By Normal, lucrătorul invidiază pe contramaistru, contramaistrul pe inginer, inginerul pe directorul general. Şi la popoarele cu temperament viu, cu sociabilitate viguroasă şi cu instituţii liberale, câţi cetăţeni nu jinduiesc, în ceasuri de visare fierbinte, la rangul de secretar general – ori, în sfârşit, la cel de ministru, suprema ademenire a vieţii democratice!
Care este sensul şi valoarea invidiei ierarhice?
De când neîndurata ironie istorică l-a adus pe Nietzsche, cel îmbătat de mândră izolare, până în gurile tuturor automaţilor literari, ideea că râvna şi emulaţia, ca atare, sunt eminent creatoare a ajuns o floare de foileton din cele mai pompoase. Pe filologul poet îl fermecase rodnicia intelectuală şi artistică în cetăţile antice; el atribuia bogăţia aceea rivalităţii sistematic iritate prin jocurile şi concursurile publice. Mi se pare că explicaţia nu-i decât entuziastă şi naivă. Cred că nici chiar în grupări umane aşa de mici ca cetăţile greceşti, oricât de solicitată ar fi fost acolo dorinţa naivă de a trece înaintea altuia, calitatea, şi nici cantitatea produselor intelectuale nu puteau fi influenţate direct şi excluziv de premii şi coroane. De dragul cununilor de stejar şi a medaliilor de onoare nu se nasc capodopere, cum nu s-ar naşte nici copii reuşiţi. Ca să adaug un exemplu celebru: n-a fost poate om pe care să-l fi mâncat mai rău râia emulaţiei decât pe Voltaire. Cu deosebire tragediile lui au fost, în mare parte, stoarse din spasmele unei pofte neînfrânate de a se lua la întrecere cu vreun confrate celebru, viu sau demult răposat. Totuşi pentru literatura ţării lui, cu atât mai mult pentru aceea a lumii întregi, aceste roade pripite şi fade au fost în scurt şi irevocabil anulate, fără consideraţie pentru ambiţiile furioase ale neastâmpăratului grafoman.
În gândirea convulzivă a lui Nietzsche, lupta şi întrecerea sub orice formă ajunsese un tiranic fetiş. Şi cum lumea este infectată azi de un imperialism cu deosebire virulent, fetişul acesta a devenit vulgar. Sunt, însă, negreşit, feluri de activitate, unde întrecerea, setea de “înaintare”, au prioritate esenţială. Pentru a lămuri această funcţiune deosebită a emulaţiei, am început vorba cu invidia ierarhică, şi am pus în frunte pe lucrător. Silinţa înverşunată care stăpâneşte pe omul prins într-un asemenea sistem social este tocmai pofta elementară de a scăpa de munca propriu-zis productivă şi a lua în mână comanda… …Nu ştiu de ce maliţiozitatea populară a dat exclusiv în spinarea ţiganului dorul de a ajunge împărat. Acest dor stăpâneşte masa omenească toată. Cei liberi de această pornire sunt exemplare cu totul rare, ciudate şi, cum cred, deosebit de preţioase ale speciei noastre. Şi nici nu poate fi altfel: dragostea autentică de muncă productivă nu se poate întâlni decât în acel tip uman care-i natural înzestrat cu o putere de invenţie viu afirmată. Acest tip este, fără îndoială, o nimereală cu totul rară a naturii. În schimb societatea, prin formaţiile sale ierarhice a trebuit, de la origini, să stârnească şi să cultive pornirea elementară de a stăpâni şi voluptatea, arogantă şi leneşă, de a porunci. Neapărat, viaţa civilizată cere administrare organizată, şi administrarea implică ierarhie. Dar activitatea administrativă este pur formală şi prin ea însăşi sterilă; de aceea în ea se poate deschide loc pentru un uriaş parazitism, ascuns sub masca prestigioasă a puterii. Cu cât producţia – aceea care-şi merită numele – scade, cu atât activităţile formale cresc excesiv. Cu cât mai nebună era distrugerea războinică şi sărăcirea izvoarelor de producere, cu atât mai grav şi misterios vorbeau capii treburilor europene despre organizaţie – un cuvânt care, prin caraghios abuz, va ajunge curând, din magie, ridicul.
