremonie * ţilindru, s.n. – pălărie bărbătească înaltă, de formă cilindrică, joben * Richter şi Tieck – scriitori romantici germani * undină, s.f. – personaj din legendele germane, închipuit ca o fată frumoasă care trăieşte în apă

Mateiu I. Caragiale, “Grădinile Amăgirii”
poezie / 2012/09/16

Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde Apusa tinereţe s-a ofilit de dor, Şi apa ce-aţipeşte, în luciul rânjitor, Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde. Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior, Va răsări iar umbra cu chip înşelător Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde. Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri, Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură, Şi singur iar vei plânge în searbedele zori Amara soartă care te-a prigonit cu ură, Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori. [sonet din programa bac s1/33 model subiecte 2009]

Emil Botta, “Marea”
poezie / 2012/07/08

Abia se trezeau din adormire, legănarea de frunze abia începea, clocotitoarele valuri ale pădurii loveau digul pieptului meu, talazuri creşteau. Ce mare furioasă! Şi valurile ce sălbatece creste aveau. Tu Dimineaţă, Zeiţă frumoasă cum nu ştiu a spune, nu-mi da nici boarea prielnică, nu-mi da nici vântul prea lin pe marea pădurii. Nici busola şi nici crucifixul nu-mi da. Nici ţărmuri nu vreau, nu vreau să ajung undeva. Doar uitarea, de mine să uit, să mă pierd pe clocotitoarea, marea pădurii.

Geo Bogza, “Cum îmi bate ceasul”
poezie / 2012/06/29

Dacă îl ascult cu urechea dreaptă Ceasul meu bate clipele vieţii mele. Dacă îl ascult cu urechea stângă Ceasul meu bate clipele vieţii tale. Dacă îl ascult cu osul frunţii Ceasul meu măsoară durata universului. Dacă îl arunc în apă Dau înapoi cu un regn şi devin copac. Dacă îl arunc în foc Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră. Dacă îl arunc în neant Şi îl ascult cu memoria morţilor Dau înapoi cu trei regnuri Şi devin Cuvânt.

Lucian Blaga, “Zi de septemvrie”
poezie / 2012/06/29

Vino să vezi! În târzia bogata căldură închis între ziduri cine-ar mai sta? Precum a mai fost, până-n cealaltă zare încă o dată tărâmul să crească ar vrea. Şi-n unghi săgetat pământu-şi trimite cocorii spre cercul cel mare. Lumina ce largă e! Albastrul ce crud! Unei noi creşteri, văratice-n toamnă, se pare c-am fi hărăziţi şi aleşi. Şi-o clipă ne e-ngăduit bănuitului Sud să-i trimitem un gând fără greş. Între frunza ce cade şi ramura goală moartea se circumscrie c-un gest de extatică boală. Un joc îngânând cu lemnoasele membre sună târziul, nebunul, caldul Septembre.

Lucian Blaga, “Ecce homo!”
poezie / 2012/06/29

Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi Vârtejul meu de-avânt şi dulcea sete de-a juca, Când din pământ sorb numai fiere?… Când văd mormintele şirag încoronate Cu iederă ca nişte frunţi de-nvingători cu lauri Din ce-mi hrănesc scânteia mea de râs, de nu se stinge? Şi când cutreier blestematele ogoare, ce minune Mă-mbată de visez că eu păşesc pe bolta unui cer? Şi ce venin mă face s-aiurez Că glia neagră de păcate Răsună sfânta ca un clopot Sub paşii mei de plumb?… Nu ştiu, dar râd şi strig cutezător în vânt: „De ziua de apoi nu mă-nspăimânt – În iad de-ajung M-oi bucura de-un colţ în el ca de un rai întreg!…”

Lucian Blaga, “Către cititori”
poezie / 2012/06/29

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi. Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep? Credeţi-mă, credeţi-mă, despre orişice poţi să vorbeşti cât vrei: despre soartă şi despre şarpele binelui, despre arhanghelii cari ară cu plugul grădinile omului, despre cerul spre care creştem, despre ură şi cădere, tristeţe şi răstigniri şi înainte de toate despre marea trecere. Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plângă şi n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de aceea – lăsaţi-mă să umblu mut printre voi, să vă ies în cale cu ochii închişi.