[CRONICA POLONĂ, editie critica]


(Traducere romînească)
Luminate, preaputernice domnule comis al coroanei, multmilostivul meu domn şi frate.

Socotesc ca un deosebit noroc al meu că o parte a cronicii mele despre Ţara Moldovei, înainte încă de a ieşi la lumină pe romîneşte, se întîmplă să ajungă în mîinile unui bărbat aşa de mare, la cererea unei anume persoane, căruia pe dumneata însuţi te iau ca martor ce credinţă îi port de-a pururi. Îndeplinesc această slujbă pentru dînsul, căci nu o va putea cere nici unui moldovean; ar trebui cineva să piardă multă vreme cercetînd, pe lîngă unele foarte mici observaţii şi însemnări ale pămîntenilor, cele scrise despre ei de scriitorii străini, să citească mai ales pe Dion în Viaţa lui Traian, Toppeltin ungurul, culegerile istoriilor greceşti De patru monarhii. Iar această ţară pînă acum despre începutul său nu ştie şi nu întreabă şi nu are istorie, afară doar de cronica răposatului Ureche, vornicul acestei ţări. Acesta, adunînd vieţile domnilor moldoveni din mănăstiri, iar războaiele mai ales din Bielski, cronicar polon, a dat la iveală o lucrare, singura de acest fel, începînd de la Dragoş, primul domn al acestei ţări, de la al doilea descălecat din Maramureş, un ţinut al ţării Transilvaniei, iar despre primul descălecat prin Traian, împăratul romanilor, nu a pomenit nimic; sau că n-a avut pe Dion, sau că era destul pentru dînsul să înceapă de la al doilea descălecat al acestei ţări.

Eu m-am străduit mult întru aceasta, în aceste vremi, care, după cum vedem, sînt ultimele ale noastre, şi fie că poporul moldovean va citi mai întîi cronica mea, sau mai întîi va pieri, de vreme ce mă aflu într-o astfel de turburare, cererea milostivirii voastre, domnul meu preamilostiv, îmi întinde mîna înainte de îndeplinirea soartei noastre. Fie ca cel puţin să rămîie amintirea despre poporul nostru în acel preastrălucit şi slăvit regat, prin milostivirea voastră, domnul meu preamilostiv, fie şi ca norocul aceluia care domneşte asupra milostivirii voastre, domnul meu cel milostiv, să ne apere şi pe noi de pieire prin voia Celui-de-sus. Voi începe pre scurt deci, pre cît îmi îngăduie vremile noastre aspre, să tratez despre cele pe care mi le-am propus.


Orice istorie îşi are rînduiala de la începutul ei. Şi deoarece pe pămîntul acesta, unde sînt acum moldovenii sau vlahii, sau, cum îi numesc polonii, wolosza, şi acolo unde sînt acum ungrovlahii sau muntenii, sau, după cum spun polonii, multanii, şi în acea ţară care se numeşte acum Transilvania au locuit în vremile vechi dacii, vom începe de la dînşii povestirea pe rînd despre aceste ţări, pentru că şi pînă astăzi istoricii le numesc Dacia, împărţind-o în două, în Inferioară şi Superioară. Acesta este un popor tătăresc din Tartaria Mare, strămoşii transilvănenilor, aflîndu-se pe atunci supt ascultarea întinsei stăpîniri a Romei *, însă sub Domitian, împăratul romanilor, aşa de mult se dezbătuseră de sub ascultarea romană, încît nu numai că se împotriviseră la plata tributului şi darea ascultării cuvenite, dar chiar năvăliseră în provinciile romane: Missia, Tracia, Illiria. Aşa încît Traian, împăratul romanilor, urcîndu-se pe tron după Domitian, văzînd acele părţi desfăcute de Roma, a adunat oaste împotriva lor, şi Dion şi istoriile greceşti scriu că avea în această expediţie şase sute de mii numai de soldaţi, afară de gospodari cu femei şi copii aduşi din Italia pentru a coloniza pămînturile întinse, aşezări pe care romanii le numeau colonia. Citiţi istoriile romanilor, şi veţi vedea cum de multe ori romanii făceau aceasta din pricina foarte marei desimi a oamenilor în Italia, cărora, nerămînîndu-le pămînturi pentru hrană, trimiteau o parte din gospodari cu femei şi copii în alte ţări. Punînd în mişcare deci această mulţime de oşti şi alţi nenumăraţi oameni, Traian a ajuns la Dunăre şi a zidit un pod peste Dunăre; sînt şi astăzi urme şi praguri şi turnuri ruinate, care semne şi eu însumi am văzut în Ţara Muntenească, în judeţul lor al Jiului, între Cladova şi Diiu, oraşe acum turceşti, pe Dunăre. Traian a avut prima luptă cu dacii pe partea aceasta a munţilor, unde este acum Ţara Muntenească, a doua peste munţi, unde este Ţara Transilvaniei. Amîndouă luptele le-au pierdut dacii, iar în a doua însuşi Decebal, regele lor, a pierit. Şi astfel, după aceste înfrîngeri, a aşezat adevărate colonii romane, şi şi acolo, unde este acum Ţara Muntenească, şi aci, unde este acum a noastră, Moldova, a zidit cîteva cetăţi şi a aşezat soldaţi, a numit dominos peste cetăţi, de unde hospodarii noştri pînă astăzi se numesc domni (domn e aproape ca dominus) pe limba romanilor, şi în Ţara Transilvaniei la fel, care pînă în vremile acestea sînt cu nume neschimbat. Ca şi noi, şi muntenii se numesc rumîni, ceea ce este acelaşi lucru ca romani. Şi dintre ei sînt mulţi în ţara Transilvaniei şi peste tot ţinutul Maramureşului şi al Oltului în munţi, de asemenea un ţinut al Ţării Transilvaniei.

