Abia apăru afişul teatral ce anunţa reprezentarea operii Favorita pe scena teatrului nostru, şi mulţi din amatorii de muzică începură a-şi face întrebarea daca opera anunţată este aceea pe care au scris-o Donizetti pentru Teatrul operii cei mari din Paris sau este vreo compoziţiune ieşită din pana vreunui maestru fără reputaţiune? Dar numele lui Donizetti se vedea de departe imprimat pe afiş şi atesta că opera promisă este tocmai acea celebră compoziţiune care de optsprezece ani încoace se bucură de cea mai mare favoare în lumea muzicală. Veni apoi întrebarea daca opera o să se cînte bine sau nu, daca punerea în scenă o să fie mai bine esecutată pe scenă decît cum este imprimată pe afiş şi daca o să avem decoraţii noi şi balet. „Dar astea nu se pot vedea decît la reprezentare“, răspunse unul dintre dînşii. „E necesariu ca să mergem la teatru să o vedem“, adăogă un altul. „Aşadar, la teatru“, răspunseră toţi deodată şi se îndreptară pe calea ce duce la biroul casieriei.
Pînă cînd aceşti amatori de operă cu balet şi cu mare punere în scenă îşi vor cumpăra bilete de intrare, ne rămîne destul timp ca să dăm lectorilor noştri o idee repede despre opera în chestiune. Arătăm dar că, la încetarea lui Rossini de a mai scri, iar mai cu seamă de la moartea lui Bellini, Teatrul operei cei mari din Paris se văzu silit a se mărgini în repertoriul său cel vechi. Nici o operă de pană italiană nu venea să ridice de asupră-i acel văl de monotonie! Nici un compozitor nu cuteza să scrie pentru acel teatru care servise de mormînt gloriei mai multora din confraţii lor! Atît era de mare temerea ce inspirase maeştrilor de muzică gustul cel rafinat şi singular al francezilor.
Dar asta nu putea să dureze mult timp, publicul începu să murmure, şi pe acolo, cînd amatorii de teatru cer şi plătesc, sunt ascultaţi.
Astfel, impresa se văzu silită a chema pe Donizetti ca să scrie pentru teatrul său; el scrise pe rînd operile Duca d’Alba, Poliuto, şi La figlia del’ regimento. Dar nici una dintr-însele nu fu de natură a împăca gustul publicului din capitala lumei civilizate. În fine, după mai multe încercări fără succes, la anul 1840 scrise pe Favorita. Astă-dată însă reuşi a împlini toate condiţiunile reclamate de gustul francez şi dete lumei un cap d-operă, care de atunci şi pînă acum n-au încetat de a fi deliţia muzicofililor inteligenţi. Muzica de la această operă, după părerea mai multor renumiţi maeştri ai timpului nostru, împlineşte mai toate condiţiunile reclamate de arta muzicală şi dramatică. Ea este un buchet sau un potpuri compus din toate frumuseţile ce poate da arta melodiei şi a armoniei unui maestru de geniu. Tot este caracteristic într-însa, nicăiri nu lasă a se vedea cel mai mic contrast între poezie şi muzică. Pasiunile dramatice ce se aţîţă şi merg crescînd în diferitele personage ale dramei sunt desemnate cu colorile cele mai precise şi sublime.
Partea orchestrului lasă şi ea a se vedea mai multe tranziţiuni armonice de o rară beleţă şi o instrumentare bine nutrită şi raţionată. Cu toate acestea, ar fi fost mai bine daca această operă nu s-ar fi reprezentat la noi; sunt mai multe cuvinte, dintre care unul este că nu avem artişti capabili de a o cînta cum se cade, iară cel de al doilea, că opera aceasta nu e deloc în acord cu cunoştinţile muzicale ale unei foarte mari părţi din publicul nostru.
Muzica, ca şi literatura, îşi are partea ei populară şi lesne de înţeles, precum şi pe cea sublimă, ce nu se poate gusta decît de aceia care au trecut prin toate fazele artei. Ce ar fi oare daca s-ar da unui om cu puţină cunoştinţă de carte Divina Comedie sau Faust, ca să le facă lectura pentru distracţiune? El ar adormi în adevăr! Ei bine, tot cam aşa s-a întîmplat şi cu publicul nostru la mai multe părţi din această operă. Dar să lăsăm această dizertaţiune şi să mergem înainte.
