Dzice Aristotel filozoful că tot omul a şti din firea sa poftéşte. Credz că tot omul poftéşte a şti, iar nu tot omul a şti nevoiiaşte. Şi altă nu osebéşte pe om de dobitoace şi de hiare aşea ca cunoştinţa. Şi din cunoştinţă să naşte ştiinţa, şi Dumnedzeu pre om nu cu alt soroc şi sfîrşit l-au făcut şie semănătoriŭ, înţelept, numai să să cunoască de dînsul; cunoscîndu-l să-l ştie, ştiindu-l să-l laude. Ştiinţa dar şi sufletéşte ieste de folos omului, şi trupeşte de treabă şi de mare folos. Iar mai ales în trebile ţărilor şi a chivernisirilor la vremi cumplite asupra ţării: să să ştie, domnii mai ales, apoi boierii, sfetnicii domnilor şi a ţărilor, să să ştie ce s-au lucrat la alţii şi alte ţări megieşe cu vremi trecute şi la ce primejdii şi scîrbe au venit mari crăii şi preaputernice, cu ce sfaturi şi cu ce netocméle au venit la stingerea şi la perirea de istov şi cu ce sfaturi ale sale, la gréle vremi s-au sprijinit şi s-au agiutorit, ca să urmeze céle bune, de céle réle să să ferească. Acea ştiinţă de care grăiesc ţie, iubite cetitoriule, prea lesne fieştecine o poate agonisi cu cetitul al istoriilor.
Iată că-ţi dau mijloc uşor şi foarte prea lesne, pre limba ta cea din naştere, să înţelegi şi să ştii din ce şi de cînd şi cu ce vină şi sfaturi au perit <sau> se-au schimbat Crăia Ungurească, puternică foarte în vremile sale, lată şi avută, cît de-abia de are soţie atocma din toate alte crăii.
Cap. 1. În anul 1383 de la Domnul Hristos, Liudovic, craiul unguresc, al noroadelor din Ardeal, Moldovei şi Ţărei Rumîneşti, Misiilor amînduror (cării îi dzicem, cei de Jos, acmu Dobrogi, iar Misia-cea-din-Sus, cîtă ieste de la Pravadia pe Dunărea în sus, pîn’ aproape de Beligrad, pe Dunărea), aşijderea şi Dalmaţia (unde acmu îi dzicem noi şi trăiesc dobroveneticii), şi slavenilor, cu lată stăpînie a toate aceste ţări, crăind un frate a lui Liudovic, sau cum dzic unii că nu i-au fost frate drept, ci dintr-o ţiitoare născut, anume Andrei, ţiind crăia Apoliei în Italia, pre carele doamna lui, Ioana*, ca să fie slobodă în desfrînate şi spurcate faptele ei ce avea, prin hotrii săi italiani l-au omorît. Care véste măhnită luînd Liudovic-craiul de moartea frătine-său aşea nedreaptă şi cu ocară, şi îndemnat şi de neapolitani să nu lasă acea spurcată faptă acei femei réle, au făcut asupra curvii aceea şi asupra hotrilor ei oşti şi nu au rămas fără dreaptă răsplătire, că pre unii cu groaznică moarte i-au stins, pre alţii i-au răsipit, iară singură făcătoarea de acea faptă scîrnavă, la altă parte a Italiei, care să chiamă Tarentul*, au fugit, unde, fiind bejenită, ea au scos din minte pe domnul de acolo, de au luat-o să-i fie doamnă.
Cap. 2. După aşedzarea ţărei acei cu crăia nepotului său Carol, a frăţine-său lui Andrei, prunc încă micuşor fiind, pre lîngă carele au lăsat pre Ştefan-voevodul ardeleanul cu oaste aleasă călare şi pedeastră, omŭ cu plină şi întreagă fire la toate, singur Liudovic au purces spre ţările sale. Îndată ce-au lipsit craiul de Apulia, iar domnul de Tarent*, bărbatul Ioanei*, s-au şi sculat împrotiva pruncului cu oştire, ce nebiruit fiind acela, ardeleanul, Ştefan-voevodul, stînd cu întreaga inimă şi cu credinţă pentru cinstea stăpînu-său, aşea l-au înfruntat cu războiul pe domnul de Tarent*, cît apoi era bucuros să-l lasă ungurul în pace. Acela Ştefan-voevodul din porunca lui Liudovic-craiŭ întru agiutorul unui domn de Padova orînduit, împrotiva veneţienilor, la mare strînsoare au adus pre Veneţia, cît pînă la un loc ce-i dzic ei Rivalta* au răzbit, dintru care fapte ale sale la mare laudă şi véste în puţina-vréme la toate acele părţi prinpregiur au ieşit acel voevod.