Şi după aşezarea acestora, puţin după războiul lui Mitrydate cu Pompeius cel Mare *, pe cînd hanii luau steag pentru hănie de la Roma, Traian însuşi cu oştile a pornit pe cîmpii pînă la Don şi trecînd Donul a intrat în Tartaria Mare, care era sub ascultarea romanilor. Aşezînd dar Tartaria, a dus oastea pînă în Bactriana şi din Bactriana în Siria, din Siria în Egipt şi acolo în Egipt a murit de dizenterie; martor Dion şi istoriile greceşti De patru monarhii. Acestea s-au întîmplat după naşterea lui Hristos, în anul 120.

Şanţul Troian — săpat de împăratul Traian după aşezarea romanilor în aceste părţi, precum s-a povestit — locuitorii acestor ţări îl numesc sărbătoreşte, după strămoşii lor, cu numele lui, Troian. Este săpat aşa după dînsul (întru slava lui), cînd a dus oastea cea mare în Tartaria, aşa cum şi azi împăraţii turceşti sapă movile după dînşii. Sînt unii care au scris că a fost săpat din pricina năvălirilor tătăreşti, pentru apărare, dar nu este de crezut, căci atît de multe locuri cine le-ar putea ţine întotdeauna? Mai degrabă Traian a poruncit să fie săpat pentru veşnica pomenire, şi o sută de mii de mîini, chiar într-o zi, fără mare muncă, ce nu ar săpa? Şi ţine foarte mult loc. Începe de lîngă Galaţi, de la rîul Siret, care acum mai jos de Focşani desparte ţara noastră de cea muntenească, trece pe din sus de Galaţi peste Prut, la Troian, sat odinioară al ţării noastre, iar acum al ţării turceşti, de acolo pe din sus de Cartal, pe cîmpi pînă la Nistru, de la Nistru pînă la Nipru şi pînă la Don de asemenea. Este un troian săpat de acelaşi împărat şi în Ţara Muntenească, dar numai de la Dunăre la munţi.


Cîte cetăţi sînt acum întregi şi cîte şi ruine — în multe părţi abia de recunoscut — şi în Moldova şi în Ţara Muntenească, nu sînt toate zidite în aceeaşi vreme: unele-s ridicate de daci, iar altele de romani, iar unele de domni, după al doilea descălecat al acestor ţări. Este foarte greu să scrii despre ele, căci nici prin mănăstiri, ca despre lucruri foarte vechi, nu se află nimic scris, căci mănăstirile nu sînt cu mult mai vechi; nici răposatul Urechi nu a amintit despre ele, nici la scriitorii străini nu se află vreo însemnare, care cetate de care popor este clădită. Aceasta este sigur despre ele că unele sînt clădite de daci, iar altele de romani, unele de greci, iar cetatea Chiliei de genovezi. Cea mai veche este însă Cetatea-Albă, în care în vremea lui August, împăratul romanilor, cu o sută de ani înainte de Traian, bietul Ovidius poetul a stat surghiunit pentru nişte versuri necuviincioase ale lui. Are şi pomenire veşnică, lacul Ovidius, pe care-l face Nistrul cînd se varsă în mare; acest lac pînă astăzi se numeşte cu numele lui Vidov. Despre cetatea Hotinului de asemenea avem ştiri că este clădită de daci, ceea ce poate să fie, căci dacii au locuit şi în Podolia. Cetatea Sucevii însă şi a Neamţului, a Tighinei, ruinele de mai jos de Roman şi de asemenea ruinele de lîngă Galaţi pe Bîrlad au fost clădite fie de romani, fie de daci; Soroca a fost clădită de Petru-vodă, după descălecatul al doilea. Însă toate aceste cetăţi erau mai mici, şi numai partea lor din mijloc, în formă de turnuri, durează de la prima clădire, iar zidurile mai late dimprejur le-au clădit domnii atît la Hotin, cît şi la cetatea Sucevii, a Tighinei şi la Cetatea Albă, şi mai mult ca alţii Ştefan cel Bătrîn, domnul cel vestit. Numai cetatea Chilia este zidită de genovezi, ca şi Chiefea în Crimeia, pe vremea cînd ţineau în zălog Crimeia *şi toată Marea Neagră încă de la împăraţii de la Stambul. Însă Turnul lui Neoptolem, care se numeşte acum Tatar-Bunar, este pe rîul Cogîlnic, care rîu, sau, mai bine zis, se poate numi vale, se începe în codrii Orheiului şi merge pînă la mare, şi în acea vale pe un şes foarte frumos stau năruiturile acestei cetăţi între Chilia şi între Cetatea-Albă. După nume se poate vedea că această cetate a fost clădită de greci (căci Neoptolemos este un nume grecesc), pe vremea cînd împăraţii greceşti stăpîneau Stambulul, şi aceste locuri, după mutarea capitalei romanilor de la Roma la Bizancium, unde este acum Stambulul *, prin împăratul Constantin cel Mare.


