Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi cîţi sînt şi în ţările ungureşti cu acest nume, romîni
* şi pînă astăzi, de unde sîntŭ şi de ce seminţie, de cînd şi cum au dăscălecat acéste părţi de pămîntŭ, a scrie multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atîta véci de la discălecatul ţărîlor cel dintăi de Traian, împăratul Rîmului, cu cîteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gîndul A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gîndul să mă apucŭ de această trudă, să scoţ lumii || la vedére
3 v.
felul neamului, din ce izvor şi seminţie sîntŭ lăcuitorii ţărîi noastre. Moldovei, şi Ţărîi Munteneşti şi romînii
* din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată discălecaţi sîntŭ, de unde sîntŭ veniţi strămoşii lorŭ pre acéste locuri, supt ce nume au fostŭ întăi la discălecatul lor şi de cîndŭ s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn-unde au fostŭ întîi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestŭ pămîntŭ şi supt ce nume, scot la ştirea tuturorŭ carii vorŭ vrea să ştie neamul ţărilor acestora.
Dzice-va neştene: prea tîrziu ieste; după sutele de ani, cum să vorŭ putea şti poveştile adevărate, de atîtea vacuri? Răspunzŭ: Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minţii omeneşti, scrisoarea, dintru care, daca va nevoi omul, céle trecute cu multe vremi le va putea şti şi oblici. Şi nu numai lucrurile lumii, staturile şi-ncepăturile ţărîlor lumii, ce şi singură lumea, ceriul şi pămîntul, că sîntŭ zidite după cuvîntul lui Dumnezeu celui putérnic. Crezŭ, din Scripturi ştim şi
L 6
din Scripturi avem şi sfîn- ||ta* credinţă a noastră creştinească şi mîntuirea noastră cu pogorîrea fiiului lui Dumnezeu şi împeliţarea cuvîntului lui, cel mai denainte de véci în firea omenească (denafară de păcatŭ). Scriptura ne deşchide mintea, de ajungem cu credinţa pre Dumnezeu, duhul cel nevăzut şi necoprinsŭ şi neajunsŭ de firea noastră, Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne face de le putem vedea cu cugetul nostru. Să nu pomenim de marile Moisi, carile după 2400 de ani au scris létopiseţul de zidirea lumii, că acela au avut pre însuşi Dumnezeu dascal, rostŭ cătră rost. Omir în 250 de ani au scris după răsipa Troadii războaiele lui Ahileus; Plutarhŭ în 400 de ani au scris viiaţa şi faptile vestitului împăratŭ în lume, a lui Alexandru Machidon; Titus Livius cursul a toată împărăţiia Rîmului în 700 de ani şi mai bine au scrisŭ după urzitul Rîmului şi alţi mulţi istorici, cercîndŭ de-amărîntul scrisorile, cursul a multe vacuri cu osîrdie şi cu multă osteneală au scos lumii la vedére istorii.
Îndemnatu-m-au mai multŭ lipsa de ştiinţa începutului aceştii ţări, de descălicatul ei cel din- ||tîi,
6 v.
toate alte ţări ştiindŭ începuturile sale. Laud*osîrdiia răposatului Uréchie-vornicul, carile au făcut de dragostea ţărîi létopiseţul său, însă acela de la Dragoş-vodă, de discălicatul cel al doilea al ţărîi aceştiia din Maramoroşŭ scrie. Iară de discălicatul cel dintăi cu romîni*, adecă cu rîmléni, nimica nu pomenéşte, numai ameliţă la un loc, cum că au mai fostŭ ţara odată discălicată şi s-au pustiit de tătari. Ori că n-au avut cărţi, ori că i-au fostŭ destul a scrie de mai scurte vacuri, destul de dînsul şi atîta, cîtŭ poate să zică fieştecine că numai lui de această ţară i-au fostŭ milă, să nu rămîie întru întunérecul neştiinţei, că célelalte ce mai sîntŭ scrise adăosături de un Simeon Dascălul şi al doilea, un Misail Călugărul, nu létopiseţe, ce ocări sîntŭ. Care şi acélea nu puţină a doao îndemnare mi-au fostŭ. Cîtŭ mi să pare, bine nu ştiu, că n-am văzut létopiseţul lui Evstratie-logofătul, iară cum am înţeles de cîţva boieri şi mai ales din Niculai Buhuş, ce au fostŭ logofăt mare, pre acestŭ Simeon Dascal, Istratie-logofătul l-au fătat cu basnile lui şi Misail Călugărul de la Simeon*au născut, cela fiiu, cestalalt nepot. Şi mult mă mir de unde au luat acéste basne, că şi || Uréchie-
7
vornicul scrie şi el: 45 de ani la domniile céle dintăi, nici o scrisoare nu să află de lucrurile lor ce s-ar fi lucratŭ, şi nici streinii n-au ştiut nimica de dînşii pănă la Alixandru-vodă cel Mare şi Bun. Décii au început istoricii leşăşti a scrie, mai ales Bielschii şi Marţin Paşcovschii, pre carii i-au urmatŭ răposatul Uréchie-vornicul. Daca n-au fostŭ dară dintăi scrisoare în ţară şi nici streinii n-au ştiut şi nimica n-au scris, de unde sîntŭ acéste basne, cum ca să fie fostŭ moşii ţărîi aceştiia din temniţile Rîmului, daţi întru ajutoriul lui Laslău, craiul unguresc? Şi romînii acum era în Maramoroş în zilele acelui craiŭ, ceşti dincoace, de unde ieste acum Moldova, iară cei dincolo, unde ieste acum Ţara Muntenească, iară în munţi pre Olt, unde şi acum să pomenéşte Ţara Oltului, şi rîmlenii* cei discălicaţi de Traian în Ardeal acum era în Ardeal.
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea Dumnezeu ştie cu ce dragoste pururea
7 v.
la istorii, iată, şi pănă || la aceasta vîrstă, acum şi slăbită.
De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cîndŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, cîte scriu.
Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mînă şi din streini, carii de-a- măruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dînşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei sîntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări, şi zavistnicilor.
Şi întăi unui Enea Silvie şi cu următorii lui; însă acesta istoric nu aşa greu nepriietin ieste, cît numai acest nume vlah de pe Fleac, hatmanul Rîmului, că ieste scrie, unde s-au lunecatŭ şi săracul Uréchie-vornicul. Crédem neputinţii omeneşti.
Iară ieste altul, de neamul său leah, Iane Zamovschii, care orbŭ năvăléşte, zicîndŭ că nu sîntŭ
8
moldovénii, nici munténii din rîmléni, ci, tre-||cîndŭ pre aicea, pre acéste locuri, Traianŭ-împăratul şi lăsîndŭ slujitori de pază, au apucat o samă de dachi limba rîmlenească. Vei vedea apoi şi a cuvintelor lui răspunsul şi ocara nu de la mine, ci de la istoricii, povaţile méle, la rîndul său.
Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască, după acéste cumplite vremi anilor noştri, cînduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lîngă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decîtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sîngur Mîntuitoriul nostru, Domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicîndŭ: „
“, adecă
*: „Cercaţi Scripturile“. Scriptura
* departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu || acéle
8 v.
trecute vremi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
De toate fericii şi daruri de la Dumnezeu voitoriŭ, Miron Costin, care am fost logofăt mare în Moldova ||
Dion
Evtropii
Carionŭ
Cavaţii
Bonfinŭ ungur
Toate lucrurile, daca să încep a spune din ceputul său, mai lesne să înţeleg. Şi neamul moldovénilor fiindŭ dintru o ţară care să chiamă Italiia, de Italiia şi de Împărăţiia Rîmului, a căriia împărăţii scaunul, oraşul
* Rîmul, în dricul Italiei ieste, a pomeni întăi ne trage rîndul.
Ţara Italiei, de aicea de la noi, dreptŭ spre apusul soarelui ieste, nu aşa depărtată de ţara noastră, că de la Belgradul, carile îl ştim mai toţi că ieste pe Dunăre, unde cade apa Savei în Dunăre, niguţătoréşte mergîndŭ, cale de 30
* zile ieste pănă la Vineţiia, şi Vineţiia ieste pre pămîntul Italiei.
În statul său ieste între mări, ca şi Greţiia, adecă ţările greceşti, că dincoace, dinspre noi, să închide cu o limbă de mare, care iese din Marea
9 v.
Albă — vineţi- ||ienii zic acei limbi Colfo de Vineţie, adecă limba sau grumazii de Vineţiia — să zice şi cu alt nume şi Marea Adriaticum, Marea de Adrie. Iară mării din care iese limba acéia îi zicŭ latinii Marea Mediteraneum, adecă marea den mijlocul pămîntului; turcii, grecii şi noi zicem Marea Albă. Iară dispre céialaltă parte, spre apus, izbucnéşte iară din céiaşi Mare Albă un unghiŭ de mare, însă nu cu atîta lungime, cum ieste limba aceastalaltă dispre noi. Şi pre celalalt unghiŭ dincolea ieste Ianua, noi zicem ianovezii. Însă dintre acéstea îmbe limbi iese Italiia şi în dricul pămîntului, spre miază-noapte, dincolo, pănă la hotarăle franţozului.
Hotarăle ei despre răsăritŭ, dispre noi, cum s-au zis mai sus, limba de mare şi apoi Stiriia, Carintiia, Avstriia, ţările Împărăţiei Nemţeşti; dispre miiazănoapte franţojii, dispre apus Hişpaniia, iară dispre amiazăzi să închide cu marea ce-i zicem noi Albă, şi totŭ acéia ieste carea să închide pănă la Ţarigrad.
Grecii zic Italiei cu altŭ nume Hesperiia, di pe Hesper, steaoa céia căriia zicem noi luceafărul cel de noapte, că acel luceafăr dreptŭ pe- ||ste Italiia
10
apune. Simănătoare foarte cu ţările greceşti, că cum Greţiia să încépe din Marea Albă, între mări, pănă la Machidonie, de o parte cu Marea Albă, carea să întinde pănă în Ţarigrad, de altă parte limba de mare, de care s-au scris mai sus, desparte pe Italiia de ţările greceşti, aşa Italiia dincoace cu limba de mare, iar dintr-acolo, despre apus, cu unghiul cel dispre ianovezi.
Aşa are Italiia domnii împărţite în sine, cum avea şi Greţiia într-o vréme, cărora domnii şi ţări sînt numele acéstea: Liguria, Tăscana
*, Umbria, Sabina, Laţium, de unde ieste limba latinească şi de la Latin-craiul, Neapolis, crăiia suptŭ craii Hişpaniei, Calabriia
*, Apuliia, Romaniia, Istriia
*, Hetruria, Campaniia, şi mai sîntŭ mai mărunte ţări, carele trec cu condeiul pentru zăbava.