Afişul teatral, deşi scris într-o limbă care nu este franceză, nu este italiană, ba nici chiar română, decît un fel de limbagiu inventat de impresiile trecute şi perfecţionat de cea actuală, cu toate astea el ne promitea pe Favoritacu o mare punere în scenă! Intrarăm dar în teatru, ne luarăm locul nostru obicinuit şi, după o aşteptare de vro cincisprezece minute peste ora fixată pentru începerea reprezentării, se dete semnalul. Dar pe cînd speram să auzim faimoasa overtură, care trece de cea mai belă şi mai ştiinţifică din cîte au scris Donizetti, cortina se rîdică şi auzirăm pe corişti cîntînd corul „Bell’alba foriera“*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAFRR3-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } . Dupe dînşii, veni tenorul şi basul profund. Lăsînd deocamdată la o parte pe cel de al doilea şi vorbind despre cel dintîi, arătăm că el nu este deloc tenorul ce s-ar cere pentru opera despre care tratăm. Vocea lui, după ce că este de un timbru multicolor, apoi este atît de puţin sunătoare încît, la frazile acelea unde orchestrul sună ceva mai animat, nu se aude deloc; de unde vine că multe din pasagele cele mai interesante ale operii rămîn negustate de public. Cu toate acestea, romanţa din actul al patrulea au cîntat-o cît se poate de bine, afară de do falset, care fu foarte rău pronunţat şi ne dete ocaziunea de a asculta, pentru prima oară pe scena noastră, note de ventriloc; fu însă foarte bine recompensat de către un amator de prosperitatea teatrului, atît numai că acea recompensă ar fi fost mai bine daca i s-ar fi făcut în primul act al operii, iar nu la romanţa intitulată Die schönsten Augen*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAMTR3-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , în care a fost prea bine şi ca esecutor şi ca compozitor.
D-nu Nicola Benedetti, basul profund, în rolul abatelui Baltasar, ne arătă pe adevăratul călugăr spaniol, iară prin acel umblet plin de gravitate, acea fizionomie impasibilă şi gesticularea aceea stîngace, ne dete să înţelegem că artistul nostru au studiat foarte bine micele particularităţi ale stariţilor de mănăstiri, care propagă poporului sobrietatea, iar ei trăiesc în cel mai mare libertinagiu.
În partea muzicală a acestui rol au fost bine, însă în duetul din primul act cu tenorul şi în scena scomunicaţiunii, ce precede finalul actului al doilea, au dat dovezi că îi lipsesc notele cele profunde; cu toate acestea, o mai repetăm, el au cîntat bine şi au fost unicul artist care au avut aplaude după merit.
D-la Zenoni, în rolul Favoritei, au demonstrat pînă la evidenţă că observările ce i s-au făcut în operile jucate pînă aci nu sunt pasionate, după cum le califiază unii, ci din contra, pline de veritate. Vocea acestei soprane e ţipătoare, fără espresie şi de un caracter nedecis; aceste defecte sili pe artista noastră a face din partea muzicală a rolului Favoritei un ce nesuportabil, iar în jocul de scenă ne dete ocaziunea a vedea tot aceea ce am văzut în operile jucate de dînsa pînă acum, adică nişte gesturi monotone şi foarte puţin naturale. Publicul însă, ţiind astă-dată socoteală de meritele ei, îi aruncă mai multe buchete compuse din cele mai simbolice vegetale.
D-l Colombo, prin vocea sa convulsivă şi tremurătoare, făcu din partea muzicală a rolului lui don Alfonso, regele Castiliii, un ce de puţină importanţă. În amoarea noastră pentru veritate, arătăm că acest artist nu are lipsă de simţirea muzicală şi cîntă după un metod foarte bun; are însă defectul de a forţa prea mult la notele de sus şi aceasta face ca acele note să iasă alterate sau mai bine neîntonate. Ca artist dramatic e foarte bine cunoscut publicului nostru, şi aceasta ne scuteşte de a mai raţiona despre talentele şi defectele sale.
D-la Giovanoli, în rolul ei de seconda parte, făcu tot ce-i stete prin putinţă şi reuşi a trage asupră-i bunavoinţă a publicului, care o salută cu aplaude şi buchete de flori.
Corul şi orchestrul au fost bine.
Despre marea punere în scenă am avea foarte multe de zis; ne mărginim însă a arăta numai că decoraţia de la introducţiunea primului act, ce reprezentă în profil templul Madonei, fiind de architectură italiană, să pune în mare contradicţiune cu cea din fund, ce este de stil gotic şi reprezentă un peisagiu elvetic, iar nu spaniol. În actul al doilea, după libret, ne aşteptam a vedea palatul Alhambra, vestita rezidenţă a maurilor din Ispania, şi grădina lui Alcazar, acel Eden pămîntesc pe care califul Boabdil îl numea „Valea cereştilor bucurii“. Dar ce văzurăm! Palatul Alhambra era reprezentat printr-o colonadă romană; în locul bătrînilor sicomori se vedeau nişte sălcii, iar celebra fîntînă aruncătoare de apă era reprezentată printr-un havuz (iertaţi acest termen turcesc), ce semăna foarte mult cu vasele acelea în care cofetarii rătăcitori vînd pe la tîrguri un fel de băutură numită şerbet!… Dar asta e o parodie a architecturii şi a istoriii, vor zice unii. Nicidecum, domnilor! Este o mare punere în scenă a operei Favorita şi nimic mai mult.