Această colonie a lui Traian în aceste ţări, aşa cum am spus, a ţinut foarte puţin peste o sută de ani, căci al treilea împărat după Traian, Andreanus, acela care a întemeiat în Tracia Andreanopolul cu numele său, a poruncit ca podul cel pe care îl zidise Traian peste Dunăre să fie sfărîmat din cauza năvălirilor tătarilor, neputînd să oprească năvala lor, din pricina slăbiciunii de pe acea vreme a Imperiului Roman. Şi astfel, şi coloniştii lui Traian care s-au menţinut multa vreme prin cetăţi şi în locuri mai tari, neputînd să se împotrivească unei aşa mari mulţimi de tătari, căreia i se adăuga mereu alţii, au plecat din aceste locuri, şi unii dintre cei mai de frunte s-au dus înapoi în Italia, alţii de aici de la noi au trecut peste munţi şi s-au aşezat în Maramureş pe rîuri, chiar în mijlocul munţilor, pe cari îi numim ungureşti. Iar alţii din Ţara Muntenească de asemenea s-au aşezat în munţi pe rîul Olt. Şi aşezarea lor în aceste locuri a ţinut multe veacuri, căci socotesc aceste vremuri la o mie de ani şi mai bine, şi cine ar vrea să ştie cu siguranţă să citească despre aceasta cum în aceste veacuri şi Attila-hanul a năvălit în aceste părţi ale lumii, şi poporul slav sau slovenesc după dînsul.

Nu una şi nu puţine hoarde au năvălit în aceste părţi în timpul acelor lungi veacuri, căci mai întîi au fost hoardele cele care au alungat pe romani de aci, şi ele înşile s-au aşezat în aceste locuri, apoi Attila cu hoardele lui, pe care şi acum în Tartaria Mare le numesc Hung, sau, cum li se zice la Moscova, Iuhrii; după Attila a venit poporul slav, căci grecii pun mai întîi pe Attila decît poporul slav în aceste ţări. După toate aceste năvăliri a urmat din nou năvălirea altor hoarde, cu care s-au luptat ungurii uniţi cu rumînii aceia din Maramureş şi de la Olt, căci acum hoardele, în rătăcirile lor, se întindeau şi peste munţi, unde şi pînă astăzi dincolo de munţi şi în munţi se văd urmele caselor lor. Acum toate aceste părţi, şi Ţara Transilvaniei, şi Maramureşul, şi ţara de pe Olt, erau sub unguri, moştenitorii hanului Attila, cînd regele Lasleu al Ungariei, nesuferind pe tătarii aceia care se întinseseră chiar şi în Transilvania, a adunat oaste împotriva lor, şi mai întîi i-a alungat de peste munţi, iar după aceia, ducîndu-şi oastea şi pe ceastălaltă parte a munţilor, a dat război mai jos de oraşul nostru, Roman, pe Siret. Şi după ce i-a biruit, privind la tătarii care se înecau în rîul Siret, însuşi regele Lasleu a strigat pe ungureşte: „Seretem, seretem“, adică: „Aşa-mi place, aşa-mi place“. Şi de atunci acest rîu se numeşte pe vecie Seret. Şi din aceasta se vede că acei ani au fost veacuri lungi, căci toate rîurile şi însăşi ţara au denumiri de la al doilea descălecat. După acea înfrîngere, tătarii s-au retras mai departe în cîmpii, iar rumînii, adică romanii, şi mai întîi montanii sau muntenii, cu domnul lor, Negrul, au ieşit din munţi către pămînturi mai deschise, iar nu mult după aceia şi moldovenii au ieşit din Maramureş cu Dragoş, primul lor domn, şi au descălecat aici în Ţara Moldovei, şi mai întîi în locurile de la poalele munţilor.


Numele cel mai adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumîn sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dînşii, şi îndată după descălecat şi după pustiire, cum s-a spus, şi după al doilea descălecat, pînă astăzi, acelaşi nume este dat îndeobşte şi muntenilor, şi moldovenilor, şi celor ce locuiesc în ţara Transilvaniei. Rumîn este un nume schimbat în curgerea anilor din roman; şi astăzi, cînd întreb pe cineva dacă ştie moldoveneşte, spun: ştii rumîneşte, aproape ca: scis romanice. Un alt nume ei înşişi nu au primit între dînşii niciodată. Străinii însă îi numesc în chip felurit, şi mai întîi nemţii pe italieni îi numesc valios, iar pe moldovean sau pe muntean valascos, ungurii numesc pe italian olah, pe moldovean sau pe muntean olaş, polonii pe italieni wloh, iar pe aceştialalţi woloszyn, grecii muntenilor le zic uhrovlah, pe moldoveni îi numesc bogdanovlah, turcii muntenilor le zic caravlah sau ifliac, pe moldoveni îi numesc însă bogdani, după numele domnului Bogdan, acel Bogdan care cel dintîi a luat steag de la Poarta turcească şi a stabilit haraciul, să dea Dumnezeu ca să nu mai ajungă să-l mai ia şi ca Dumnezeu să hărăzească altă soartă acestei ţări, sau să piară înainte de sfîrşitul veacurilor noastre. Deci din aceste numiri date de popoarele străine se poate vedea că străinii ştiau bine despre dînsul că acest popor este din Italia, pentru că îl numesc cu acelaşi nume ca şi pe italieni.