Iară Greţiia avea ţări anume: Acarnaia
*, Etoliia, Thessaliia, Fochida, Moreia, Arcadia, Elada
*, Olimbiia, Laconiia, Ahaia, Attica, unde ieste vestitul oraş Athina, Viiotia
*, şi iară mai sîntŭ ţări mai mărunte. ||
Ieste ţara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie,
10 v.
plină de cetăţi şi oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, tîrguri vestite, pline de toate bivşuguri, şi pentru mare* iscusénii şi frumuseţuri a pămîntului aceluia i-au zis raiul pămîntului, a căruia pămîntŭ, oraşile, grădinile, tocmélile la casile lor cu mare desfătăciune traiului omenescŭ nu are toată lumea, supt ceriŭ blîndŭ, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni gréle. De grîu, vinuri dulci şi uşoare, untudelemnŭ, mare bivşug şi de poame de tot féliul: chitre, năramze, lămîi şi zahar şi oameni iscusiţi, la cuvîntŭ stătători, peste toate neamurile, neamăgei, blînzi, cu oamenii streini dintr-alte ţări nemăreţi*, îndată tovaroşi, cum ar fi cu ai săi, cu mare omenie, supţiri, pentr acéia le zicŭ gentiloni, cum zicŭ grecii, celebii, şi la războaie neînfrînţi într-o vréme, cum vei afla la Istoriile Rîmului, de vei ceti de dînşii.
Acéia ţară ieste acum scaunul şi cuibul a toată dăscăliia şi învăţătura, cum era într-o vréme la
11
greci Athina, acum Padova la Italiia, || şi de alte iscusite şi trufaşă meşterşuguri.
Ieste Italiia mai véchie decît Roma, adecă Rîmul, şi Împărăţiia Rîmului, care s-au urzitŭ în ţara Italiei după ce au nemeritŭ de la Troada Antenor şi Enea, din carii Antenor — Vineţiia şi olatelor ei, iară Enea Rîmului şi împărăţiei lui începători şi rădăcină sîntŭ.
Numele Italiei ieste vechiŭ, la toate istoriile céle vechi latineşti, de pe Ital, craiul lor. Némţii italiianului zic valios, şi noao, moldovénilor şi munténilor, iar aşa valios, franţozii italiianului valaşhos, noao şi muntenilor, valaşhos, léşii italianului, vloh, iară noao voloşin, iară munténilor acum s-au luat léşii după apa Oltului şi au mai adaos tiparnicii lor o slovă: M, de le zicŭ molténi, adecă olteanŭ, ungurii italianului, olaşŭ, iară moldoveanului şi munteanului, olah. Şi ţării Italiei léşii zic
* Vlosca Zemlea, adecă Ţara Vlohului, iară ţărîi noastre, Volosca Zemlea.
Caută-te dară acum, cetitoriule, ca într-o oglindă || şi te privéşte de unde eşti, lepădîndŭ de la tine
11 v.
toate célelalte basne, cîte unii au însemnatŭ de tine, din neştiinţă rătăciţi, alţii din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsitŭ niciodată, alţii de buiguite scripturi şi deşarte.
Iară nu numai numele acesta, precum ai înţeles că ieste tot unul, la toate ţările, şi al tău şi Italiei, precum vei înţélege şi mai pre largŭ, la capul deosebi de numele acestor ţări, că şi turcii, şi grecii ne zic vlah, ce şi dintr-altele te vei cunoaşte: obicéiuri, hire, graiul şi pănă astăzi, că eşti dreptŭ vloh, adecă italiian şi rîmlean
*.
Multe obicéiuri într-acest neam trăiesc a italiianilor, pănă astăzi: aşa de oaspeţi la casile lor, nemăreţi, voioşi şi libovnici (nu ştiu din ce munténii, o samă, s-au abătut puţintel den aceasta hire), aşa la petrecănii, la întrebare unul pre altul de viiaţă, firea, clătirea. Cine au fost la Italiia, să vaza pre italiiani, să ia aminte, nu-i va trebui mai mare dovadă, să crează că un neam sîntŭ cu moldovénii.
În casa noastră au fostŭ această voroavă, în Iaşi
* || cu un episcop italian, care, între alte,
G 11
foarte pre voia gîndului mieu mi-au zis cuvinte de acéste neamuri, dzicînd aşa, şi era om de înţeles: „Mie nu-mi trebuieşte să mai citescŭ la istorii de moldovéni, cine sîntŭ; pre o samă de obicéiuri, foarte bine îi cunoscŭ de unde sîntŭ, aşa liubovnici la oaspeţi, aşa femeile lorŭ să ferescŭ de vedérea streinilorŭ şi || să dau în laturi, aşa să nu treacă
11 v.
feméia pe dinaintea bărbatului pe drum sau pe cărare, aşa toată viiaţa, în mîncare cu dulceaţa curechiului, numai aceştea sărat, atîta osăbire, acéia şi iarna, şi vara tot vérde, nemurat. Toate acéstea atocma cu italiienii sînt şi a vedere să mărturiséşte o fire“. Cu multă mirare am stătut de mărturia acelui vlădică, de mare agiutoriŭ istorii méle.
Înţelege-vei şi din capul care să va scrie din graiul cestorŭ ţări că şi limba ieste dovada că în graiul nostru pănă astăzi sînt cuvintele, unile letineşti, iar altele italieneşti. Să miră un historic, anume Cavaţie, dzicînd: „De mirat lucru ieste că limba moldovénilorŭ şi a munténilorŭ mai multe cuvinte are în sine rîmleneşti decît a italienilor“
*, măcară, că italianul tot pre un locŭ cu rîmlénii. Ce acéia nu-i divă, că italianii tîrziu ş-au scornit limba din letinească, aşa de iscusită, de dezmierdată, cît că ieste limba îngerească îi zicu-i. Şi întru unile voroave
* peste samă îşi aduce cu a
12
noastră, ales cu acéste silaves: del-||lia, di, delia voi, vo siniorio, cum la noi: la dumneata, de la tine, de la dumneata, la voi, de la voi, care acéstea în limba letinească, adecă rîmlenească, acum nu încape, ce cură fără acéstea în măsurile sale.
Un historicŭ, anume Eneas Silvii, de care ţi-am pomenit la predoslovie, şi cîţva alţii, pre urma şi pre cărarea lui, au scris în istoria sa cum moldovénii, carii lăcuiescŭ pre pămîntul Dachii-de-Sus şi munténii pre Dachiia-de-Jos, acestŭ nume, vlah, îl trag
* anume după Fleacŭ, hatmanul Rîmului. Şi aceasta părére a celui Enea nu ieste de aiurea, numai au cetit nişte stihuri a unui dascal, anume Ovidius. Pre acelŭ Ovidius l-au făcut, cum zicŭ turcii, surgunŭ, de l-au gonit din Rîm tocma la Cetatea-Albă, pre Marea Neagră, Avgust-
L 12
chesariŭ, împăratul Rîmului, pentru* || nişte cărţi ce scrisése în stihuri de dragoste, de să umplusă Rîmul de curvii dintrŭ acéle jocuri ale lui, cum fac şi moscalii, de trimit la zatocenii, adecă în urgie, la Sibir*, şi pănă acum. Acela dară dascal Ovidie au scris cîteva cărţi, şezîndŭ la Cetatea-Albă în urgie, iară în stihuri, că ş-au fîrşitŭ acolo şi viiaţa. Şi pre numele lui ieste balta Vidovul la Cetatea-Albă. Într-acéle cărţi, una ce are nume de Pontŭ, scrie la un priietin al său la Rîm, anume Greţin, acéste stihuri. Iată că ţi le însemnezŭ latinéşte scrise şi pre limba noastră tălmăcite:
|
„Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus, et illo |
|
Ripa ferox Istri sub duce tuta fuit. |
|
Hic tenuit Mysas gentes in pace fideli; |
|
Hic arcu fisos, terruit ense Getas.“* |
|
„Ghieţii ţinea într-o vréme, acum Flacus ţine |
|
Rîpa scump-a Dunării el singur cu sine. |
|
Iel au ţinut Misiia în pace cu credinţa, |
|
Pre ghieţi au scos de aicea el cu biruinţa.“ |
Aşa însemnează acéste stihuri ale acelui dascal, pomenindŭ pre acel Fleac, căruia numele || la
12 v.
Istoriile Rîmului ieste Fulvius Fleacus-consul, precum chiema ei pre atuncea hătmăniile lor. Şi de acéste stihuri s-au legatŭ întîi acela Eneas Silvii, şi după dînsul şi alţii. Şi între aceia aflu şi eu pre Uréche, săracul, următoriu: să fie numele acestor ţări, vlah, de pre acela Fleac, hatmanul Rîmului, căruia lucru Carion istoricul stă împotrivă, şi cu dînsul şi Topéltin de Mediiaşi, anume zicîndŭ deşchis: „Ceia ce au scris că* numile vlah acestuia neam, adecă al Moldovei şi al munténilor, ieste de pe hatmanul Rîmului Fleac basne sîntŭ“.
Eu încă cei partea mea cu dînşii, cu aceşti doi ţiu pentru acéste doveade, care deşchis ţi-am scris, cum toată lumea zice italianului aşa cu un nume şi noao pănă astăzi. Şi acel Fleac, de au bătut războaie cu tătarii
* pre Dunăre, iară la discălicatul ţărîlor acestora, nici o treabă nu are, care sîntŭ tîrziu după Fleac discălicate, de Traian, împăratul Rîmului din Ţările Vlohului, adecă a Italiei, fără numai va zice cineva
* că italianii acestŭ nume vlah au dobîndit după Flac, care lucru n-am cetitŭ nici la o istorie a Rîmului şi de Italiia. Alte chi
13
puri şi ca-||pete au avut Italiia mai vestite şi mai vechi decît acela Fleacŭ; cum ar fi luat Italiia nume de la acela?
Ci de Italiia atîta ajunge, cîtŭ ţi s-au arătat cu mărturiile şi istoriile şi numelui care-l avem de la alte neamuri, tot unul pănă astăzi. Să păşim de acum şi la altile pre rîndŭ.
Împărăţiia Rîmului, căriia putére şi lăţime asémenea nu au fostŭ nici o împărăţie de cîndŭ ieste lumea, de măriia ei citéşte toate istoriile lumii, mai mare nu vei afla alta, nici în céste vacuri de acum, nici în céle trecute. De această împărăţie vei afla şi prorocii, ales la Daniil-prorocul, cu dezlegarea visului lui Navohodonosor, împăratul Asiriei. De aceasta împărăţie cîntă şi sfînta bisérică, întăia slava, glas 2
*, la vecerniia naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Hristos: „
“, adecă: „Cîndŭ Avgustŭ unul
* stăpîniia tot pămîntul“. Acest Avgust, împărat al Rîmului au fostŭ, şi în zilele lui au născut şi Mîntuitoriul lumii, fiiul şi cuvîntul lui
13 v.
Dum-||nezeu, din preacurata Fecioară Mariia.
