Sicilia, acest locaş al soarelui, insulă a ciclopilor, teatrul celor mai poetice aventure mitologice, patria Ceresei şi a lui Triptolem, delicioasa grădină a Italiei, care făcu pe frumoasa Venere a-i da preferinţă mai mult decît încîntătoarelor dumbrăvi de cedri şi chiparisi din insulele Cnido şi Cipro; patria primitivă a literelor şi a belelor-arte, pămînt proverbial pentru eroismul şi abnegarea fiilor lui, iată în fine ţara care dete lumei pe pateticul maestru Bellini, pe inventatorul şcoalei lirice şi compatriotul tiranului Falaris (1), ce-şi avea şi el pasiunea sa muzicală, ba chiar şcoala sa fundată pe o teorie proprie a sa, şi care în marele său amor pentru cultura muzicei vocale inventă faimosul taur de aramă pe care, după ce-l ardea binişor, adică pînă se făcea roşu, apoi băga într-însul cîte un amator de muzică, care abia intrat în pîntecele dobitocului începea să cînte din toate puterile şi pe toate coardele, de la cea de bas profundo pînă la cea de soprano sfogato, iar după aceea devenea maestru perfect.
Bellini se născu în Catania, oraş situat la poalele muntelui Etna, la 1802, noiembrie 3. Părintele său, Rosario Bellini, avînd o mulţime de copii, destinase a face din micul Bellini un contabil, dar un consîngine al său, don Vicenzo, renumit în toată Catania pentru întinsele sale noţiuni muzicale, descoperind în acest copil un mare talent muzical, să însărcină a-i da o creştere muzicală şi după ce-l învăţă cele mai principale noţiuni muzicale, prin influinţa ce avea la viceregele al Siciliii, iar mai cu seamă la Nelson, primul admiral anglu ce ocupa pe atunci Sicilia, reuşi în fine a dobîndi pentru protegiatul său un loc de stipendist în conservatoriul din Neapole.
Acolo, Bellini, după ce studie mai întîi muzica vocală şi să esersă bine la piano-forte şi alte instrumente, la 1819 să consacră cu cel mai mare amor la studiul contrapuntului sever, avînd de maestru pe faimosul profesor Tritta, apoi pe Raimondi, iar mai pe urmă pe Zingarelli, directorul conservatorului, unic maestru care înţelesese adevăratele necesităţi ale teatrului melodramatic.
Cu un asemenea preceptor, Bellini, care era dotat de la natură cu cea mai fericită inteliginţă muzicală, nu lipsi a se face cunoscut în Neapol ca cel mai distinct dintre toţi elevii de contrapunt ai şcoalei regale, iară dupe esamenul ce dete în prezinţa ducelui de Messina, în care întrecu pe toţi conşcolarii săi, luă diplomă de maestru.
Prima operă cu care acest ilustru maestru îşi începu cariera poartă titlul de Adelson è Salvini, ce fu reprezintată pe regescul teatru San Carlo din Neapole, la 1826; apoi scrise, la 1827, pe Bianca è Gernando. Aceste opere, deşi prin structura lor artistică arătau pe junele maestru fără esperienţă, însă frumoasele melodii ce conţineau într-însele şi divinile armonii semănate de junele compozitor dupe un mod de tot nou pe acel timp lăsa să se vază într-însul un mare geniu muzical, care mai în urmă era să se înalţe pînă la cel mai înalt grad de sublimitate.
Splendidele succese ce avură aceste slabe încercări ale lui Bellini pe teatrele napolitane îi dete curagiul de a intra în arena compoziţiunii teatrale şi astfel, la 1827, părăsi Neapole şi veni la Milan, unde, abia sosit, priimi din partea direcţiunei Teatrului de la Scala obligaţiunea de a scri o operă serie pentru deschiderea acelui teatru. El compuse cu aceasta ocaziune opera Il Pirata, ce fu reprezintată cu un succes mare, la care deşi contribui mult eminentele talente ale faimoşilor artişti Rubini, Tamburini şi d-la Ialande, însă notabilităţile muzicale din Milano, printr-o justă apreţuire ce făcură acestei opere, dovediră lumii muzicale că opera lui Bellini conţinea o mulţime de melodii de o nouă invenţiune, pline de o poezie încîntătoare, şi că masele armonice erau tratate cu o simplitate plină de dulceaţă şi fără nici o tendinţă scolastică ce devenise la modă pe timpii aceia.
A doua operă care contribui mult la întinderea famei lui Bellini fu La Straniera, pe care o compuse tot pentru Teatrul de la Scala, pe libretul tras de poetul Felice Romani din faimosul romanţ scris de Arlincourt.
Această operă devenind populară în toată Italia, dete curagiu autorului a întreprinde o călătorie artistică în peninsulă. Ajungînd la Parma, scrise opera Zaira, care, deşi conţinea frumuseţi de primul ordin, însă avu un succes foarte mediocru, pe care unii îl atribuiră marii slăbiciuni ce avea Bellini pentru romani, din care cauză refuză de a scrie muzica pe un libret prezintat de magistraţii din Parma, compus de un compatriot al lor. Adevărul însă este că opera a căzut şi căderea a venit mai mult din defectele ei, pe care le-au cunoscut mai în urmă chiar autorul.