Sînt unii care trag acest nume vlah de la hatmanul roman Flaccus, schimbînd pe F în V, iar pe C în H, din aceste versuri ale lui Ovidius către unul dintre prietenii săi, anume Graecinus, scrise de la Cetatea-Albă la Roma:
![]() „Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus; et illo |
![]() Ripa ferox* Istri sub duce tuta fuit. |
![]() |
![]() Hic arcu fisos terruit ense Getas.“ |

Dar acestea sînt poveşti, căci Flaccus acela a apărat numai provincia romană Myssia şi malurile Dunării de tătari, însă nu a întemeiat nici o colonie, cum a făcut împăratul Traian.

Sînt şi multe alte nume la unii scriitori, ca tribali, rascii etc. Toate acestea sînt basne, doar dacă îşi pot trage numele din acela al unor ţinuturi, ca şi cum cineva ar zice volinian, podolean etc., astfel i-ar numi rasciani, pentru că este un judeţ cu acest nume pe lîngă Ţara Muntenească, Roşava, şi un rîu cu acelaşi nume, întocmai precum unii au numit Ţara Muntenească Basarabia (despre care va fi vorba mai jos), ceea ce nu a fost niciodată.

În Macedonia este de asemenea o colonie romană, cu aceeaşi limbă cu noi, dar cu mult mai apropiată de limba italiană decît vorbirea noastră. Grecii îi numesc cuţovlahi, adică vlahi şchiopi, pentru că şchiopii şi bolnavii din oastea romană rămîneau acolo. Este acolo un ţinut mare, care se numeşte Romania, şi acel ţinut este o colonie romană.

Cel mai nou nume al moldovenilor noştri este moldovan, iar al muntenilor, muntan; de unde şi din care pricini s-au născut aceste nume se va arăta mai jos.

După îndepărtarea hoardelor tătăreşti din aceste locuri, păstorii cu turmele au ieşit din Maramureş şi de dincolo de la Olt, mai întîi pentru păşunat, fiind acum la adăpost, iar curînd şi oltenii * din Ţara Oltului s-au aşezat de la munţi pînă la Dunăre, deci ţara nu trebuie să fie numită Multanska, ci Muntenească sau Montansca, de la monte, căci montes se numeşte în această limbă munte, şi muntean nu este nimic altceva decît om de la munte, pentru că au locuit aşa de multă vreme în munţi. Ei au acolo munţi mari şi locuri în munţii aceia potrivite pentru locuit, mai ales pe rîul acela, Oltul, încît şi acum ar putea să locuiască acolo un popor foarte numeros; o numesc Ţara Oltului, adică Terra Olti.

Iar aici Dragoş, fiul unui dominus dintre cei vechi (de curînd l-au numit cu acest nume corupt: domn, precum şi vaida din ungureşte, apoi mai bine, din polonă, voievod), cu cîteva sute de oameni înarmaţi a ieşit pe un rîu pe atunci fără nume, care curgea deasupra Sucevii spre Roman; la ieşirea din munţi, au întîlnit un zimbru pe care, socotindu-l ca semn bun, l-au gonit în josul rîului. Avea acel Dragoş o căţea pe care o chema Molda; aceasta, oriunde se ascundea zimbrul, îl descoperea, pînă ce în sfîrşit, istovind zimbrul, îl omoriră, iar capul spre pomenire îl aşezară într-un par pe malul rîului, de unde acest sat, cel dintăi, se cheamă pînă astăzi Boureni *. Iar căţeaua aceia, după această osteneală a ei, bînd apă din rîu, a crăpat chiar la malul rîului; de la moartea acesteia au început să dea rîului numele Molda, apoi Moldova, iar de la numele rîului Moldova se trage numele poporului: moldoveni. Urmez întru aceasta pe răposatul Ureche, vornic şi cronicar al ţării; ştiu însă că Sighetul, capitala Maramureşului, pînă azi are ca pecetie capul de bour, ca şi această ţară, şi că un rîu Molda este în Ţara Nemţească, nu departe de aceste locuri.

Dragoş, mergînd mai departe, şi-a ales loc pe acele rîuri, Molda aceia şi al doilea Bistriţa, un cîmp care se cheamă pînă astăzi Cîmpii lui Dragoş, adică: Campi Dragosii. Bistriţa însă şi-a luat mai tîrziu numele de la repeziciunea ei, de cînd limba a început să se amestece cu cea sîrbească sau slavonă, care s-a introdus în această ţară o dată cu cele preoţeşti de la sîrbi.