Numele său trage de pe oraşul Roma, noi zicem Rîmul, care oraş ieste în Italiia, pre apa Tivrului, curătoare în Marea Albă, cu cale de cîteva zile mai jos de Rîm, din izvoarăle munţilor Italiei început. Iară începutul împărăţiei aceştiia, cum s-au şi mai pomenit la capul cel dintăi, de Italiia (care ieste mai véche decît Rîmul şi decît începutul împărăţiei, pentru acéia pricină s-au pus şi întăi la Italiia rîndul), ieste din Troada, care o au răsipit-o elinii, sau cu altŭ nume grecii, trăgîndŭ multă vréme războaie cu troadénii pentru mare strîmbătatea lor ce le făcusă grecilor troadénii, cu furtişagul Elenii, femeii lui Menelau, prin Alixandru, feciorul lui Priiam, împăratul Troadei. Care fămée să să întoarcă grecilor pururea sfătuia doi domni din Troada, Antenor şi Enea, că, întorcînd-o, dzicea că s-a potoli vrajba cu grecii
*. Ci măzdind pre alţi sănatori domni, ficiorul lui Priiam, să ţie cu dînsul, să nu să dea Elena, s-au trăgănatŭ sfada, pănă la stingerea de totŭ a Troadii, cîtŭ n-au hălăduit niminea altul, nici în cetate, nici în olatul ei, fără acei doi ce s-au poménitŭ, Antenor şi Enea, cu gloatile lor. Ori că ştiindu-i grecii că aceia sfă-||tuia spre bine şi nu i-au gonitŭ, ori că ei, ca
14
nişte oameni cunoscîndŭ la ce trage lucrul, s-au păzit devréme, au ieşitŭ cu casile şi cu oamenii săi, încărcaţi în vase. Din carei Antenor au discălicat Vineţiia pre pămîntul Italiei, iară Enea, pogorîndu-să mai jos, au abătut la malul iară al Italiei, unde stăpîniia Latinus-craiul o parte de Italiia. Şi, îndemnatŭ şi de prorocii lor, pe atuncea păgîneşti, au început sfadă cu acel craiŭ, anume Latinus, de pre a căruia nume este limba latinească.
Nu era încă cu oameni deşi acéle locuri aşezate pe acéle vremi, şi singur craiul mator de zile, numai cu o fată de trupul său, care era logodită după un domnŭ de Italia, anume Turnus, carile avea mulţi domni de Italia nepriietini. Pre aceia i-au tras Enea în tovărăşie împotriva lui Turnus şi a lui Latin-craiul, şi cu cîteva războaie cu mare vărsare de sînge, înfrîngîndŭ pre Turnus, pănă şi la perirea lui în războiŭ, au căutatŭ lui Latin-craiŭ a priimi pre troadéni în ţara sa, în Italiia, şi pre Enea, ginere în locul lui Turnus, că lui Enea doamna îi murise de groază cîndŭ au văzut arzîndŭ de toate păr-||ţile Troada. Aşa s-au făcut troadénii
14 v.
moşani Italiei, aşezaţi şi legaţi întru sine cu italiienii, să trăiască troadénii pre limba şi pre pravilile de giudeţe* a italiienilor, şi italiienii să priimească bozii, şi rugile, şi obicéiurile de bisérica troadénilor.
Şi dintr-acestŭ Enea şi fata lui Latin-craiul sîntŭ, din seminţie în seminţie, născuţi doi fraţi, anume Romul şi Remŭ, carii au urzit oraşul Roma. Şi zidindŭ pre jumătate Romul şi pre jumătate de oraşŭ Rem şi încă neînălţate zidurile, au venitŭ întru una de zile Rem să vază sporiul lucrului a frăţine-său în partea unde zidiia frate-său, Romul, şi, vrîndŭ să facă şagă, au sărit peste zidul frăţine-său răzînd
*. În loc frate-său, luînd
* semnŭ de piezi-răi
* oraşului, apucă un fuşte şi lovéşte pe frati-său pen mijlocul trupului. Cade Rem mortŭ de rană, iară Romul, stîndŭ asupra trupului, au zis: „Aşa să petreacă toţi carii vor vrea să saie zidurile acéstea“. Şi au stătut singur Romul şi urzitoriŭ oraşului şi crăiei, de pre a căruia nume ieste şi numele oraşului Roma, pănă astăzi, şi de pe oraşŭ şi numele împărăţiei.
Fost-au această împărăţie din ceputul
* său, de
15
la Romul, || craiul dintăi, supt crai, pănă la Tarcvinius cel Mîndru, îi zic rîmlénii Tarcvinius Superbus, adecă Mîndru. Al aceluia un ficior ce avea au făcut silă noaptea la casa unui domnŭ, lipsind domnul de acasă, anume doamnii sale, Lucreţiia, care, după acéia silă din patŭ nu s-au mai sculatŭ, ci au scris la bărbatul său, unde era, şi la unchi-său, vestit senator pre atuncea la Rîm, anume Brut, să vie cum mai de sirg* la dînsa, că ieste spre moarte. Şi daca au sositŭ şi au întrat în casă şi unchiul acei fămei Lucreţiei, şi bărbatul ei, au zis*: „Îngăduiţi, nu vă apropiiareţi de patul mieu, spurcatŭ de ficiorul lui Tarcvinii. Iară trupul de ieste şi silit, nevinei méle moartea mea va fi martor“. Şi au scos un cuţit de suptŭ perină, de acéia treabă gătit mai denainte, şi s-au lovitŭ cu cuţitul întru inimă. Au năvălit bărbatul ei şi unchi-său la patŭ, ci în deşertŭ, că căzusă cuţitul cu rana adîncŭ, din care, după cîteva ceasuri, au murit Lucreţiia. S-au făcut o zarvă mare şi turburare în tot oraşul de o faptă ca aceasta şi s-au strînsŭ tot oraşul la Brut, cărora au arătatŭ tuturora fapta* ce au făcut ficiorul craiului şi cuţitul crunt de sîngele ne-||vino
15 v.
vatii fămei şi silă. Şi au stătut tot Rîmul, şi în loc şi olatele, de au jurat cu Brut cum să nu mai sufere craiŭ asupra sa. Iară Tarcvinie, urît şi părăsit de toţi, şi de slujitorii lui pentru spurcata fapta acéia şi sila, au fugit la franţozi, cu carii, trăgîndŭ ajutoriŭ, s-au ispitit cu sila* să coprinză iară scaunul Rîmului, ci tot gonit şi răsipit s-au întorsŭ, şi n-au mai dobînditŭ ce au pierdut în toată viiaţa sa nici el, nici altul. Şi de atuncea s-au cîrmuitŭ acea împărăţie totŭ suptŭ sfatul sinatorilor, cum vedem acum că să cîrmuieşte Veneţiia, pănă la Avgust-chesar, 500 şi mai bine de ani.
De mirat lucru că această împărăţie, la cîtă putére şi lăţime au venitŭ, totŭ într-acéle 500 de ani de suptŭ cîrma sfétnicilor au crescut. Şi alegea ei din an în an cîte doi mai mari, cărora cu numile boierii le zicea
consules, adică capetile sfatului, că
consilium* lătinéşte ieste sfatul. Şi mai mare era acestŭ nume de boierie, consul, decît împerator, că acesta nume împerator era hatmanilor, carii ducea în vreo parte oştile, şi trăiia acestŭ nume numai pănă era în oaste, cine era. Iară daca să întorcea acasă sau la Rîm, ni-||me şi nimărui nu
16
să zicea împerator, ce iară pre numile ce avea dintăi. Va să zică împerator poruncitoriŭ, care nume apoi pentru mare izbîndă ce făcea acei imperatores, adecă hatmanii, au căzut de să numescŭ împăraţii cu acestŭ nume şi au ieşit mai mare şi mai de cinste decîtŭ numile crailor.
Hotarăle aceştii împărăţii a Rîmului mai necoprinse sîntŭ, că nu niscareva munţi sau ape curătoare, cum vedem acum că despartŭ crăie de crăie şi împărăţie de împărăţie, ci din toate părţile le-au fostŭ hotarul Marea Ochianul, care încunjură pămîntul, începîndŭ dispre părţile despre miazănoapte, ochianul cela ce încunjură Englitera, şi totŭ acela Ochian şi dispre apus, pe după Hişpania şi Portogalia, şi de la părţile Apusului să trage tot acela Ochian, încunjurîndŭ totŭ pămîntul despre amiazăzi, pe după Africa, noi zicem Barbarezii, pănă vine la Marea Roşie, care ieste între Eghipet şi Araviia. Cîte împărăţii, crăii, domnii, ţări sîntŭ, di le încunjură Ochianul, precum s-au poménitŭ mai sus, toate supt ascultarea Împărăţiei Rîmului au fost.
Încă mai spre răsărit de la Marea Roşie, de la
16 v.
Ochianul de || amiazăzi, tăind pre uscat Aravia, Asiria, Siria, pănă la muntele Caucas, între Hăndii şi între parthi, şi de acolo pănă în Marea Caspiei şi Armeniile amîndoao şi cîte ţări* sîntŭ între Marea Caspiei şi între Marea Neagră, ghiurgii, mingrelii, cerchiezii şi alte ţări, şi de acolo apa Donul şi Volga, toate suptŭ ascultarea Rîmului au fostŭ şi de la Iuzbec hanii cei mari de la Rîm lua steag de hănii.
Cu Hăndiia numai nu au închiiat toată lumea dispre răsărit şi veniia şi de acolo multe ţări să să închine. Ci de la o vréme nici-i mai priimiia ca locuri depărtate.
Şi unghiul cestalalt, la Ochian, pre unde sînt acum şvezii şi Dania şi unghiul spre apa Renului, pre acéste ţări nemţeşti — că şi şvezii şi danii tot némţi sîntŭ şi un neam sînt — nu i-au putut supune nici într-un chip rîmlénii pănă la îndireptatul acei împărăţii în multe părţi. Şi cîtă oaste au pierdut cu némţii, bătîndŭ războaie, cu céialaltă
* parte de lume nu o ar fi pierdut-o. Însă numai o parte de némţi supuşi n-au fost, iară cît ţine apa Renul, şi célelalte, şi peste apa Renului, multe locuri supuse au fostŭ, cum şi Englitera, şi franţozii, || şi toată Hişpania
*.
17
Caută acum cu cugetul întru atîta lungime şi lăţime de lume cîte împărăţii mari sîntŭ acum, cum ieste Englitera, Franţozul, Hişpaniia, némţii pănă la apa Renului; la Africa: Fesul, Liviile, Mareh
*, Afri
*, pănă mai tot Eghipetul, habeşii şi Împărăţiia Asiriei, Persul, Armeniile, Capadochia, toată Greţia şi Machidonia, Iliriia, Dachiia, unde sîntem noi acum, şi alte ţări şi ostroave şi pre ochian, şi pre Marea Albă, şi pre Marea Neagră şi pre Caspiia. La toate acéstea ieşiia paşii de la Rîm, pre
* un an pre unile, la altile pre trei ani şi mai mulţi. Cîteva coale de hîrtie s-ar mai lungi de aşi sta a pomeni anume ţările toate. Paşii ieşiia şi la ţările jidoveşti, la Ierusalim, de la această împărăţie, de care lucru deşchis te va învăţa sfînta Evanghelie a patru evanghelisti. O seamă de ţări mai depărtate dintr-acéstea supt crai birnici le lăsa: la Africa, ales la Eghipet, Armenia, iară célelalte, cum ieste Şpania, Englitera, franţozii, némţii, pănă la apa Renului, Italiia, ţările greceşti, toate ţările Ierusalimului, Anadolul, ostroavele, tot cu senatorii Rîmului să cîrmuia. Pentru acéia au zis un filosof al lui Pir, craiul epiroţilor, adecă al arbănaşilor, || cîndŭ l-au trimis în solie la Rîm,
17 v.
că au văzut sfatul lor de împăraţi adunatŭ.
