Abia se trezeau din adormire,
legănarea de frunze abia începea,
clocotitoarele valuri ale pădurii
loveau digul pieptului meu,
talazuri creşteau.
Ce mare furioasă! Şi valurile
ce sălbatece creste aveau.
Tu Dimineaţă, Zeiţă
frumoasă cum nu ştiu a spune,
nu-mi da nici boarea prielnică,
nu-mi da nici vântul prea lin
pe marea pădurii.
Nici busola şi nici crucifixul
nu-mi da.
Nici ţărmuri nu vreau,
nu vreau să ajung undeva.
Doar uitarea,
de mine să uit,
să mă pierd
pe clocotitoarea, marea pădurii.

Leave a Reply