Umflarea formalismului social este semnul vremii noastre, vreme de exces politic şi negustoresc. Politica şi negoţul sunt formele cele mai evidente de activitate neproductivă, fiindcă amândouă consistă tocmai în manoperarea formală a valorilor rezultate din fapta creatoare a producătorilor propriu-zişi. Când administrarea întâmpină greutăţi tot mai mari, viaţa politică se face tot mai intensă, şi cu cât se împuţinează marfa, cu atât se înmulţesc negustorii. Politica este un efect al dezechilibrului care se naşte constant şi fatal în organizaţiile sociale. Acest dezechilibru este un fenomen normal al vieţii istorice. La un grad oarecare dezechilibrul acesta absoarbe prea mult din energia societăţii: atunci politica e în culmea înfloririi – e revoluţie: raiul politicianului pur se deschide pe pământ. Producţia pozitivă cade la minimum, şi inevitabil plouă cu “idei organizatorice”. Acum câţiva ani, când ruşii piereau, propriu-zis, de foame, ziarele, discursurile şi trenurile de propagandă ale sovietelor duceau peste tot, cu delicioasă seninătate, vestea că se va începe imediat electrificarea totală a ţării. A fost probabil cea mai ilustră şi umoristică “idee” ieşită din capul politicianilor, de când există politică. Drept vorbind, în starea de atunci a ţării ruseşti, doar electricitatea putea să-i fie de lipsă şi de ajutor. Dar să nu râdem indiscret şi farizeic. Mecanismul întregii vieţi europene se hodorogeşte ca o moară fără grăunţe.
Cu cât valoarea reală scade, calitativ şi cantitativ, cu atât se înmulţesc biurourile, directorii, subsecretarii, inspectorii, misiunile şi comisiunile. Bunurile se împuţinează, dar expresele, avioanele, limuzinele gonesc pline de cârmuitori şi intermediari, plini ei înşişi de idei organizatorice. În viaţa publică europeană creşte un vodevil monstru: bărbaţii de stat şi oamenii de afaceri se agită şi şoptesc, cu încruntări de sibile, despre organizaţie şi numai despre organizaţie, iar bunurile care urmează doar să fie organizate dispar văzând cu ochii. Contrazicerea e completă şi complet comică.
Desigur activităţile formale – politică, afaceri, administraţie – au o grozavă putere de seducţie. Ele sunt câmpuri pentru un diletantism îndrăzneţ, profitabil şi glorios. Pe treapta cea mai înaltă, se poate desfăta incompetenţa cu cea mai deplină autocraţie. Lipsa efectivă de răspundere creşte cu rangul. Şi de zece ani spiritul dictatorial pătrunde în toate capetele: cu cât sunt ele mai de duzină, cu atât mai oarbă, fireşte, şi mai dârză e setea de autoritate. Sufletul european este militarizat, şi nicăieri ca în militărie nu triumfă atât de complet încrederea că totul e realizabil, toate merg bine, dacă porunceşti tare. Cu optimismul acesta cazon, specific şi indispensabil ofiţerului de rechiziţie, a intrat lumea în cheful războiului; acum se trudeşte, mahmură, să se consoleze cu speranţa în – organizare.
În prospectul entuziast al Enciclopediei, Diderot apără şi laudă cu aprindere meseriile, împotriva vechii prejudecăţi care le socotea irevocabil josnice. Fapta lui a rămas celebră: el a fost primul intelectual ilustru care a vrut să reabiliteze meşteşugurile. Succesul încercării îmi pare, astăzi încă, destul de îndoielnic. Nu pentru că n-ar fi oameni care să preţuiască inteligent şi drept munca material producătoare, ci pentru că există un vechi ciocoism, radical şi universal uman, de care lumea nu se va curăţi uşor. Acest fel de ciocoism este miezul industriei ierarhice de care am vorbit la început şi care împinge pe individ cu atâta putere spre activităţi formale, este pofta de a sări de la munca productivă la beţia comandei fără răspundere. Fiindcă, pentru masa umană, problema intimă este una: cum aş face ca totdeauna celălalt să asude, eu – să organizez şi altminteri toate să fie bine?
