Nicolae Filimon, Ernani

OPERĂ SERIE ÎN 4 ACTE. POEZIA DE D. PIAVE, MUZICA DE MAESTRO VERDI.

Muzica acestii opere este una din compoziţiunile maestrului Verdi sau, putem zice, singura care a plăcut mai mult publicului nostru şi pe care o înţelege mai bine; cauza este că geniul celebrului maestro cînd a creat această delicioasă operă, a fost mai mult inspirat de accentele melodiei decît de acelea ale armoniei. Mai toate ariile au o coloare populară şi romantică, o facilitate încîntătoare; nu e într-însa nimic scolastic, nimic profund, nimic din acele dificultăţi surprinzătoare, tot e frumos, tot e suav, chiar masele armonice de la cor, orchestru, sunt compuse din cele mai dulci accente, din cele mai înţelese acorduri, şi putem zice că această muzică a contribuit prea mult la întinderea famei muzicale a celebrului maestro, precum şi la dezvoltarea gustului muzical al publicului.

Primadona Geanfredi, afară de vreo cîteva tonuri acute şi care au făcut o impresiune neplăcută, a interpretat destul de bine partea muzicală a rolului donii Elvirii, deşi pentru perfecta esecutare a acestii partiţiuni s-ar cere o primă donă cu o voce mai bine condiţionată. Ariile care au fost cu mai mult succes cîntate sunt:

şi

amîndouă din primul act. În jocul dramatic a avut mult natural şi delicateţă, prin urmare şi succes.

D. Carlo Liverani a cîntat prea bine rolul lui Ernani, şi daca n-ar fi scos din cînd în cînd cîte o notă răguşită, ar fi fost admirabil.

D. Steller, în partea dramatică a rolului lui Carol V, regele Spaniii, n-a lăsat nimic de dorit; dar în partea cantabilă a acestui rol a fost prea mediocru în raport cu ceea ce se cere pentru esprimarea ad litteram a acestei partiţiuni baritonale, scrisă pe o estenţiune şi pe un volum de voce mai mare decît ale acestui artist. Cu toate transportele şi puntaturile adoperate la mai multe din notele acute, tot a lăsat să se simţă o deosebire însemnătoare între felul cu care a esecutat şi forţa ce urma să dea acestei părţi, ca să fie interpretată cum se cade şi să placă mai bine publicului.

D. Cesare della Costa, în rolul lui don Ruy Gomez da Silva, a fost bine în toate. Ca artist dramatic a susţinut frumos, cu mult natural şi cu multă demnitate, caracterul lui Silva, grande di Spania; ca cîntăreţ n-a negligeat nimic ca să poată ajunge pînă la puntul de a esprima, după cum o cere arta muzicală, partiţiunea acestui rol. Notăm însă cu părere de rău că cadenţa de la cavatina

este cu totul lipsită de simţul comun; saltul făcut de la octava basă la cea acută nu este decît un salt mortale, o sforţă monstruoasă, şi am dori ca să nu se mai repete fiindcă efectul ce-l produce, deşi îndrăzneţ, e neplăcut.

Orchestrul, corul, au mers prea bine pentru că au fost bine întonate, însă disciplina măsurei în esecutare tot s-a simţit în mai multe părţi ale operii. Costumele sunt mai conforme cu epoca şi locul decît cele cîte văzurăm pînă acum pe scena noastră. Manoperile decorurilor ar fi bine să se facă cu mai multă celeritate, fiindcă, aşa precum s-au făcut pînă acum, strică mult iluziunea spectatorilor.