Ci cîtŭ ne trebuieşte la rîndul istorii noastre, ne ajunge de atîta de Împărăţiia Rîmului
*.
Daca s-au început de Italiia a zice, de unde ieste venit neamul acestor ţări şi de Împărăţiia Rîmului, de care împărăţie sîntŭ discălicate céste ţări cu rîmléni, vine rîndul acum şi locului acestuia, la ce loc au venitŭ acestŭ neam, din locurile céle dintăi.
Locul dară acesta unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească ieste dreptŭ Dachia
*, cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului. Altŭ nume
* mai vechiŭ decîtŭ acesta, Dachia, nu aflu în toţi cîţi sîntŭ istorici, că de le-au zis cineva că ieste Schitiia, de pe schiţi, adecă tătari — căci au năbuşitŭ pre acéste locuri pre urmă tătarii şi mai înainte de Atila, descălicătoriul Ţărîi Ungureşti şi a ungurilor pre acéste locuri — Dachiia numele său cel vechiŭ tot au ţinut la toţi istoricii
*.
18
Cum s-au zis, || Schitia ieste direapta Iuzbecul*, adecă Tartariia cea Mare* şi o parte de Împărăţiia Moscului.
Dachii aceştiia cu multe vacuri mai nainte de Hristos au aşezatŭ locurile acéstea. Pomenéşte de dînşii Cvint Curţius
*, istoricul, de faptile lui Alexandru Machidon (însă nu acea Alexandrie mincinoasă, care ieste pre limba noastră plină de basne). El scrie: „Şahi, dahi, masagheti tot un neam sîntŭ“, venit din părţile Hindiei pre acéste locuri, cînd încă lumea mai rară au fost în oameni. Şi dintr-aceşti dahi — noi zicem şi grecii, dachi, iară latinii şi léşii, daţii — să ţin sasii de Ardeal (şi pănă nu demultŭ au fostŭ şi la noi în ţară, iară la satile céle hăneşti, la Bugeac, şi acum sîntŭ, de le zic testebani), că să tragŭ şi au mari istorici martori. Limba lor iară aşa véchie ieste; au price între sine cu némţii pentru mai de multe vacuri, carii sîntŭ mai vechi de dînşii, şi ceştia că némţii au luat de la dînşii limba, iară némţii că sasii au ieşit de la dînşii, din Saxonia. Ci acéste prici le lăsămŭ la dînşii, noi numai pomenim cît slujaşte rîndul nostru la povéste. ||
Hotarăle Dachiei dispre răsăritŭ ieste Nistrul
18 v.
apa, la istoricii cei vechi Tiras, iară dispre amiadză- dzi*, Marea Neagră şi Dunărea, dispre apus Panoniia, acum ţările Budii, dispre miazănoapte, Morava, şi Podolia în Crăiia Leşască, unde ieste şi Cameniţa. Sîntŭ o samă de istorici carii dau şi Podolia şi cîmpul peste Nistru pănă la apa Buhului şi peste Dunăre, Misiile amîndoao, cărora le zicem noi acum Dobrogea şi o parte de Iliriia, să fie fostŭ de Dachiia.
Puternică într-o vreme, cît supt vrémea Împărăţiei
* Rîmului supt Domentiian-împăratŭ, iară la Dachia crăind
* Decheval-craiul, lua dachii o sumă de bani din visteriia Rîmului, cum lua tătarii de Crîmŭ de la Moscŭ şi de la léşi, să nu le robească ţările, că prăda şi dachii Italiia cu călărimea, pănă în zilele lui Traian-împăratul, ce au împărăţitŭ pre urma lui Domentian-împăratul.
Traian, împăratul Rîmului, al şaptelea după Avgustŭ-chesar, de neamul său şpaniol, coprinzîndŭ scaunul împărăţiei după Domentian şi văzîndŭ la slăbi-||ciune împărăţiia sosită, din rea şi desfrî
19
nată cîrma împăraţilor răi şi zburdaţi (că şi Dioclitiian şi cela lumii ocara şi tiranul Neron, totŭ înaintea lui Traian au fostŭ), întăi au aşezatŭ împărăţiia în ce era stricată şi veniturile ei, apoi îndată s-au apucatŭ de oaste împotriva tuturora carii ieşisă de suptŭ ascultarea împărăţii ţări, şi întăi ales asupra dachilor, ţiitoriul acestor părţi.
Aşa să întărisă neamul dachilor asupra Împărăţiei Rîmului, cîtŭ, scriu istoricii, în zilele lui Domentian-împăratul şi birŭ lua din vistieriia Rîmului, pentru să nu strice ţările împărăţiei cu prăzi
*, că fiind neamul dachilor pre acéle vremi călăreţi, prăda ţărîle ascultătoare de Împărăţiia Rîmului cu călărimea, pănă şi Italiia de prăzile lor nu hălăduia, cum am văzut în vacul nostru pre tătarii Crîmului, fiind mai puţini decîtŭ oştile Moscului şi a Crăiei Leşeşti, şi de la amundoao acéstea neamuri lua daruri, pentru să nu facă cu ceambulurile lor stricăciune ţărîlor lor.
Întîi, dară, Traian, marile şi vestit împărat, au
19 v.
fă-||cut oaste împotriva dachilor, cum scrie Dion, carile au scris viiaţa acestui împărat, şi alţi istorici după dînsul, 600.000 de oaste, slujitori de oaste au avut, fără altă mulţime, ce să trage dupe oşti, ales după oşti mari, mulţime, şi au purces din Italia spre acéste părţi ale Dunării.
Cum scrie Istoriia de patru monarhii ai lumii, de clătirea aceştii împărăţii de la Rîm spre acéste părţi, ca pre la 120 de ani după Hristos au fostŭ. Împotriva căruia nici Decheval, craiul dachilor, aşa fără războiŭ nu s-au lăsat, ci, trecîndŭ cu oştile sale Dunărea, au stătut împotriva lui Traianŭ- împăratul cu războiŭ în ţările Misii, căriia îi zicem noi Dobrogea.
Stătut-au un războiŭ mare şi nu puţină vărsare de sînge, însă pre acéle vremi în toată lumea nu era altă oaste nici mai teméinică, nici mai stătătoare, nici mai trainică la toate lipsele oşteneşti ca slujitorii Rîmului, neînfrînţi şi din firea lor şi cu tocmeala oştilor lor, care vedem acum la némţi tocmeala oştilor, toată bulucuri, şi pintre buluc şi buluc loc deşertŭ, să aibă loc deşchis şi alte bulucuri, slobod meidan || să aibă, cîndŭ ar trebui să
20
dea ajutoriŭ bulucurilor celor ostenite în războiŭ sau înfrînte oaste proaspătă pre acéle slobode de oşti maidanuri. Niciodată toate bulucurile încep războiul, ce céle tocmite în frunte, şi alte bulucuri cu mare tocmeală şi meşterşug stau în paza acelora ce fac războiul, şi aşa luptîndŭ multă vréme cu o parte de oşti, alte părţi sta gata, netrudiţi, proaspătă oaste pre lesne urnescŭ pre céialaltă oaste, carea odată îşi varsă şi sloboade toată vîrtutea. Că acea oaste ce sare toată odată, toată odată să şi răsipéşte. Cu aceasta tocmala a oştilor sale rîmlénii au supus toată lumea.
Marie tărie şi neînfrîntă avea şi oastea machidonénilor pre vrémea lor, ales tocmeala pedestrimei lor, căriia zicea ei falanx, însă era prea strînsă acea falanxŭ
* şi la greu să lega pedestraşŭ de pedestraşŭ. Cu mare greu să rumpe acéia oaste, că cu tocmala ei au călcat Alexandru Machidon tot Răsăritul. Însă pe urma lui, daca au început machidonénii a bate războaie cu rîmlénii, pierdea războiul machidonénii, cum va vedea cine va ceti războiul lui Perseu, împăratul machidonénilor, cu Emilius
*, hatmanul Rîmului.
Auzit-am pre mulţi dînd vina aceasta, cum şi léşii, şi mos-||calii, şi alte neamuri creştineşti nu
20 v.
sar odată cu toţii la războiŭ. Nu ştiu ce zic; oştile teméinice cu multe ceasuri, cu multe zile bat un războiŭ, şi ştiu aceasta. Că întăi léşii şi moscalii, de s-ar slobozi toată oastea o dată, nici un războiŭ nu ar lua, ce toate le-ar piierde. Aşa Decheval, craiul dachilor, luptîndu-să cîteva zile să oprească oştile lui Traian, n-au putut birui, ci au purces oştile din războiŭ în răsipă.
Traian-împăratul după izbîndă au căzut la apa Dunării, unde, şezîndŭ cu oştile, au adunatŭ din toate dintr-acélea părţi şi olate lucrători şi au ziditŭ cu mare minune vacurilor pe urmă pod peste Dunăre, de piatră, cu turnuri de piatră, carele să pomenéşte pănă astăzi Turnul-Severinul. În Ţara Muntenească ieste acela loc; malul dincoace al acelui olatŭ îi zicŭ munténii judeţul, cum zicem noi ţinutul, Jiiului.
Cercat-am cîtva din ce ieste, de au primenit numele său acestŭ turnŭ, de-i zicŭ Severinul, că acestŭ lucru, că l-au ziditŭ Traian-împăratul şi nu altul deplin şi aievea, fără număr odoacă
*, spun istoricii, cîndŭ au făcut şi podul, căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dună-||rii, cîndŭ
21
am mersŭ cu Dabija-vodă cu oştile la Uivar. Cum acel turnŭ ş-au schimbatŭ numele şi n-au ţinut numele ziditoriului său, cum ţine Şanţul Troianul pănă astăzi, a şti nu pociŭ. Atîta numai, ori pre urmă că au trăitŭ acolo vreun domnŭ cu acestŭ nume, Severin, cum spun şi munténii, ori pre numele vreunui pristav la lucrul lui sau la rădicatul lui, după ce să pustiisă întăi.
