COMEDIE ÎN TREI ACTE DE D. V. ALECSANDRI
Am asistat la prima reprezentaţiune a farsei Cucoana Chiriţa în Iaşi şi am admirat foarte mult geniul cel frumos şi foarte satiric al autorului. Această piesă este o espunere a o mulţime de obiceiuri ridicole, de care se găsesc foarte multe la toate naţiunile ce încep a intra în calea civilizaţiunei. Autoriul biciuieşte societatea întreagă, se leagă de guvernămînt, îi arată că pavagele Iaşului sînt atît de rele încît oamenii ce se preumblă în trăsuri sunt în pericol a-şi pierde dinţii într-un vecinic hodoronc-tronc, arată că caii de poştă sunt mai slabi decît mîţele; apoi, venind la municipalitate, zice că, ostenită de a încheia contracte cu jidanii ca să lumineze Iaşul, a însărcinat cu această funcţiune pe Febea elinilor sau pe a noastră prozaică lună.
D-aci apoi se pogoară în lume, vede o mulţime de coconaşi îmbrăcaţi ca primii gentilmani englezi, pomădaţi şi înlorniaţi, carii se prezintă ca gineri totdeauna la familii de provincii şi carii, pînă în cele dupe urmă, autoriul ni-i dovedeşte că sunt galeriani, scăpaţi din ocnele Moldaviei şi ale Valahiei.
Însă obiectul principal al piesei nu este acesta, ci o cocoană de provincie numită Chiriţa. Această femeie uneşte în sine tot ridiculul societăţei vechi române: se sulimeneşte, îşi face sprincenele cu ristic şi se îmbracă ca o brezaie. Dar asta e partea cea mai slabă a caracterului ei, fortele e mania ce are de a-şi căsători fetele după gentilmani. Această mîncărime a nobleţei de provincie o face să-şi părăsească casa de la moşia Bîrzoenii şi vine în capitala Iaşilor acompaniată de cele două fete, Aristiţa şi Calipsiţa, plus Guliţă cu minavetul său care, în amoarea sa de a deveni mare artist, scoate atîta sunet din nefericitul instrument încît asurzeşte pe toată lumea.
Venită odată în Iaşi, cucoana Chiriţa devine regina balurilor şi a teatrurilor, spune şi face la nerozii. Lumea rîde de dînsa, dar ea, în loc să înţeleagă că rîsul se face pe contul ei, tînguieşte pe cei ce rîd de prostia ei, crezîndu-i nebuni. În fine, ajunge pînă la gradul de a-şi recomanda fetile junilor din Iaşi precum fac bogasierii cu mărfurile lor.
Din cîte ziserăm, poate înţelege oricine ce este cucoana Chiriţa. Tot ceea ce mai putem adăoga este că acest caracter nu este o ficţiune, ci un adevăr, un tip real care se găsesc o mulţime şi în Moldavia şi în Valahia. Am dori din inimă la cocoanele şi coconaşii ce asistau la teatru şi carii se simţeau cu musca pe căciulă, să se folosească de tendinţele de moralizare ale acestei piese şi să nu facă ca unul din cei doi şcolari din prefaţa lui Gil Blas(1). Din contra însă, am văzut o foarte mare parte din public rîzînd de schimonositurile cucoanei Chiriţii şi nu ştim dacă putem număra două sau trei persoane pe a cărora faţă să fi putut zări preocupaţiunea sau meditaţiunea asupra moralului acestei piese.
Despre interpretarea piesei putem zice că, în parte, a fost bine.
D. Millo, ce reprezinta pe cucoana Chiriţa, a arătat publicului că caracterul şi diferitele gesticulaţiuni şi manipulaţiuni ale femeii nu sînt pentru dînsul o imitaţiune silită. Publicul a înţeles, ca şi noi, talentul şi fineţea ce au arătat artistul în acest dificil rol şi l-a aplaudat cu căldură. Am observat însă că, în urma perfecţiunei cu care a reprezintat pe jidovul Moise din Lipitorile satelor, publicul a devenit mai esigent.
D. Iorgu Carageali, în rolul lui Guliţă, fiul cucoanei Chiriţei, a reuşit să ne arate un tip de copil imbecil şi rău crescut, pentru care îi facem sincerele noastre complimente. Cei doi pungaşi deghizaţi în nobili au arătat, de la începutul piesei pînă la finele ei, că nu şi-au înţeles caracterul cu care s-au îmbrăcat, le lipseau manierele nobile, chiar modul învesmîntărei era, după cum zice francezul, à la bourgeoise. Acestea putea să treacă neobservate, dar cîteva vorbe de spirit, fără spirit, ce le-au adăogat la citirea foaiei de zestre şi în alte scene ale piesei, au produs un rău efect în public.
Nu vom zice nimic despre cele două fete ale cocoanei Chiriţei, căci stîngăcia şi timiditatea lor au făcut pe spectatori să le ia de automate.
Încă un cuvînt. Muzica acestei piese este scrisă de d. Alesandru Flechtenmacher, celebrul compozitor al operei Baba Hîrca şi primul care a pus bazele muzicei române. Ea este graţioasă, spontanee şi ferită de pedantism, care o face să placă foarte mult poporului român. Din nenorocire însă, autorul acestei muzice, fiul jurisconsultului şi profesorului Flechtenmacher (2), căruia Moldova datoreşte codul civil şi formarea multor bărbaţi care-i fac onoare, acest artist şi fiu de artist, drept recompensă a silinţelor sale depuse în formarea unei muzice naţionale dramatice, drept mulţumire că a înzestrat repertoriul teatrului român cu un preţios buchet, compus din cele mai suave flori melodice ce îmbălsămează inimile românilor şi ale altor naţiuni, drept recompensă pentru toate acestea, el astăzi este dat afară din templul muzelor. Şi în loc să dirige însuşi creaţiunea geniului său, de care ne putem mîndri cu toţii, el este condamnat a sta împreună cu noi în parter şi a suspina pe cînd tot publicul era încîntat de predilectele sale creaţiuni.
Ne mirăm cum d. Millo, celebrul nostru artist, nu înţelege poziţiunea în care pune pe acest artist, despărţindu-l cu atîta cruzime de creaţiunele geniului său. Cum nu se gîndeşte că amîndoi sînt fii ai aceleiaşi patrii şi confraţi de artă? Cum nu se gîndeşte iarăşi că pe deasupra interesului pecuniar este istoria faptelor omeneşti, care va scrie odată în paginile sale că artistul român Millo a dat străinului (3) bucata de pîne ce s-ar fi cuvenit s-o dea confratelui său Flechtenmacher, şi într-un timp cînd compoziţiunile acestuia din urmă sunt de natură a-l *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAMGA5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } asigura de dirigerea orchestrei teatrului român pentru totdeauna!