Mare greşală fac cei ce dau la iveală hărţi şi scriu că Ţara Muntenească sau o parte oarecare a ţării noastre s-ar fi numit Basarabia. În ce priveşte pe munteni, la ei a fost o familie de seamă a Basarabilor şi cîţiva domni, unul după altul, dintre care şi acel vestit Şerban-voievod, care s-a luptat de multe ori cu turcii şi a biruit pe hanul Crimeii, aşa cum şi la noi a fost acel Ştefan cel Bătrîn, care, luptîndu-se cu Baiazid, împăratul turcesc, o dată a fost învins, dar în a doua bătălie abia a scăpat Baiazid peste Dunăre, şi pe hanul Crimeii l-a bătut la Nistru, şi cu Olbraht regele Poloniei s-a bătut în Codrul Cozminului — deşi, ce-i drept, pe moldoveneşte. Despre acest Ştefan să citeşti însă pe Kromer, şi pe Strykowski, şi pe Bielski, să vezi cine a fost. Basarab se intitula şi Matei, domnul muntenesc, încă în vremea noastră, căci în adevăr era din această familie. Acum din această familie mai este de asemenea în viaţă domnul Constantin, care se află în ţările milostivirii sale regelui. Deci pesemne că după aceşti domni sau după această familie s-a încurcat cel care întîi a scris despre Basarabia, cum că Ţara Muntenească s-ar fi numit Basarabia. În ceea ce priveşte ţara noastră, că partea aceia de la mare s-ar fi numit cîndva Basarabia, de unde s-a început aceasta, nu ştiu nici o pricină demnă de crezămînt, afară doar de faptul că sultanul Baiazid, cînd a făcut război împotriva domnului nostru Ştefan, Basarab, domnul muntenesc, se afla atunci în oastea turcească ca vasal, şi turcii să fi numit aşa acele locuri nu ştiu, dar ei întotdeauna acele părţi de la mare le numesc Bugeac şi Akkiermen. *


S-a arătat în chip lămurit pentru ce pecetea domnilor Moldovei este un cap de zimbru. De ce muntenii au pecetie cu corb letopiseţele lor povestesc astfel: un principe al Transilvaniei de sub domnia regilor Ungariei, trecînd odată prin pămînturile principatului său în Ţara Oltului, acolo unde bieţii romani se retrăseseră în faţa tătarilor, a văzut o femeie frumoasă şi a luat-o la dînsul. Iar cînd femeia i-a spus că este îngreunată de dînsul, i-a dat inelul lui, spunîndu-i: dacă se va naşte un băiat, să vie cu copilul la dînsul şi să aducă inelul în semn de credinţă. Născînd deci femeia un băiat, a povestit lucrul fratelui ei; luînd deci fratele pe sora lui şi pe copil, au pornit către principe după făgăduială şi, odihnindu-se de oboseala drumului într-o dumbravă, mama a dat inelul copilului, care plîngea, ca să-i astîmpere plînsul. Jucîndu-se copilul cu inelul, un corb flămînd, părîndu-i că ceea ce străluceşte în mîna copilului este de mîncare, a zburat şi, smulgîndu-i inelul, l-a înghiţit. Şi deoarece inelul mare i se oprise în gît, stetea pe copac cu burta umflată. Văzînd fratele acelei femei că pierduse semnul de credinţă al surorii sale, se strecură cu îndemânare sub corb şi-l lovi cu o săgeată. A căzut corbul rănit, iar el, pipăind, simţi inelul în gîtul lui. A adus şi corbul cu inel, şi pe copil cu sora lui la principe. Mult s-a mirat principele şi, spintecînd corbul, a recunoscut propriul său inel, şi îndată a dat privilegiu acelui băiat să fie vaida, adică voievod, peste acel ţinut şi, cînd s-a făcut mare, el cel dintîi a ieşit cu acel popor din munţi la domnie, ca la noi Dragoş. Şi ca stemă îndată a început să folosească corbul, şi l-au urmat şi ceilalţi domni ai lor pînă astăzi.

Lucru de mirare că acel popor, deşi se trage din aceeaşi viţă ca moldovenii, este însă un popor negru. De aceea şi turcii, văzînd aceasta, îi numesc caravlahi, adică vlahi negri, căci şi acel domn dintîi, despre a cărui poveste s-a scris că a pornit din principatul Transilvaniei, se numea Negrul- vodă (căci pe limba noastră se zice negru, iar pe latineşte nigrum). Ar fi însă o concluzie greşită dacă am spune că pe acel domn dintîi al lor l-au numit negru din această pricină, deşi poate şi el de la fire a fost negru, dar ce legătură este cu faptul că tot poporul său ar fi negru? Sigur este că la ei sînt rari oamenii — dintre cei mai de seamă sau din popor — care să nu fie negricioşi, iar părul lor e foarte negru, deşi unii au părinţi greci, alţii sîrbi, alţii unguri, şi poloni ce se găsesc acolo din vremea domnului Simion şi a lui Matei, iar, după vechiul obicei, fiii sînt negri. Eu socot că pricina este aceasta, că toată ţara, de la un cap la altul, toată este aşezată spre miazăzi; între munţi şi între Dunăre, este foarte strîmtă, căci unde este cea mai largă abia e nevoie de o zi şi jumătate de călărit de la Dunăre pînă la munţi, însă este lungă de douăsprezece zile de călărie de-a lungul munţilor şi a Dunării; munţii şi însuşi pămîntul ţării privesc spre miazăzi, şi oriunde se îndreaptă omul, îl loveşte soarele în faţă, şi căldura este cu mult mai mare decît aici, în ţara noastră. Le socot pricină unii că şi de aceea sînt negri, pentru că la fiecare boier mai de seamă este întotdeauna obiceiu ca doicele să fie ţigănci, ceea ce este o glumă. Eu nu le dau această pricină, ca unor rude şi fraţi ai noştri, aflători în aceeaşi soartă şi suferinţe cu noi. Iar titlul cel vechiŭ al domnilor Moldovei este aşa: „ “, adică: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Io (N), voievod şi domn al ţărilor Moldovei, stăpînitor al tuturor părţilor de la munţi * pînă la mare“. Şi pînă astăzi, întotdeauna, este obicei ca titlul, atît al domnului Moldovei, cît şi al Munteniei, să se scrie în limba sîrbească. Unii domni s-au silit cu stăruinţă să ia în stăpînire Maramureşul, Ciucul şi Gurghiul, ţinuturi de margine ale Transilvaniei, şi domnul Petru, împotriva căruia a pornit cu război în persoană sultanul Suliman, avea pîrcălabii săi în Ciuc, şi acel domn se intitula stăpînitor al acelor ţinuturi (e vorba de acel sultan care ne-a luat Tighina).