Fost-au şi un împăratŭ pre urma lui Traian, Severus, care nume şi pre o piatră ce s-au aflatŭ la cetăţuia năruită
* la Galaţi am cetitŭ însumi eu
„Severus imperator romanorum“* adecă „Săverii, împăratul rîmlénilor“. Însă numai atîta am putut ceti, célelalte slove, deşi şi aduc cu latineşti, iară a înţelége limba latinească nici într-un chip să
* pricépe. Cum pre un ban de aramă galben, iară la acea cetate năruită
* am aflatŭ, cîtŭ un ort de mare, nimenea nu poate mai mult a dizlega fără: Marchiianopolis. Iară turnul acela şi podul peste Dunăre, nimenea altul, ci Traianŭ-împăratul, ca şi Şanţul Troianul, l-au făcut; nu vei afla din sute de istorici într-alt chip.
După ce au gătitŭ podul peste Dunăre, Traian au trecut toată oastea peste Dunăre, dincoace, în || ceasta
21 v.
parte, în pămîntul unde ieste acum Ţara Muntenească. Şi i-au ieşitŭ iară cu oştile sale Decheval, craiul dachilor, la care războiŭ stîndŭ tare dachii şi craiul cu ei, însuşi craiul au peritŭ la acel războiŭ. Şi aşa au purces, după acel războiŭ pierdut, şi perirea craiului lor, totŭ neamul dachilor în răsipă de pe acéste ţări, unde ieste acum Ţara Muntenească şi ţara noastră, Moldova*. Cîtă ţară au şi rămas pre loc, prostime, ţărani, toată o au scos-o Traian de pe acéste locuri peste munţii care desparte Ţara Ungurească dispre noi. Iară aicea, îmbe* aceste ţări, şi Ţara Muntenească şi ţara Moldovei, de la Dunăre pănă suptŭ munţi şi pănă în Marea Neagră, şi de la apa Nistrului pănă iară supt munţi, tot cu rîmléni şi căsaşi au aşedzat* şi mai mulţi oşténi, precum zicŭ ei: colonia romana, adecă discălicarea Rîmului. Şi aşa ieste discălicatul cel dintăi acestor ţări cu rîmléni.
Cine ar vrea să ştie, să vază şi cu ochii martorii, citească pre istoricul Dion, carile au scris viiaţa lui Traian-împăratul şi pe Evtropii, carile au scris viiaţa lui Adriian
*-împăratul, iară al Rîmului, şi pre Bonfin, istoricul ungur, şi din alţi istorici, anume Carion, Cavaţii, Sil-||vius, Cromver leah,
22
Piasenschii de Premisla, Gvagnin litfan* şi mai ales şi din ceşti mai de curîndŭ: Topeltin de Mediiaşi, iscusit istoric, carile de-amăruntul din Dion scrie de neamul ţărilor acestora şi ales de descălicatul cel dintîi pe acéste părţi de lume de Traian-împăratul.
Măcară că capetile dachilor, domnii cu toate casile lor, s-au tras toţi peste munţi în Ardeal, şi de acolo s-au închinatŭ cu toţii la Traian-împăratul, totŭ nu i-au crezut, ce şi peste munţi pentre dachi au discalicatŭ rîmléni, pentru să nu mai poată a-şi rădica capul dachii împotriva împărăţii, carii vedem şi pănă astăzi în tot Ardealul, şi în ţările de sus céle ungureşti mai în jumătate cu ungurii, romîni
*, adecă rîmléni, sîntŭ lăcuitori pănă astăzi.
Era acestŭ obiceiŭ la Împărăţiia Rîmului daca să umplea Italiia, dricul împărăţii, de lăcuitori, de nu le ajungea, nici-i biruia pămîntul cu hrana, scotea cu sorţi casăşi di pen oraşă şi de prin sate şi-i muta la altă ţară, unde vedea părţi mai rari de lăcuitori, sau unde vediia că să rădica de suptŭ ascultarea
22 v.
împărăţii vreo || ţară, acolo cu sutile de mii de case să muta şi le împărţiia locuri, şi zicea acei discălicături noao colonia romana, adecă discălicarea Rîmului. De care colonie a lor ieste plină lumea şi la Asiia, adecă Anadol, şi la Africa, căriia îi zicem noi Barbarezii, şi la Hişpaniia şi pre apa Renului, la némţi şi franţozi. Şi la Rumele, în ţările greceşti, un neam ce le zicem coţovlah, colonia Rîmului ieste.
Litva în Crăiia Leşască direpţi rîmléni sîntŭ, însă acel neam al Litvei nu de rîmléni aduşi sîntŭ pre acéle locuri, unde lăcuiescŭ acum, ci de tirăniia lui Neron, împăratului al Rîmului. Multe case mari cu gloatile sale, cu domnul lor Lizbon, fugînd de răotăţile lui Neron la némţi, şi de acolo cumpărîndu-şi vase de mare, pre marea céia ce lovéşte la Gdansca au mersŭ, pănă la Liflantŭ, o ţară, şi de acolo, descălicîndŭ malul, s-au lăţitŭ pănă unde ieste Litva acum. Mulţi ani suptŭ ascultarea rusilor au fostŭ, pănă, înmulţindu-să din an în an, apoi ei au supus pre rusi, de le sîntŭ vecini rusii acei a toate ţări.
De ar întreba neştine: Atîtea colonii în lume, de||
23
unde aşa mulţime discălicate, numai de la* Italia să iasă atîtea ţări descălicate* dintr-însa? Trebuieşte să ştie că într-acéia ţară au fostŭ pe acélea vacuri scaunul împărăţiei, oraşul Rîmul, care oraşŭ, nu cum sîntŭ acum împărăţiile, ci au ţinut toată lumea de la Apus, aproape şi pănă totŭ Răsăritul, fără puţine împărăţii la Răsăritŭ, pre carii amu nici-i primiia. Iară soli toate ţările acélea cu daruri trimitea. Spre Miazăzi şi pănă unde să închide lumea cu ochiianul suptŭ Împărăţiia Rîmului au fostŭ, şi spre Miiazănoapte numai nişte unghiuri, pe lîngă mări nemţeşti, unde ieste acum Crăiia Daniei şi a Şvedului, acélea ţări drepte nemţeşti sîntŭ şi un neam — acélea numai au hălăduitŭ, de n-au fostŭ supuse* suptŭ Rîm niciodată. Curia*dară din toată lumea la Italiia, să fie şi în volniciia Italiei şpani, adecă şleahtici.*
Şi, a doao pricină, nu ieste în toată lumea altă parte de lume pămîntŭ ca Italiia, de tot bivşugul şi dezmierdatŭ, cît bine i-au zis raiul pămîntului.
A treia pricină, şi mai mare decîtŭ acéle doao ce s-au poménitŭ, că rîmlénii din toată lumea lua a zécea din oameni tineri, cum lua turcii din Rumele; zicea || rîmlénii acelor oameni obsides, adecă zălog
23 v.
de credinţa ţărîlor. Şi pre aceia punea de-i învăţa ca la şcoală oşteniia, şi carii era pre la şcoale încă suptŭ steaguri le zicea tirones* (sfîntul mucenic Theodor* Tiron, dintru acei slujitori au fostŭ). Iară daca să învăţa bine cum va purta suliţa, cum va muta pavăţa, cum va întoarce sabiia, îi scotea la războiŭ şi cu vréme din tirones* ieşiia, de le zicea veteranii, adecă slujitoriŭ vechiŭ, bătrîn. Acestor veteranii apoi îmbătrîniţi în slujbe vestite îi scotea de suptŭ steaguri şi le da pre la oraşă şi la sate locuri de casă, de vii, de grădini, de pămînturi, şi aşa să umplea Italiia cu mulţime de oameni, cîtŭ nu-i coprindea pămîntul.
Multe obicéiuri de ale Rîmului sîntŭ acum la turci ca acéstea, ce iau şi ei de a zécea oameni şi iară aşa îi împart pre la grădini întăi, apoi în ceata ienicérilor şi fac şi ei apoi din slujitori bătrîni oturaci, curugii şi timaruri. Toate acéstea şi altile multe obicéiuri de la Împărăţiia Rîmului sîntŭ, că şi ienicérii cum sîntŭ acum la turci, la Rîm
24
pritoriiani, || adecă pedestrime de divan le zice, cum la turci cul-oglu, şi aşa bulucurile pre numere: biringi, ichingi*, iuciungi; la rîmléni — primani, secundani, terţiiani, cvartani, tot pre numere bulucurile, adecă: cei dintăi, cei ai doilea, cei ai treilea, cei ai patrulea, pre numărŭ să ştiia bulucurile. Şi nu-i divă* că la turci vedem obicéiurile acéstea, care au fostŭ şi la Împărăţiia Rîmului, căci că*Ţarigradul şi cîte ţări ţin turcii în ceasta parte de lume, care să chiamă Evropa, parte de Împărăţiia Rîmului ieste.
Alexandru Machidon pe vremile împărăţiei sale încă au făcut pre numele său colonii, şi întăi la Eghipet acel vestitŭ oraşŭ Alexandriia, unde să scură apa Nilului în mare, iarăş şi pre apa Donului şi pre apa Hăndului şi la perşi au discălicatŭ oraşă şi olate pre numele său.
De ar hi acum Istratie-logofătul şi fiiu-său un
* Simeon Dascalul şi nepotu-său, un
* Misail Călugărul, cum s-ar apuca de aceasta povéste cu basnile lor, céle ce au scris că rădăcina acestui neam, carele ieste
24 v.
acum pre acéste locuri, din temniţile || Rîmului ieste? Că Traian-împăratul adevărat că de la Rîm au adus şi căsaşi, adică de la Italia, şi aşa ieste: şi căsaşi au adus, iară nu din temniţile Rîmului, ci oroşani căsaşi, săténi, tot din slujitori aşezaţi. Şi casă de domni au aşezatŭ aicea pre la cetăţi. Cum şi Dragoş-vodă mare năpaste îi ieste să fie fost păstor*; pre mărturiia maramureşenilor, cu urechile méle am auzitŭ că* au fostŭ ficior unui Bogdan-vodă, născut din Maramoroş*, după ce au scos de aicea mulţimea de tătari şi cu bulgărimea de la Volga năbuşiţi şi apoi pre urmă şi Attila cu ungurii.