După aceasta scrise pentru Teatrul Fenice din Veneţia opera I Capuletti è Montecchi. Ca să compuie astă operă, el avu a să lupta cu multe dificultăţi, dintre care cea mai mare era că subiectul acesta fusese pus pe muzică mai dinainte de maestrul Vaccai şi de Zingarelli, amîndoi artişti de distincţiune. Cu toate astea, el ştiu a triumfa despre toate dificultăţile şi dete Italiei una din cele mai patetice compoziţiuni muzicale, fără a atinge cît de puţin amorul propriu al ilustrului său protector şi al celuilalt maestru.
La 1830, Teatrul Carcano din Milano, formînd o companie din cei mai celebri artişti dupe atunci şi voind a deschide cursul reprezentărilor cu o compoziţiune nouă, alese pe Bellini de compozitor al acei opere. Acesta venind la Milan se puse pe lucru şi, ca să desminţă pe inamicii săi cari acuzau scrierile sale de monotonie şi de o mare asemănare între dînsele, scrise opera La Sonnambula, cea mai frumoasă din scrierile ieşite din pana sa, pentru delicioasele culori cîmpeneşti ce cu atîta măiestrie ştiu a-i da. Abia se reprezintă acea sublimă operă, şi adversarii lui Bellini se văzură siliţi a depune armele şi a mărturisi eroarea în care căzuseră numai de gelozie.
Anul 1831 fu cel mai fericit din toată viaţa acestui compozitor. Opera Norma, compusă pentru Teatrul de la Scala, acest cap d-operă de tot ce e mai sublim, mai grandios şi mai patetic în arta muzicală, ridică pe maestrul Bellini la cel mai înalt grad de celebritate, la care mulţi din compozitori aspirară, dar prea puţini fură cari îl ajunseră.
Astă sublimă operă abia se reprezintă şi pe dată se electriză toată Europa şi procură autorului ei cele mai splendite omage din partea tutulor. Dar patria ştiu a-i premia şi mai bine meritele sale, căci vizitînd acesta Sicilia la 1832 şi luînd de ştire catanezii, ieşiră la barierile oraşului, avînd în capul lor pe don Giuseppe Alvaro, prinţ de Sperlinga, cel mai distins din aristocraţia cataneză şi guvernator al oraşului; abia ajunse Bellini şi fu salutat de populaţiunea oraşului său de naştere cu buchete de flori şi cu sonete. Directorul universităţii recită în onoarea lui un discurs din cele mai linguşitoare, iar prinţul guvernator îl luă în trăsura sa şi-l duse la palatul oraşului în aclamările întregii populaţiuni, unde fu felicitat de o deputaţiune compusă de tot ce avea Catania mai celebru în muzică şi în belele-arte.
Regele ambelor Sicilii, voind a onora şi el meritele şi geniul acestui maestru, ordonă a se turna o medalie de aur şi a să da din parte-i lui Bellini, împreună cu diploma prin care îl numea maestru de cameră al Academiei Burbonice.
După două luni de petrecere în sînul familiei sale şi al amicilor săi de adolescinţă, părăsi pămîntul naşterii sale şi se duse la Veneţia, unde îl aşteptau cu nerăbdare ca să scrie o operă. Dar cu toată silinţa ce depuse, din multele intrigi ce se iviră la reprezintarea ei, căzu şi fu aspru criticată de presa veniţiană, însă splendidele succese ce avu în celelalte părţi ale Italii justifică necontestabilul merit al acestei opere.
Lăsă Veneţia şi, trecînd în Francia, merse la Paris, unde la 1834 puse pe scena Teatrului italian pe Norma, care îi aduse un profit de douăsprezece mii franci şi cele mai mari omage din partea membrilor conservatorului francez.
Fanatismul ce produse opera Norma procură lui Bellini onoarea de a compune pentru Teatrul de operă una din cele mai clasice compoziţiuni ale sale, pe libretul I Puritani.
Înainte însă de a începe scrierea muzicei acestui libret, se puse a studia cu mare atenţiune gustul capricios al publicului francez şi, după o reflecţiune matură, începu a scrie această muzică de la care aştepta un triumf sau o mare cădere. Adoperă dar tot geniul său şi reuşi a învesti libretul Puritanilor cu cele mai frumoase melodii la partea cantabilă şi cu o armonie încîntătoare şi conformă cu regulele şcoalei franceze la părţile corale şi ale orchestrului; astfel că, reprezentîndu-se, opera avu un succes din cele mai briliante şi-i procură crucea Legiunei d-onoare din partea regelui Ludovic Filip. Dar acest splendid triumf fu cel mai din urmă care îl priimi aci pe pămînt. O inflamaţiune a intestinilor rău tratată îl răpi din mijlocul amicilor şi a adoratorilor săi şi-l trimise în sînul eternităţei. El muri la 23 octombre 1835 la Puteaux, aproape de Paris.
Pierderea acestui compozitor acoperi de doliu Parisul şi toată Italia. Cei mai mari artişti luară parte la parada funerală. O mulţime nenumărată de popul de toate condiţiunile însoţiră rămăşiţele mortale ale acestui celebru artist pînă la locaşul etern. Oficiul divin se celebră în Domul Invalizilor. Imnul morţilor, compus de compatriotul său Cherubini, fu cîntat de celebrii Lablache, Rubini şi Tamburini, acompaniaţi de două sute din cele mai alese voce ale Conservatorului din Paris. Iată cum îşi săvîrşi acest celebru maestru cariera vieţei sale.