Iar titlul cel vechiŭ al domnilor munteni este aşa: „ “, adică: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Io (N), voievod şi domn al ţării Ungrovlahiei, al Almaşului, Făgăraşului, Herţieg“. Făgăraşul, Almaşul, Herţieg, acestea se află în titlul vechi muntenesc, dar acum sînt ţinuturi ale Ţării Transilvaniei în munţi, din care, precum s-a spus, au ieşit muntenii, şi cetatea Făgăraşului este capitala Ţării Oltului. Şi au ţinut muntenii multă vreme aceste trei ţinuturi, iar transilvănenii ţineau pe această parte a munţilor, mai sus de Muntenia, ţara Mehedinţului. Deci în schimb pentru aceasta muntenii au dat acele trei ţinuturi transilvănenilor, iar transilvănenii au cedat muntenilor Mehadia, care ţară Mehadia şi pînă astăzi a rămas sub forma unui principat deosebit sub domnii munteni. Banul Mehedinţilor are un steag şi muzică ostăşească şi o pecetie deosebită, în dependenţă însă de domnii munteni. Această ţară la ei se mărgineşte cu Raşava, acolo unde iese Dunărea din munţi, dar această Raşava acum o stăpînesc turcii.

Cea mai strălucită dovadă a acestui popor, de unde se trage, este limba lui, care este adevărată latină, stricată, ca şi italiana. Am avut un ban de aramă găsit în pămînt lîngă Roman, pe care erau foarte lămurite cuvintele acestea: hereditas romana, iar acum moldovenii numesc hereditas — hereghie, aşa s-a stricat acea limbă în vremea îndelungată, care ce nu schimbă şi nu strică pe lume? Totuşi, întreaga temelie a vorbirii şi pînă astăzi se ţine pe limba latină, şi o parte din cuvinte stau neschimbate nici măcar cu o literă, cea mai mare parte însă a cuvintelor este la fel sau la început, sau la mijloc, sau la sfîrşitul cuvîntului, o parte însă mai mică, şi substantive şi verbe, au în sine împrumuturi din toate limbile vecine, dar mai mult din cea slavă, iar mai puţin din limbile ungurească şi turcească. Înfăţişez şi o probă a acestei limbi:

homo — omul
sanguis — sînge
caput — capul
mens — minte
frons — frunte
scientia — ştiinţa
supercilia — sprîncene
oculus — ochiul
nasus — nasul
facies — faţa
ora — gura
|
bacia — budza (din italieneşte)
lingua — limba
dentes — dinţi
mustax — mustaţa
barba — barba
pectus — pieptul
anima — inima
campus — cîmpul
plenus — plin
gaza — casa (din italieneşte)
|
supra — supra
desuper — de sus
status — stat
passus — pasul
dies — dzuua (din italieneşte: giorno)
nox — nopte
ventus — vîntul
umbilicus — buric
venter — vintre
manus — mîna
digitus — degietul
os — osul
pellis — piele
pes — picior
caelum — cierul
humus — huma
terra — ţara
stella — stea
|
aqua — apa
panis — pîne
albus — alb
niger — negru
ruber — roşiu (din italieneşte)
herba — iarba
fenum — fîn
ver — vare
autumnus — tomna
frigus — frig
calor — cald
serenus — senin
turbidus — turbure
mare — mare
arcus — arcul
sagitta — segiata
potestas — putere etc., etc.
primum ver — primăvare
|

manduco — menîncŭ
bibo — beu
dormio — dorm
sedeo — şedŭ
scribo — scriu
perambulo — prîmblŭ
aro — arŭ
semino — samen
audio — aud
video — vedzŭ
calco — calcŭ
sentio — sîmpt
percipio — pricep
laudo — laud
intelligo — înţeleg
|
pono — pui
facio — fac
rogo — rog
postulo — poftesc
precar — priesc
transmitto — trimiţ
fugio — fug
adiuto — agiutoresc
nescio — nu ştiu
nato — înnot
vendo — vînd
respondeo — respond
cado — cad
occido — ucig
taceo — tac etc., etc.
|