Din temniţe cu sutele de mii de
* oameni cum s-ar afla? Şi apoi fămei, iară atîta tălhăriţe? Deci, unde ieste şi cît vac ieste de
* cînd au venit Traian pre aicea şi cînd s-au bătut Laslo, craiul unguresc, cu tătarii? Între Traian şi între Laslo-craiul 800 de ani sînt. Şi au scris ei, aceşti istorici, Istratie- logofătul şi Simion Dascalul şi Misail Călugărul, că acest Laslo au cerşut de la Rîm oameni. Şi neamul romînilor acum
* trăia cu domnii săi în Maramoroş, ceşti dincoace, iar cei dincolo, dispre munténi, pre apa Oltului. Nu să prinde dară, cum zic aicea: manno, ţigănéşte. ||
Aşezîndŭ Traian şi domni prin cetăţi, cum zic la
25
léşi, caştaleani, cineş domnul cu olatul său: dominus — după latinie ieste la noi: domnŭ — iar pre la toate marginile şi locuri alese oşténi, cu nume pre atuncea ţărilor acestora, unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească, Dachiia Inferior*, adecă Dachiia-de-Jos, iară Ardealului şi părţilor celoralalte de sus, precum s-au pomenitŭ de hotarul Dachiei, în capul de Dachiia, Dachiia Superior*, adecă Dachia-de-Sus. Şi suptŭ acel nume au trăitŭ acéste ţări, pănă la al doilea discălicatŭ cu Dragoş-vodă. Şi acum mulţi ne zic noao, ţării noastre şi Ţării Munteneşti, streinii, Daţiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ş-au schimbatŭ numele său, ci tot romanus, apoi cu vréme şi îndelungate vacuri romani, apoi rumîni pănă astăzi. Şi ţările megiiaşii, ştiind de unde au ieşitŭ neamul acesta, că de la Italia, cării ţări îi zicŭ streinii vlah, vloh, unii zic valios, ungurii olaş*, de pe vloh, adecă italian, au zis vlah, şi munténii Valahiia, mai tîrziu.
După aşezarea cu rîmléni pre acéste ţări, Traian- împăratŭ au purces pre Dunăre în jos cu oştile sale,||
25 v.
de care s-au pomenitŭ de vechi istorici că 600.000 de oşténi numai de războiŭ au avutŭ. Şi trecînd apa Sirétiului, apoi Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, Donul, care ape acéstea toate pre atuncea cu alt nume au fostŭ, nu cu acéstea de acum. Sirétiului numea* Halut, şi acum istoriile vechi scriu* Prutului — Hierasus*, Nistrului* — Tiras, Buhului — Hipan, Niprului — Borestines, Donului — Tanais. Şi această apă Tanais, Donul, împarte Asiia de la Evropa, cum desparte la Ţarigrad boazul de mare între Ţarigrad şi între Schiudér. Ţarigradul singur şi cu Galata de Evropa ieste, iară Schiudériul dincolo*de boazŭ, Anadol, căruia îi zicŭ istoricii Asiia.
Că în patru părţi împart istoricii lumea: Răsăritului zic, cu toate împărăţii, acei părţi Asiia, părţilor dispre Miazăzi, cîte ţări sîntŭ, Africa, părţilor dispre Apus şi dispre Miazănoapte, Evropa. A patra parte ieste America, care parte aşa ieste depărtată şi vine cum ar fi suptŭ noi, că cîndŭ ieste la noi zioă, la dînşii atuncea ieste noapte, şi cîndŭ la noi noapte, la dînşii zioă, că fiind pămîntul rătundŭ, cum ar hi împotriva noastră, suptŭ noi acea parte ieste. ||
Acéstea dară doao părţi de lume, Evropa şi Asia,
26
dispre părţile de miazănoapte desparte Donul, iară într-acoace împarte Marea Neagră şi bogazul cela ce să scură Marea Neagră în Marea Albă, tocma supt oraşul Ţarigradului şi în gios pre Marea Albă*, pănă unde cade apa Nilului în Marea Albă, şi Nilul desparte Asiia de Africa. De la Nil să încépe Africa şi Eghiptul amu* nu de Asiia, ci de Africa ieste, cum* toate ţările cîte sîntŭ de la malul Nilului, pănă să închide cu Marea Ochianului, carea încunjură pămîntul, alăturea cu Marea Albă, pănă să cură şi Marea Albă în Ochian, la Hişpania, dincolo Africa, dincoace Evropia, Hişpaniia de Evropa, Fesul, dincolo de Marea Albă, de Africa.
Acéstea pomenindu-să pentru deşchisul minţii, să să înţeleagă statul lumii, ne întoarcem la istoriia noastră
* de Traian, cum nu s-au îndăstulatŭ cu atîta parte de lume, cîtŭ au călcatŭ cu oştile sale, de au trecut toată Evropa pe dincolo pănă la apa Donului, care apă din inima ţărîlor moschiceşti iese şi cade în Marea Neagră, la Crîm, ci trecîndŭ Donul, au călcatŭ şi Asiia, lovindŭ pre la Iuzbec, mari ţări tătărăşti. Iară de la Iuzbec, pe după Marea Caspiei, care mare desparte Cazanul şi
* || Azderhanul
* de ţările Persului, pe la bahtri, şi
26 v.
acolo, pin ţările Persului şi prin Asiria la Eghipet, unde la Eghipet, de boala ce-i zic desintiria, adecă deznodarea vintrelui, şi-au sfîrşitŭ viiaţa.
De acestŭ vestitŭ împărat ai şi Şanţul Troianul, săpat de oştile lui în vécinica pomenire, începîndŭ din Ţara Muntenească, peste toate apéle acéstea, care s-au poménitŭ, Sirétiul, Prutul, Nistrul, Buhul, Niprul, pănă la Don, totŭ acestŭ şanţŭ, carile îl vedem aicea la noi. Eu l-am trecut aproape de Nipru, pre la un tîrgŭ anume Vcioraşnoe, tot pre cîmpii
*; acel oraşŭ nu departe de Chiov
* ieste, şi Chiovul ieste pre apa Niprului şi presémne cum mérge şanţul, apa Niprul, mai sus de Chiov
*, o au trecut-o Traianŭ cu oştile sale.
Să află unii de zicŭ că acestŭ şanţŭ, carile îl vedem pănă astăzi suptŭ acestŭ nume, Troian, să fie săpatŭ pentru sprijineala dispre tătari, închizîndŭ locul dispre cîmpi
* de năvala prăzilor tătărăşti, în care era şi răposatul Panaiotachie, terzimanul cel mare şi vestit pe vrémea lui la împărăţie. Nu
27
ştiu unde şi la ce istorii va fi || cetit acestŭ lucru. La voroavă cu mine pentru şanţul acesta, au dat samă că un istoric, anume Bonfin, ungur, pomenéşte de şanţul acesta. Cum mi să pare, cine atîta loc de lume, începîndŭ din Ţara Muntenească, pănă peste apa Donului ar hi putut apăra* peste totŭ locul? Şi aicea la noi, să zicem* că de la capul şanţului, de unde să încépe întîi, pe deasupra Galaţilor, alăturea cu Dunărea mérge pre aproape şi peste Prut, iar nu departe de Dunăre, pre la satul turcesc acum, Troianul; dară deci unde să dipărtează la cîmpi*şi de la Dunăre şi de la Marea Neagră iar peste* apa Nistrului*, ca mai departe mérge peste cîmpi*pe la tîrgul Vcioraşnoe, pre unde l-am trecut eu, mai pe din sus de Chiov* lovéşte la Nipru, şi de la Niprul, cu mai mare depărţime de mare, la Don. Cum zicŭ, cine ar fi putut apăra atîta loc şi ţine*? Că de au fostŭ aicea ţara discălicată des* de Traian, cum ieste între acéste ape Prutul şi Nistrul, dară de la Nistru pănă la Nipru şi de la Niprul pănă la apa Donului şi Traian-împăratul prin pustii au mersŭ. Aşa şi lui Panaiotachie i-am răspunsŭ, la ce n-au ştiut cum mi-a mai răspunde. Aşa zic şi celorlalţi, || cîţi au mai scris, aşa şi lui Bonfin, de au scris aşa,
27 v.
cum să fie şanţul acela săpat de vreo sprijineală de tătari.
Mai de crezut sîntŭ aceia carii ţin că Traianŭ- împăratul au săpat acesta şanţŭ în vécinica pomenire şi véste şi să să ştie şleavul oştii de ceia carii să tragŭ după oşti mari, niguţători şi oşténi, cum vedem şi acum pre împăraţii turceşti şi vezirii lor, pre unde mergŭ cu oştile, fac movile pe şleavul oştilor şi pentru véstea şi pentru îndireptarea celora ce vin, ori oşténi, ori olăcari, ori niguţători, pre urmă dupre oşti. Nici te mira cu cine ar fi săpatŭ un şanţŭ mare ca acesta — căci cu mult mai mare au fost, numai cu vremi îndelungate s-au şi năruit
* şi mîlit — o oaste de 600.000 de oameni numai slujitori, fără alte mulţime. Într-o zi o sută de mii de oameni să să înşire în rîndŭ unul lîngă altul, să arunce lutul cineş dreptŭ sine, caută cît loc pot coprinde 100.000 de oameni. Pre uşoară socoteală: loc de doao mile de céle mari, de nu şi trei mile vor coprinde 100.000 de oameni, un conac întreg să face
* de oaste mare. Şi la
* 600.000 de oameni, a şasea zi într-o săptămînă o dată unui om vine rîndul la || săpat. Şi acestŭ
28
număr al oştii acelui împăratŭ, fără altă mulţime ce să trăgea după oşti, scrie Dion istoricul, carile au scris viiaţa şi faptile acestui împărat, şi Evtropii istoricul, carile au scris viiaţa lui Adrian*-împăratul, ginerile lui Traian, carile, după moartea lui Traianŭ, el au stătut împăratŭ Rîmului. Şi acesta Adrian* au făcut Odriiul oraşul, pre numele său, unde să împreună trei ape: Tungea, Mariţa şi Arta*, în pămîntul Trachiei.
Cu acéste oşti Traian, căruia numele în Istoriile Rîmului
* Ulpius Traianus, au călcatŭ aceasta parte de lume, călcate şi de alţii cu oştile Rîmului, mai nainte de dînsul de Pompeiŭ cel Mare şi de Iulie Chesariul şi de Avgust Chesar, însă nu pre aicea, ci pe la perşi. Iară acesta împărat Traianŭ pre aici au venitŭ şi au încunjuratŭ aceasta parte de lume, cum s-au pomenitŭ, şi iel au discălicat neamul, seminţiia care trăieşte pănă acum în Moldova şi în Ţara Muntenească şi cît norod ieste în Ardeal cu acestŭ nume: romîn
*.||
Cap al cincilea
Aicè ne trage rîndul a pomeni de cetăţile ţărîlor acestora, cîte sînt acmu şi-n Bugeag, şi aicè la noi în ţară, şi de faţă ce stau şi alte năruite, cît de-biia să cunoscŭ că au fostŭ cetăţi şi cîte sînt în Ţara Muntenească. Mare nevoie este a scrie de dînsăle, de cine ar fii făcute, că cît amŭ nevoit şi cîtŭ amŭ cercat să ştiu ceva, de ce niiam făcute sînt, un cuvînt, o pomenire n-am putut afla, cu mare jele. Şi oricum, într-alt chip a fi nu poate, numai ce sînt făcute de dachii cei vechi. Că întăiŭ Cetatea-Albă, mai înainte de Traian au fost, că Avgustŭ-chesariul, care împărat a Rîmului acmu triimitea şi el boierii cei greşiţi la închisoare, cum dzic turcii, surgun, la Cetatea-Albă, unde şi pe un dascal, anume || Poblius Ovidius, l-au trimis pentru nişte stihuri
25
de dragoste, ce scrisese acel dascal, de îndemnase Rîmul la curvie, carele au şi murit în Cetatea-Albă. Şi o baltă ce ieste acolo, Vidovul, pre numele acelui Ovidius este.
