OPERĂ ROMANTICĂ. POEZIA DE W. FRIEDRICH, MUZICA DE FR. FLOTOW.
Subiectul acestei opere îl datorăm unei glume engleze foarte escentrică. Poetul W. Friedrich îşi imagină şi creă poezia, iar Flotow scrise muzica.
Intriga este aceasta: Lady Harriet Durham (1), fiica uneia din cele mai nobile familii din Anglia, supărată foarte mult de sir Tristan de Micleford, vărul său, ce voia să o ia de soţie, şi care sub acest pretest îi făcea zile amare prin gelozia şi manierele sale cele stupide, hotărî a se scăpa de dînsul şi căută mijloace favorabile spre îndeplinirea acestei cugetări.
Într-o zi, ea se afla împreună cu miss Nancy, confidenta ei, şi rîdea de stîngacele lui maniere prin care cerca să devină iubit, cînd, deodată, se auzi un zgomot de voci femeieşti. Aceste voci erau cîntul de veselie al fetelor ce, o dată pe tot anul, se duceau la tîrgul de la Richmond ca să-şi caute stăpîn.
Nobilelor june le veni ideea să se ducă şi ele la Richmond străvestite în vestminte de slujnice, ca să se distreze; şi de la cugetare, veniră la faptă.
Era însă o lege pe acei timpi care obliga pe toate slujnicele ce intrau în serviciul cuiva la tîrgul de la Richmond, ca să-şi îndeplinească condiţiunile contractate cel puţin pe timp de un an.
Nobilele dame nu pierdură mult timp spre a-şi găsi stăpîni, căci Lionel şi Plumkett, doi tineri arendaşi, răniţi de frumuseţea lor, le luară şi le duseră la locuinţele lor, iar după cîtva timp se înamorară de dînsele pînă la cel mai înalt grad.
Ele însă, neputînd să se obişnuiască cu noua poziţiune ce le crease nesocotita lor glumă, şicanează pe bieţii arendaşi şi comit o mulţime de neorînduiele, crezînd că îi vor pune pe arendaşi în poziţiune de a le goni; dară nu reies, căci arendaşii nu voiesc a le da libertatea.
În fine, ajutate de sir Tristan, fug pe la miezul nopţii şi se întorc iarăşi în palatul lor din Londra.
Arendaşii observă dezertarea şi se ia în goana lor, dară ajungîndu-le lîngă parcul regale, întîlnesc cortegiul de vînătoare al reginei şi în mijlocul lui văd şi recunosc pe slujnicele lor învestmîntate cu vestminte strălucitoare; ei voiesc să le ia cu dînşii, dară ordonă gardelor să-i aresteze.
În fine, după mai multe suspine şi suferinţe prin care trec înamoraţii, autorele piesei face pe unul fiu al lordului Derby şi îi dă de consoarte pe lady Harriet Durham, iară pe miss Nancy, tot prin meşteşugul dramaturgic, o dă de soţie celuilalt june şi se termină drama.
Despre muzica de la această operă arătăm că, în ceea ce priveşte la arta compoziţiunii, ţine de şcoala germană actuale; melodiele însă sunt cam cosmopolite, adică se găsesc într-însele adesea foarte multe reminiscenţe din maeştrii italiani, şi mai cu seamă din Bellini, Donizetti şi uneori chiar din Verdi.
Mai observăm iarăşi că maestrul Flotow nu s-a ţinut cu strictitate de cîntul silabic adoptat de Mozart, Rossini şi Cimarosa în compoziţiunile lor comice şi, după noi, aceasta este o greşeală, căci cîntul silabic face să se auză mai bine textul poeziei, care în operele comice joacă rolul principale; cu toate acestea, melodiele sunt frumoase şi popularie, iară acompaniamentul plin de armonie şi graţios.
Părţile în care găsim mai multă arte şi inspiraţiune sunt acestea:
— uvertura, scrisă pe motive luate din operă şi în care se vede că maestrul Flotow a studiat bine pe clasici şi mai cu seamă pe Haydn;
— romanţa de sopran din actul al doilea, ce începe prin
|
Qui sola, vergin rosa*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAOFC5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } |
cunoscut de mult timp sub numele de „aria celor două roze“, şi pe care Flotow a introdus-o în opera Marta cu oarecari preschimbări la acompaniament;
— cuartetul din primul act ce începe cu versurile:
|
In mia fe’ sono strani davvero*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAWGC5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } |
şi cel din actul al doilea, scena I, cînd arendaşii pun pe nobilele dame să toarcă;
— romanţa de tenore din actul III, scena IV, frumoasă prin simplitatea ideilor muzicale din care este compusă şi, în fine, finalele acestui act ce este maiestos şi de mare efect armonic.