Religia de rit grecesc au primit-o amîndouă aceste ţări chiar pe vremea cînd împăratul Paleolog cu patriarhul de Constantinopol se aflau în persoană la Sinodul de la Florenţa. Deşi locuitorii acestor ţări erau deja pe jumătate creştini (îndrumaţi de unguri şi de sîrbii de neam slav, creştinaţi de curînd pe acea vreme), pentru ca să aibă vlădicii lor, au trimis soli la patriarhul de Constantinopol pe vremea domnului Alexandru, pe care îl numesc Alexandru cel Bătrîn. Neaflînd deci pe patriarhul de Constantinopol la scaunul său, s-au dus la Ohrida, oraş sîrbesc, la mitropolitul acelui scaun, care este cel dintăi după patriarhi, şi de acolo au luat sfinţire. Şi a rămas această ţară sub ascultarea acelui scaun pînă în vremile de curînd, pînă la domnul Radul, în vremea domniei în Polonia a regelui Sigismund, după întîiul război de la Hotin; domnul Radul a dat clerul acestei ţări sub ascultarea patriarhilor de Constantinopol. Deci din Serbia a adus această ţară împreună cu sfinţirea episcopilor şi literele şi limba sîrbească aici în ţară.


Vom începe să numărăm ţinuturile de la graniţa ţărilor regatului Poloniei, pornind de la munţii care despart ţara noastră de Transilvania, pînă la Nistru. Mai jos înşir ţinuturile pînă la Marea Neagră, de la Sniatyn şi Cameniţa.
Ţinutul Cernăuţi
„ Suceava
„ Soroca
„ Iaşi
„ Roman
„ Totruş
„ Lăpuşna
„ Fălcii
„ Tecuci
|
Ţinutul Hotin
„ Dorohoi
„ Hîrlău
„ Cîrligătura
„ Neamţ
„ Vaslui
„ Orhei
„ Tutova
„ Putna
|

Ţinutul Cohurlui, în care ţinut sînt Galaţii.


Ţinutul Chighieci, din care ţinut sultanul Osman la întoarcerea sa de la Hotin ne-a luat oraşul Reni şi multe sate şi le-a dat mormîntului lui Mahomet, de numai o mică parte a acestui ţinut este a noastră; ţinutul Tighina; ţinutul Chilia, în care este oraşul Ismail, pe moldoveneşte Smilul; ţinutul Cetatea- Albă, care se numeşte în vechile noastre privilegii Belgrad, chiar la mare — de trei ori domnii moldoveni au luat-o înapoi de la turci.

Ţinutul Rîbnic
„ Secuieni
„ Ialomiţa
„ Ilfeul
„ Muscelul
„ Oltul
„ Vîlcia
„ Jii-de-Jos
|
Ţinutul Buzeu
„ Pravova
„ Dîmboviţa
„ Argiş
„ Vlaşca
„ Romanaţi
„ Jii-de-Sus
|

Şi ţara Mehedinţilor, care se mărgineşte cu ţinutul acum turcesc, Raşava, chiar acolo unde Dunărea străbate printre munţi. Această ţară a Mehedinţilor este la ei o ţărişoară deosebită, cîrmuitorii ei se numesc bani, cu acest titlu: ban de Craiova; pe aceşti bani însă îi numesc domnii munteni, şi scaunul lor este mai presus de al tuturor boierilor. Ban este acelaşi lucru ca pan.

Nistrul de unde vine şi de cît de departe, mai sigure ştiri pot fi acolo în Polonia, pentru că izvoreşte din munţii din ţara milostivirii sale regelui. Aci încinge ţara noastră şi se varsă în Marea Neagră chiar la Cetatea-Albă, formînd înainte de a se vărsa un lac mare, care se cheamă Vidov.

Prutul de asemenea din ţările milostivirii sale regelui intră la noi sub Sniatyn, împărţind în două Ţara Moldovei, se varsă în Dunăre mai jos de Galaţi şi mai sus de oraşul Reni; înainte de a se vărsa în Dunăre are multe lacuri, şi cel mai mare lac se cheamă Brateş.

Între Ţara Moldovei şi între Pocuţia curge Ceremuşul, care vine din munţi, şi îndată mai jos de Sniatyn se varsă în Prut; acesta desparte Pocuţia de Ţara Moldovei.

Rîul Siret iese din munţii care ne despart de Ţara Transilvaniei; s-a scris mai sus de unde-i vine numele, din cuvîntul unguresc seretem; curge de-a lungul munţilor la dreapta lor şi pe partea stîngă a Prutului şi se varsă în Dunăre între Brăila, oraş turcesc, şi Galaţii noştri, aducînd cu sine apele multor rîuri de ale noastre şi munteneşti. Iar acest rîu ne desparte de Muntenia mai jos de Focşani.

Rîul Suceava vine şi acesta din aceiaşi munţi; numele l-a luat de la cojocari, căci soci pe ungureşte înseamnă cojocar, pentru că acolo s-au aşezat mai întîi cojocarii din Ungaria; de aci şi numele oraşului, şi al rîului, şi al ţinutului. Se varsă în Siret în dosul Cotnarilor.

Rîul Moldova şi acesta izvoreşte din munţii ungureşti; pentru ce are acest nume s-a scris mai sus; se varsă în Siret la oraşul Roman.

Rîul Bistriţa îşi are numele de la repeziciune pe sîrbeşte; curge din aceiaşi munţi, foarte repede, şi se varsă în Siret la oraşul Bacău.