Şi aşea şi acestealalte cetăţi, cum ieste Suceava, Neamţul, Hotinul, Tighinea; însă pîndzăle la toate cetăţile acestea, cela cu al doilea rîndŭ, de domnii sint adaose, cum să pot vedea că toate au pîndză şi-ndoite sîntŭ. Cele mai vechi mai mici sînt şi ca nişte caştele, adecă turnuri, au fostŭ, precum şi tocmite. Cearcă la turnul cetăţii Sucevii dispre amiadzădzi, unde scrie sus că ieste tocmit de Irimie- vodă, şi la poarta cetăţii vei afla numele lui Despot- vodă, care slove pe lîngă buor le-am cetit eu sîngur.
Şi aşè, de pre Cetaatea-Albă luînd dovadă, că aceiia cetaate cu mult mai înainte au fostŭ de Traian, poate fi cestelalte de rîmleni, după ce au descălecat Traian aicè. Din ceste neamuri, al triilea să le fie făcut nu încape, fără una, cum am înţeles, de cetatea Sorocii, să fie făcută de un Pătru-vodă, de care lucru mult mă mir că Urechii-vornicul nu pomeneşte.
Aflu pomenită cetatea Chilii, carii o scrie în v leat 6973 că au luat-o Ştefan-vodă cel Bun de la turci,
1465
ş-apoi la v let 6987, iunie, 22 dzăli că în cestŭ an
1479
au început Ştefan-vodă a zidi cetatea Chilii şi au şi săvîrşit-o într-acelaş an. Dar mă mir cum încape acestŭ lucru, că întăiŭ scrie că au răscumpărat-o de la turci, închinată de nevoie, ş-apoi || să o zidească,
25 v.
cum va fi acel lucru? Aşi dzice că acel zidit de dzice, să o fie tocmit. Dar la v let 6973 păn’ la v let 6987, 14 ani sîntŭ; cini ar fi stricat, şi nice scrie să fie stricat-o cineva aceşti 14 ani. Citeşte gheografiile ceste de curîndŭ şi vei afla în Historiile Ţarigradului că împrumutîndŭ cu bani ianovezii pre împăratul Ţarigradului, de oşti împrotiva turcilor, le-au dat zălog Crîmul şi aceasta parte de loc, unghiul Mării Négre, cu scălile lui, unde este acmu Bugeacul. Şi atuncè ianovedzii au făcutŭ Chiliia pe Dunăre şi Chiefè, care ieste pre malul mării în Crîmŭ; Chiefè are altŭ nume Theodoziia, la Historiie.
Să află şi de greci făcute cetăţi, cum este Turnul Neovtolem, o cetate pustie, îmi pare să fie pe Cogîlnic, în Bugeagŭ; tătarii şi ai noştri îi dzic Tatar-Bunar, că Neoptolem este nume grecescŭ.||
26
Altele multe, cărora stau năruiturile, de-biia semnele să cunoscŭ, cum ieste mai sus de Gălaţi, ce-i dzic Gherghina, şi pre Milcov, mai sus de Focşeni, de care pomeneşte Urechie-vornicul că o chema Crăciuna.
Şi tot pe o poveste stau şi cele cîte să află în Ţara Muntenească, sau de dachi sau altele de rîmleni făcute sînt. La podul lui Traian peste Dunăre, în Ţara Muntenească (Romînească), la giudeţul Jiiului, ieste iar năruită o cetăţuie, aciè adevărat de
26 v.
cine ieste făcută, cu || numele Săverinul ieste, de care şi mai sus s-au pomenit. Aşijderea şi peste Dunăre au făcut pod, lucru de mirat, pecum mărturiseşte şi Dion la Viiaţa lui Traian, a căruia pod şi astădzi să cunoscŭ pragurile în apă. Şi mai încolo*, pe Dunăre, în preajma, ieste turnişorul Săverinului, de Săver-împăratul făcut şi atîta. Iar pe ce vreme au făcut Săver nu scrie. Iar la alţi historici, cum la Dion, carii au scris viiaţa lui Traian, aşè şi la Topeltin, să află scris lătineşte: „Traiani aeternacolumna“* pe romîniia: „A lui Traian, vecinicul stîlpul“. Ce dintru aceste să cunoaşti că une cetăţi într-acesti ţări şi de rîmleni sînt făcute.
La năruiturile cetăţii de la Gălaţi, din sus, unde cade Bîrladul în Dunăre, s-au aflat un ban de aramă galbăn şi de mare cît un ort, nu mai gros, în carele slovele nu s-au putut ceti de cie ce ştiu lătineşte, fără unii ce ştiu mai bine greceşte dzic că scrie Marchiianopolis, şi samănă aşea, iară celélalte slove de înţeles nu sîntŭ.
Aşijderea o piiatră mare adusă la Gălaţi || la
27
biserica Dii, mai mult nu s-au putut înţelege, făr’ de atîta, lătineşte: Severus, imperator romanorum*, iar romîneşte: Sever, a Rîmului împărat. Şi acei cetăţi dzicŭ Gherghina.
Iar banul ce au aflat mai gios de Roman, iar la năruitura unii cetăţi
*, de care cît şestacii cei de patru bani leşeşti şi mai gros, de aramă roşie şi chipul domnului suptŭ pălărie nemţască şi-n pregiur slove sîrbeşti: „
“: „Tatăl Moldovei“; iar dintr-altă parte scrie: Hereghia
* de Moldova. Acii hereghiia
* lătineşte să dzice:
hereditas, adecă: strămoşie.
Pentru aceia dzicŭ de cetăţi că unile de domnii, acmu după a doa descălecătură a ţărilor sîntŭ făcute, adecă zidite.
Şi aşea, cît s-au putut şti de cetăţi, acestè sîntŭ acestor ţări, că sînt unele făcute de dachii, cum ieste deschis la Cetaatea-Albă, celelalte şi de rîmleni şi unile mai pe urmă şi de domniele ţării. Şi atîta putem şti de cetăţile carii să află într-această ţară.
*||
apul al şeaselea*
L 28 v.
DE NUMERILE NEAMULUI ACESTOR
ŢĂRI ŞI DE PORT ŞI DE LIMBA GRAIU
LUI, DE UNDE AU LUAT, AŞIJDEREA
ŞI DE TUNSURA, CAREI SĂ AFLĂ ŞI
ACMU LA PROSTIME PE SUPT MUNTE,
LĂCUITORII CE SÎNTU
* ŞI DE LÉGE
CREŞTINEASCĂ, DE UNDE AU LUAT
Mare dovadă neamurilor, din ce rădăcină şi izvor sîntŭ, numile care au şi în de sine şi la alte ţări streine şi măcară că nici un neam nu ieste în toată lumea să aibă numai un nume, ci unile dispre capetile céle dintăi a vreunui norod stăpînitoare
*, alte nume sîntŭ di pre locuri, de unde sîntŭ începute, multe di pre cetăţi mari, multe de pre ape vestite. Cum vedem, neamul nemţescŭ suptŭ acéste numere: întăi şi mai ales şi mai de cinste: alamani şi aşa le zic istoriile céle vechi şi turcii; al doilea nume: gherman, adecă „doi fraţi“, latineşte
ghermanus; o seamă de istorici le zicŭ
tevtones, di pre capul lor Tevton, italiianii zicŭ
tudesco, poate fi iară di pre Tevton; léşii, moscalii, noi zicem némţi. Mai apoi alte numere despărţite ca crăngile dintr-un copaciŭ: şvedzii, danii, franţozii, saxonii, belghii, batavii şi alte ţări mai mărunte, totŭ din rădăcina cea véchie
29
a alamanilor || crăngi şi părţi sîntŭ.
Aşa hişpanii
*; ibării, ţiltiberii, portogalii, iară tot un neam sîntŭ; franţozii, galii tot un neam sîntu. Turcii, de pre locul lor, Turhistan, de pe capul lor cel dintăi Osmangic: otomani, osmanlîi. Moscalii, rusii, bolgarii, sîrbii, harvaţii, slovaţii, bohemii, raţii
*, polaţii totŭ un neam slovenescŭ sîntŭ, fără alte numere ce sîntŭ la streini. Că întăi acestui
* neam grecii le-au zis
savromatis, de pe ochi mierăi şi albeneţi, adecă ochi de şopîrlă. Tătarii, tartari, de pe apa Tartara, schitii de pe sălbătăcie, nohai. Aşa toate neamurile suptŭ multe numere toate sîntŭ. Ungurii: huni
*, magiari, ugrii, iară sasii: dachii, saţii, goţii, masaghetii. Şi acéstea nu toate numerile, numai unile dintr-însile ţi le-am însemnatŭ, pentru înţelesul numerilor mai lesne neamului şi acestor ţări, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti şi romînilor din Ardeal.
Aşa şi neamul acesta, de carele scriem, al ţărîlor acestora, numele vechiŭ şi mai direptŭ ieste rumîn, adecă rîmlean, de la Roma. Acest anume de la discălicatul lor de Traian, şi cît au trăit || pănă la pustiirea
29 v.
lor di pre acéste locuri şi cît au trăitŭ în munţi, în Maramoroş şi pe Olt, tot acest nume au ţinut şi ţin pănă astăzi şi încă mai bine munténii decît moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa „rumînească“, ca şi romînii cei din Ardeal.
Iară streinii şi ţările împrejur le-au pus acestŭ nume vlah, de pe vloh, cum s-au mai poménit, valios, valascos, olah, voloşin, tot de la streini sîntŭ puse acéste numere, de pre Italiia, cărora zic vloh. Apoi mai tîrziu, turcii, de pre numele domnului carile au închinat ţara întăi la turci, ne zic bogdani, munténilor cara-vlah, grecii bogdano-vlah, munténilor vlahos. Că acestŭ nume, moldovan, ieste de pre apa Moldovei, după al doilea discălicatul aceştii ţări de Dragoşŭ-vodă. Şi munténilor, ori de pe munte, muntean, ori de pe Olt
*, olteani, că léşii aşa le zic, molteani.
Măcară dară că
* şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi în-de-sine cu vréme, cu vacuri, cu primenéle au şi dobîndescŭ şi alte numere, iară acela carile ieste vechiŭ nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumîn. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum moldovéni, iară nu întrebăm: „ştii moldovenéşte?“, ce „ştii romî-||néşte?“, adecă rîmlenéşte, puţin nu
30
zicem: „sţis romaniţe*?“ pre limba latinească. Stă dară numele cel vechiŭ ca un teméi neclătit, deşi adaog ori vrémile îndelungate*, ori streinii adaog şi alte numere, iară cela din rădăcină nu să mută. Şi aşa ieste acestor ţări şi ţărîi noastre, Moldovei şi Ţărîi Munteneşti numile cel direptŭ de moşie, ieste rumîn, cum să răspundŭ şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi munténii ţara lor şi scriu şi răspundŭ cu graiul: Ţara Romînească.