Iată şi modul cum fu interpretată această frumoasă muzică:
D-na Noemi de Roissi este un adevărat soprano de agilitate. Vocea acestei cantatrice este limpede (argentină), răsunătoare, dulce şi egale în toată estensiunea ei. Osebit de aceste calităţi de prima ordine, d-na de Roissi posedă un metod escelinte de cîntare, are tril perfect şi ştie să dea vocii sale înmlădirea şi volumitatea cerută de diferitele grade ale pasiunilor.
Ajutată de aceste mijloace, a reeşit a interpreta partiţiunea cea plină de dificultăţi a lady-ei Harriet cu un succes complet; iară în romanţa din actul II:
|
Qui sola, vergina rosa, |
|
come puoi tu fiorir*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAFKC5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } |
a fost încîntătoare, atît prin dulceaţa ce a pus în pronunţarea notelor, cît şi prin frumosul colorit ce a dat acestei muzice atît de simple şi încîntătorie.
Ca artistă dramatică, ne-a dat probe de un joc de scenă liber şi naturale, iară publicul a aplaudat-o după merit.
Domnul Goidri, primul tenore romantic (di gratia), are voce mică în volum şi cam aspră la notele de sus; este însă de un timbru plăcut şi egale în tot registrul ei. Leagă bine frazele muzicale şi cu toate că vocea sa nu este de ajuns ca să esprime cu vigoarea cerută partiţiunea sa din această operă, avem însă convingerea că dacă orchestra ar modera puţin acompaniamentul la acele arie unde el cîntă solo, negreşit că vocea acestui artist s-ar auzi mai bine.
Ceea ce putem pretinde cu drept cuvînt de la junele artist este a pune mai multă espresiune în perioadele dramatice şi a le accentua cu mai multă energie.
Romanţa scrisă pe versurile:
|
M’appari tutt’amor*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAJNC5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } |
a cîntat-o cu mult simţimînt şi graţie, iară publicul inteliginte l-a recompensat prin aplaude unanime.
D-ra Gavotti, în partiţiunea junei miss Nancy, a dat probe că nu ne-am amăgit în preţierea ce am făcut talentului său în revista noastră din nr. 292.
Ea a dezvoltat în această operă un talent admirabile în arta de a lega şi colora muzica; ne-a făcut să auzim solfege de bravură şi ne-a dat cîteva triluri frumoase şi esprimate cu multă acurateţă, iară în rondo din actul III:
|
Il tuo stral sia mortal*if (document.all){ var x=document.all(‘IDADPC5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , |
prin frumoasa emisiune a vocii şi prin o brilantă esecuţiune, a încîntat pe public şi a fost aplaudată. Ca artistă este plină de spirit şi fără genă în joc şi gesticulare.
Vocea domnului Fiorini, primul basso profund, deşi este bazată pe note de gît, dară este întonată şi de un timbru plăcut; cîntă cu artă şi pune multă espresiune în partiţiunile încredinţate interpretării sale.
Ceea ce avem a observa acestui artist este că vocea sa este mai mult baritonală decît de adevărat basso profund şi îi lipseşte notele cele grave ce caracterizează pe un adevărat basso.
În canţoneta bachică de la începutul actului III, scrisă în formă de barcarolă, s-a distins de ajuns prin flexibilitatea vocii sale şi multa espresiune cu care a cîntat-o.
Domnul Sabatini, primul bas comic, în micul rol al lui sir Tristan, ne-a făcut să vedem pe comicul de şcoală nouă, adică ne-a reprezintat pe nobilele baronet, ridicul în adevăr, dară nu triviale.
Corul nu a fost tocmai rău în această operă, atît în intonaţiune, cît şi în preciziunea de attaco (termen muzicale); am observat însă că corul de dame, la scena I din primul act, a lăsat să se auză cîteva note false.
Orchestra n-a fost rău, de vom ţine compt de greutăţile acestei muzice şi de individele din care este formată.
Costumele adoptate la această operă atrag mult băgarea de seamă a criticei. Noi nu am văzut într-însele decît un muzeu etnografic, cules din doi seculi şi cel puţin de la două sau trei naţiuni, iară costumele cu cari erau înveşmîntaţi tenorele şi basul sunt veneţiene din secolul XVI şi armonizează foarte puţin cu ale ţăranilor, ce sunt elveţiene, şi ale coristelor, cari reprezintă epoca revoluţiunii franceze.
Baletul fiind, din natura sa, o reprezentaţiune menită a dilecta vederea, numai atunci poate să corespundă scopului pentru care s-a inventat, cînd este compus din un număr suficiente de persoane capabili a reprezinta o acţiune corografică cu diferite grupe mimice şi dansuri variate; lipsind un asemenea balet, iluziunea dispare şi publicul nu poate fi satisfăcut prin danţarea, bună sau rea, a două-trei individe. De aceea, nici nu ne ocupăm serios cu această clasă de artişti.