Îmi povestea foarte vesel Panait Cerna, poetul, cum nişte admiratoare aprinse ale versurilor lui s-au supărat amar aflând că autorul e scurt de trup, grăsuliu, lat în spete şi rumen la faţă. A fost pentru ele o dureroasă nedumerire: nu ştiau cum să împace poeziile cu chipul omului. Negreşit, erau nişte biete fete, inimoase şi crude la minte. Exemplul e prea bun… Dar eu cred că mulţi oameni, indiferent de vârstă, sex şi calitate socială, poartă în minte un tip al artistului, fizic şi moral, care aduce mult cu visul fetelor oarecare; le lipseşte celorlalţi numai îndrăzneala naivă ca să-l dea pe faţă direct şi complet.
De vreo sută de ani, artistul, pentru masa publicului european, trebuie să fie înalt, subţire, cu obrazul lungăreţ, palid, cu păr mult şi frumos – dacă se poate ondulat. Adeseori, artistul poartă, chiar astăzi încă, o deosebită uniformă – n-o mai descriu; prea e cunoscută. Pe urmă, trebuie să fie om tare simţitor, cu nervii delicaţi. Dacă se poate chiar bolnavi. În sfârşit, i se cere să aibă multe întâmplări în viaţă, mai ales de dragoste – şi să fie om nepractic. Fără îndoială, acest ideal nu-i creat din stricte observaţii biografice şi printr-o minuţioasă statistică. A ieşit din capul literaţilor romantici care l-au vârât neapărat în capul publicului. Şi fabricarea acestui ideal s-a întâmplat tocmai atunci când artistul se emancipa printr-o zgomotoasă răzvrătire contra burgezului. Burgezul a primit docil autoportretul naiv flatat al literatului – fiindcă, zvelt ori burtos, artistul, din punct de vedere al intereselor serios burgeze, rămâne un subiect secundar. Câteodată amuzant, decorativ şi instrument comod de satisfacţii vanitoase.
Felurite resturi de gândire primitivă fac pe omul de mijloc, cel cu intelectul slab diferenţiat, să-şi închipuie pe orice om vestit ca un buchet în care sunt legate toate perfecţiile. Evlavia masei publice către ceea ce se cheamă artă o formează nişte rudimente de curiozitate admirativă către persoana artistului, care e, adeseori, om cu vază. Arta însă, pentru gelatinoasa gândire comună, este un fel de sport şi industrie sentimentală, producătoare de obiecte consacrate, nu se ştie clar de ce, ca valori ornamentale de care educaţia şi viaţa negreşit trebuie să ţină socoteală. Să ne amintim că pentru gândirea şi uzul comun, aceste valori privesc mai ales pe femei, cel mult pe oamenii tineri de ambele sexe. Bărbaţii maturi sunt, în principiu, scutiţi de a se interesa de artă. În liceele noastre, istoria artelor o învaţă numai fetele. Şi muzica este, în practică şi după ideile comune, mai mult treabă femeiască.