Şi acestŭ nume vlah — de la turci şi de la greci ieste, de la némţi — vallios, de la franţoji — valahos, de la léşi — voloşin, de la moscali şi de la ruşi tot aşa, voloşin şi de la unguri olah; acesta nume tot de pe vloh ieste şi vloh ieste italiianŭ, din care ţări a vlohului, adecă a Italiei, au pornitŭ Traian, împăratul Rîmului, fără număr mulţime de norod şi i-au aşezatŭ în acéste ţări a Dachiei cei vechi. Să fie acest nume vlah de pre Fleac, hatmanul Rîmului, precum scriu unii, basne sîntŭ.
Şi aşa dovedindŭ numele neamului acestuia, cum vezi din istorici mari şi mărturiia ţărîlor înprejur,
30 v.
ne trage rîndul a pomeni de portul. || Care acum portul stătătoriŭ ca numile şi ca limba nu ieste, ci ia un neam de la alt neam porturile cu vréme. La care schimbarea hainelor face şi locul, de le caută a face şi îmbrăcăminte trupului, precum ieste firea ceriului a vreunii părţi de lume. Că întăi la* acéste părţi de lume, unde trăiescŭ moscalii, rusii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franţozeşti, ar crăpa de frigŭ. Şi măcară şi la noi pre aicea ce ierni sîntŭ, ţara Italiei ierni ca acéstea nu are niciodată, ci foarte blînde ierni, cum sîntŭ la noi toamnile, şi mare darŭ au acéle ţări a Italiei, cît şi vara năduşăli nu sîntŭ ca aicea la noi, ci călduri cuvioase, puţin nu ca primăvara, cum ieste la noi la maiŭ, la iunie. Le-au căutatŭ dară acestora oameni mutaţi pre acéste locuri a-şi schimba portul hainelor după vrémea acestor locuri.
Cătră acéstea toate, caută ce scrie de portul rumînilor iscusitul istoric Lavrentie Topeltin din Mediiaşi; cuvintele lui ţi le izvodescŭ: „Rumînii de Ardeal, ai noştri, poartă o haină
* de la umere pănă peste tot trupul îmbrăcaţi, ne fac mare învăţă
31
tură portului de va-||curile céle de demult, care au ţinut părţile acéstea de la septentrion*, adecă părţile carile sîntŭ aproape spre miiazănoapte, tot trupul acoperitŭ, care feliŭ de haine pomenéşte un dascal anume Marţialis că să chiema endromida cu aceste cuvinte: „Îţi trimitem endromida, vechiŭ portŭ, nu mîndru, iar bun de luna lui dichemvrie“. Şlice au de pîslă, pe limba noastră deţască cuglă“ (eu socotesc cu* chivere, care am apucatŭ eu şi la boieri aicea).
Caută ce zice de opinci tot acela istoric Topeltin, şi nu de la sine, ci pune cuvintile a mai vechi de sine istoricilor, anume Alfonsŭ
* şi pre Plavt şi pre Ag. Ghel, carile au scris cărţi de porturile céle vechi limbilor: „Féliul încălţămintelor a romînilor ieste cu piiele crudă, de fieştece dobitoc, piste picior învălit bine în obiiele de lînă încalţă şi apoi piielea acéia leagă cu curea piste picior, de înfăşoară piciorul de la dégite pănă sus, toată glezna. Şi acésta ieste portul rîmlénilor celor vechi, strămoşilor lor, care purta la oşti. Acestŭ fél de încălţăminte a sluji-||torilor oşténi era la rîmléni. Numai atîta
31 v.
osebire vedem, pe cum cetim în istoriile* céle vechi, că oşténii Rîmului nu învăliia în obiiele, ce gol piciorul încălţa cu piiele şi cu legături în cruciş, ca gratia*; în opinci numai cît ţine piciorul la călcăi lega.“ Acéstea sîntŭ cuvintile acelui istoric, din cuvîntu în cuvîntu. La noi de necinste ieste acést fél de încălţăminte acum, la acéstea vacuri, care era de cinste la rîmléni şi de vitejie portŭ. Vedem acum la cerchezi că acest fél de port de încălţăminte pentru sprinteniie ţin.*||
Aicè ieste locul a pomeni şi de tunsura acia, de
N 30
care au scris un Simion Dascăl şi mai nainte de dînsul Istratie-logofătul. Tunsura aceasta, precum s-au arătat de portul şi încălţămintele opincilor din historicul Topeltin* şi iarăşi dintr-însul să arătă, de care aşea dzice: „Mă mirŭ cum de doo feluri de tunsuri au luat ardeleni noştri de la rîmleni, carii o ţin o samă şi pănă astădzi: un fel de tunsură mai adîncŭ la tunsură, pe lîngă peliţă aproape, alt fel mai departe de peliţă prin pieptine tund părul. Şi acei tunsuri mai aproape de peliţă noi dachii o numim schieren*, iar acesta mai depărtat de peliţă o numim coluen.“ Şi tot Topeltin dzice: „Rîmlenilor le plăcea a rade şi în chipul ceatleului acoperiè cărunteţile sale şi pricină da că la cap din dos, la ceafă, tundea părul, să fie capul totŭ slobod de sudori şi în răcoreală la ostenele“. Vede-se dară că ieste vechiŭ obiceiŭ tunsura aceasta, care şi pănă astădzi să vede la o samă de lăcuitorii a ţărîi noastre şi-n Ardeal, şi ieste de la rîmleni aceasta, sămnŭ slujitorescŭ, că în chipul cetlăului îşi învălia capul slujitorii Rîmului cu taftă supţire, ca-n chip de cunună slujitorească. Vădu-să dar basnele acelor scriitori mai sus pomeniţi, Simion Dascalul şi
30 v.
Istrate-logofătul, || şi acel amăgeu, Misail Călugărul, carii au scris că sămnul acei tunsuri ca un cetlău au fostŭ sămnŭ tălhărescŭ, cu carei însămna rîmlenii cei de rău făcători.
Rămîne aici rîndul a arăta de graiul şi slovele, de unde ieste izvorît, acestor ţări de care pomenim. Precum dar s-au arătat deplin neamul acestor ţări aşedzate pe aceste locuri de rîmleni, aşè şi graiul totŭ de la rîmleni izvorît, cu ciilalţi historici mărturiséşte şi Topeltin
*, care aşè dzice: „Am dovedit mai sus a fi Italiia pricina descălicării valahilor, aşè şi aicè aceiiaş laudă mărturisim, că limba lor ieste limba
* vechilor romani, amestecată sau mai mult stricată cu sîrbască, rusască, dăţască, horvăţască, slovenească“ procîi. Şi dzice precum şi un historicŭ ce-i dzic Covaţiiocie au socotit precum graiul de casă a ardelenilor mai mult are în sîne însămnarea graiului romînescŭ şi lătinescŭ, decît a graiului de acmu a italiianilor.
Şi cu vreme îndelungată, ce nu strămută şi nu astupă, vestite împărăţii, crăii, domnii; aşè şi graiul romanîlor pre aceste locuri cu îndelungată vreme şi răsipă lăcuitorilor, romanii de supt aceste locuri, care pustiindu-să de năvala tătarîlor, să mutase aceştia de aicè la Maramorăş, cei din Ţara Muntenească la locurile Oltului, trecîndŭ munţii, ş-au stremutat || şi graiul. Că unde dzice lătineşte:
31
Deus, noi dzicem: Dzău sau Dumnădzău,
meus, al mieu, aşijderea, unde
ţelum ei, ceriul,
homo, omul
*,
fronsŭ, fruntea,
anghelus, îngerul
*. Iar nice unile cuvinte nu sîntŭ să nu fie protivnice cu lătineşte, sau la început, sau la mijloc, sau la fîrşit, iar unele stau neclătite, cumu-i
barba-barba,
luna-luna şi altele ca acestea: v
inum-vinul,
panis-pîne,
manus-mena,
culter-cuţit.
Şi aşè cum amŭ dzis, cu vremea ş-au schimbat graiul şi s-au amestecat cu slovenescŭ, daţescŭ şi cu alte care le-am pomenit dintru Topeltin
*. Pe aceasta poveste cură şi aflatul slovelor, cu care şi scrisoarea de la sirbi o au luat-o, amu după a doa descălecătură de Dragoş-vodă aicè în ţară, şi la munteni Negrul-vodă.
Cătră acestea adaogim rîndul aicè obiceilor meselor şi ospeţelor, carii să văd că-s vechi ţinute aicè într-aceste ţări şi le ieste de la vechii romani, precum a închina păhar pentru sănătăţile priietinilor ş-a împăraţilor, că scrie Dion, vestitul historicul, care întru laudă împăratului Avgustŭ cum vechiŭ obicei au fostŭ ca nărodul, giurînd pre piedzii cei buni sau nărocirea împăratului, să bè la ospeţe pentru sănătatea lui. Ciiarcă de aceasta mai pre largŭ la Pliniie. Acestŭ obiceiŭ şi la nemţi, şi la unguri, la ardeleni, vechii romani, şi la noi pe urmă, de pomenesc la || mese sănătăţile domnilor cu păhare
31 v.
pline de băuturi, aşè şi a priietinilor.
La acestea şi obiceiul ce stă încă într-aceste ţări, adecă aicè, la noi, şi la munteni, şi la darea datoriei de opşte, adecă la moarte, vechiŭ obiceiŭ, că dzice Topeltin
*: „În Ardeal dachilor obiceiŭ cu mare petrecere a duce mortul la groapniţa; mărgŭ înaintea boierilor cîntăreţii şi preuţii, pe urmă viniia cielaltă mulţime, închipuind cum şi ceielalţi vor merge unde şi cel mortŭ, ca cum ar dzice: mergi, că noi te vom urma. Vechiŭ obiceiŭ şi la rîmleni; le dzicè trimbiţe înaintea osălor, cum mărturiseşte Ovidius:
„Cantabat moestis tibia funeribus“*, adecă: „Cînta
*trimbiţă de jelea astrucării“. Şi aceasta la cei mai de cinste oameni să făcè, precum şi astădzi la aceste ţări, la astrucări domnilor şi la alţii oameni de cinste.“ Şi iar tot acel Topeltin
* dzice: „Muierile daţilor osăle părinţilor, a ficiorilor, a bărbaţilor şi altor rudenii cu bocet nespus mărgŭ după ose, cu plînsuri de mirat şi cuvinte de jele cuprindŭ osăle şi cu glas mare toată viiaţa omenească o plîngŭ. Scrie Varro în cartea a 4, de viiaţa romanilor, cum cerca muiere, care avea glas mai bun, de cînta la
32
osă“, precum aceastaş şi aici în ţară să face şi pănă || astădzi şi cu alăute.
Şi acestea le-am arătat ca şi dintru aceştea să să cunoască niiamul cu obicéiurile că au ieşit de la
|
Rîmŭ…………………………………………………….. |
|
Related
By 