Rîul Totruş izvoreşte aproape de ţinutul Ciucului în Transilvania, are nume unguresc, dă numele său oraşului şi ţinutului şi se varsă în Siret la oraşul Agiud.

Rîul Putna izvorăşte de asemenea din munţi, se varsă în Siret, mai sus de Focşani; dă numele său ţinutului.

Milcovul, de la cuvîntul slav mialkocsi, micime, este un rîu şi mai mic, şi acesta curge din munţii ungureşti pînă la Siret, şi aci ne desparte de ţările Munteniei, dar îndată urmează însuşi Siretul ca graniţă.


Başeul din codrii Cernăuţilor se varsă în Prut la Ştefăneşti. Jijiia, din aceiaşi codri, se varsă de asemenea în Prut. Miletinul, Bahluiul curge pe la Iaşi, din codrii Cotnarilor, şi acesta se varsă în Prut; Bîrladul, o apă bogată, curge din codrii Romanului prin locuri frumoase şi roditoare; se uneşte cu Siretul, dar (lucru de mirat) iese dintr-însul cu aceeaşi cantitate de apă şi intră singur în Dunăre; Vasluiul, Ialanul, Cohurluiul, rîuleţe mici, izvoresc din diferiţi codri de fagi; unele se varsă în Prut, altele în Bîrlad.

Rîuleţele însă care îşi au izvoarele în cîmpii dintre Prut şi dintre Nistru sînt: Ciuhru, Răutul, Cobolta, Căinari, iar din codrii Orheiului: Bîcul, Botna, Cogîlnicul, Sarata, Lăpuşna şi altele mai mici; unele se varsă în Nistru, altele în Prut. Numai Cogîlnicul curge pe cîmpii şi se varsă singur în mare. Iar pe malul lui este o cetate pustie, numită de unii scriitori Turnul lui Neoptolem.


Cernăuţi, Hotin, Soroca, Ştefăneşti, Dorohoi, Botuşani, Tîrgul Seret, Cîmpul-Lung, Baia, Suceava, Neamţ, Piatra sau Camien, Totruş, Bacova, unde este o episcopie sub ascultarea Romei, Roman, Scheia, Cotnar, Hîrlău, Tîrgul-Frumos; aceste oraşe ţin de Ţara-de-Sus sau de vornicul Ţării-de-Sus. Iaşi, Orhei, Chişinău, Lăpuşna, Huş, Vaslui, Bîrlad, Agiud, Vrancea, Focşani, Tecuci, Pisc, Galaţi, iar acestea depind de vornicul Ţării-de-Jos şi se numesc Ţara-de-Jos, şi scaunul lor este mai presus decît al Ţării-de-Sus.

Oraşele luate de turci: Renii, Ismail, Chilia, Cetatea-Albă, Tighina.


Milcovul Mare, Rîbna, Rîbnic, Buzeu, aceste toate rîuri izvoresc din munţii ungureşti şi se varsă în Siretul nostru; Cricov, Telejin *, Pravova şi Ialomiţa, care, unindu-se, se varsă în Dunăre la tîrgul Oraşul-de-Floci, aşa numesc acel tîrg.

Dîmboviţa şi Argiş, acestea, împreunîndu-se, se varsă în Dunăre în dreptul Silistrei.

Şi însuşi Oltul *, rîul cel mai mare, şi Jiul, şi cîte mai sînt, rîuşoare mult mai mici şi fără însemnătate, toate se varsă în Dunăre, începîndu-se din munţii care parcă atîrnă, aproape, deasupra Dunării, afară de însuşi rîul Oltului, care izvoreşte din alţi munţi, mult mai depărtaţi, căci se începe aproape în dreptul Cernăuţilor noştri şi străbate prin Gurghiu, Ciuc şi Cazon, ţinuturi ale Transilvaniei, udă Ţara Bîrsei, ieşind din Bîrsa, începe Ţara Oltului, unde este cetatea şi întărită şi frumoasă anume Făgăraş, iar de la Făgăraş străbate peste munţii Munteniei *… şi se varsă în Dunăre.


Focşani pe jumătate cu noi, Rîbnic, Buzău, Ghierghiţa, Ploieşti, Tîrgşorul, Văleni, Cîmpina, Tîrgovişte capitală, Cîmpul-Lungŭ, Argişul, Piteşti, unde sînt vinuri dulci, Rîbnicul-de-Sus, Cîneni, Slatina, Tîrgul-Jiul, Baia-de-Arama, Strehaia, Cernieţi, aceste oraşe se află chiar sub munţi.

Craiova în ţara Mehedinţilor, Caracal, Roşii-de- Vede, Odivoi, Bucureşti capitală, Corneţelul, Oraşul-de-Floci, Grădişte, iar acestea se află sau pe Dunăre, sau aproape de Dunăre.

Oraşele luate de turci de la munteni: Giurgiu, Braila.

Binevoieşte, preamilostive iubitul meu domn, să primeşti cu mulţumire acest mic serviciu, primind în acelaşi timp şi pe autor în graţia şi sub patronajul tău. Ceea ce aş fi greşit în limba polonă să ierţi, atribuind aceasta vremilor nostre nefericite de acum.

Al preamilostivului meu domn iubit mie, pe viaţă binevoitor prieten şi slugă.

MIRON COSTIN