Oamenii care au cercetat de aproape istoria artei şi natura tipului artistic ştiu că nu există legătură între mutra, caracterul moral şi talentul omului; că mulţi pictori, muzicanţi, ori chiar poeţi vestiţi, sunt ori au fost cu desăvârşire lipsiţi de orice altă formă de “inteligenţă” decât acea a meşteşugului lor; că, în general, talentul viguros este unilateral, şi numai în mintea ceţoasă a diletantului “geniul” se prezintă ca o îngheţată cu filoane multicolore şi cu gust de tutti-frutti. Evident, diletantul îşi vede atunci propriul lui spirit, inform şi difuz. Este o întrebare pentru filozofi, mai mult încă pentru pedagogi, să cerceteze ce parte poate, real, să ia omul de mijloc la viaţa artistică. Această viaţă este exclusivistă, ca orice domeniu de extremă diferenţiere. Arta în ea însăşi priveşte pe acei care-i dau naştere. În principiu, artiştii o produc numai pentru dânşii. Ea este rezultatul unei experienţe eminent subiective. De aceea, deopotrivă nu are sens obligaţia de a se supune unor postulate estetice pretinse universale, şi nu există nici un drept obiectiv de a interveni în judecarea lucrărilor artistice. Arta izolează conştiinţele în grupe de tipuri natural înrudite. Numai ştiinţa şi practica le leagă, prin obligaţie raţională şi silă exterioară, anulând asperităţile iraţionale ale experienţei subiective. Desigur, arta se poate interpreta şi ca vehicul pentru idei popularizabile. Astfel, în toate vremile, ea a slujit intenţii religioase ori altfel practice. Dar se întâmplă că chiar oamenii întrucâtva deprinşi să gândească, confundând acest fel de a întrebuinţa arta cu existenţa şi natura ei specifică, îşi închipuie că arta implică obligaţie pentru totalitatea cetăţenească şi fac din cultivarea ei un paragraf de civism. Aici îşi găsesc neapărat punct de sprijin acele idei primare despre tipul fizic şi moral al artistului – artistul ca om mare în general şi, se înţelege, ca învăţător de lucruri mari şi nobile şi apostol-erou. Se poate zice sumar că toată teoria filozofică asupra artei e deformată de asemenea confuzii, căci, în mare parte, ea a rezultat din interese străine artei şi artistului. Nu din studiul tipului artistic şi al experienţei sale specifice s-a scos teoria artei, ci din intenţii simpatice tipului filozofic. Drept vorbind, fetele care s-au necăjit aşa de rău că Cerna era scurt şi gros se găseau în înţelegere deplină cu tradiţia filozofică care, din vechime, a pus ca ideal suprem un mozaic de perfecţii naiv şi neverosimil.
Filozofic ori popular îmbrăcate, asemenea visări despre o personalitate perfectă sunt, deopotrivă, numai jocuri ale diletanţilor. Artiştii sunt nevinovaţi de stupidităţile sentimentale ale fetelor, ca şi de postulatele solemne şi vagi ale filozofilor. Artistul este un meşteşugar; obligaţiile şi prestigiul lui nu-şi pot avea originea, nici raţiunea decât în calităţile lui special producătoare de valori estetice. În capul diletantului însă arta este un fel de eleganţă morală care duce la celebritate, şi întotdeauna au fost diletanţi care, ca oameni de bine, plini de excelente dar lăturalnice intenţii, s-au amestecat unde nu le era locul şi au fabricat valori pseudoartistice – marda estetică cu pretexte nobile. Acestor nepoftiţi le sunt natural simpatice şi stupidităţile sentimentale ale fetelor, şi dezideratele pompos imprecise ale moraliştilor – şi ei fac ideile curente despre artă şi artişti.
Ar trebui mai des amintit că pictorii refuză lui Goethe aproape orice pricepere în pictură, cu toate că universala excelenţă s-a ostenit foarte zelos să cocheteze cu această artă; că Whistler a tăgăduit violent lui Ruskin şi lui Oscar Wilde orice competenţă în judecata artei sale. De la Delacroix până la Max Liebermann, artişti serioşi au scris lucruri de mare preţ pentru a defini arta şi a o apăra de amestecul nechemaţilor de tot felul. Şi oameni nepărtinitori şi pricepuţi dau dreptate pictorilor.
Omnicompetenţa este o iluzie caracteristică literatului care, prin carieră oarecum, este adus să vorbească despre orice. Şi însuşi materialul de expresie al literatului, vorba, prin popularitatea ei, implică un diletantism esenţial şi cronic. Ca material pentru dezvoltări literare, este incomparabil mai avantajos, de exemplu, să înşiri generalităţi morale şi fizionomice despre persoana unui artist decât să analizezi o lucrare a lui în ea însăşi.
Adoratoarele fragede ale lui Cerna luau desigur poeziile lui drept scrisori de dragoste adresate lor, şi de aceea închipuiau pe autor după dorul inimii şi după lecturile lor sentimentale. Poeziile erau pentru dânsele pretext de literatură intimă. Cu alte forme şi alte intenţii, dar tot atât de străine vieţii estetice, criticii şi sugestibilii lor cetitori iau bucuros operele de artă ca pretext de mahalagisme pe seama artistului, deghizate literar.