Cap. 3. Acéste dar întru acéle părţi zarve şi amestecături, nu mult după aceia, cu nevoinţa papei de Rîm, a lui Maxim, s-au aşedzat între acei prinţipi. Şi cînd aştepta Ştefan-voevodul slujbelor sale plată şi mulţămită şi cinste, cum să cade slugii de la stăpîn, pentru dreaptă slujbă fieştecînd şi fieşteunde, iar Liudovic-craiŭ cu o seamă din sfetnicii săi, visînd altele, giudecară aşea, cum că ieste cu grijă a avea cinevaş slugă vestită, face mazil pre Ştefan-voevodul din ţara aceia spre Veneţia şi trimite în locul lui voevod pre Nicolai Bebecie*, unul din sfetnicii săi.
Cap. 4. Cu grea rană rănit ardeleanul la inimă de acea grea mulţămită şi har despre stăpînul său (că şi Sfînta Scriptură scrie, şi dascălii lumii ne învaţă şi părinţii pre fiii săi să-i păzească de aceasta să nu-i pornească la mînie de la scîrbe), ş-au călcat el pe inimă, pînă nu zăbovită vréme au împlinit şi dzilele vieţii sale craiul, în locul său lăsînd pre fata sa, Maria, logodită craiului de Ceh, lui Jigmunt. Atunci au pus gînd ardeleanul să-şi răsplătească nemulţămita, să scoaţă pre fata lui Liudovic din crăie şi să aducă pre Carol, nepotul lui Liudovic, feciorul lui Andrei din Apulia. Tras-au pre cîţva domni la sine cu acesta sfat şi trimite soli la Carol, carele, primind pofta lor, cu multă gloată au purces de la locul său şi au venit la Buda, unde i-au dat Ştefan ardeleanul a unchiului său, Liudovic, crăia Ţărei Ungureşti pre seamă. Maria, fata lui Liudovic, nu s-au lăsat nici ea să rămîie batjocorită, avînd şi ea cîţva domni lîngă sine, priieteni de ai tătîne-său, şi mai ales pre Nicolai Gara, cu carele, sfătuindu-să, aleg pre Blazii Forgaci şi-l trimit sol la craiul Cehului*, Jigmunt, logodnicul Mariei, şi-l pornesc îndată cu această solie din scaunul lui, Praga. Cu sosirea lui Jigmunt, craiului de Ceh, domnii carii au fost în partea lui Carol, unii au perit, alţii, iertaţi, au venit la Maria, fata lui Liudovic, iar Ştefan-voevodul cu o seamă de ai săi năzuiesc la sultan Baezit, împăratul turcesc, cu multă făgăduinţă spre folos şi véste împărăţiei, de-i va fi într-agiutor cu puterea sa, să scoaţă pre Maria, fata lui Liudovic, să-şi meargă după bărbat în ţara lui, să stăpînească; iar de Crăia Ungurească ar fi mai aproape nepotul lui Liudovic, parte bărbătească fiind. Îndată fu primită solia lui Ştefan la turci, pentru care o seamă de oşti sprintene au şi pornit, de au intrat între Sava şi între Dreava, ape mari care curg în Dunărea. Şi aceasta este începătura dintîiŭ de intrarea turcilor pre pămîntul Crăiei Ungureşti, şi de atuncea s-au început şi multe vărsări de sînge omenesc pre acela pămînt. Pre Ştefan ardeleanul nu l-au răbdat Dumnedzeu pentru fapta aceasta, ce atunceaşi i-au tăiat dzilele cu moarte. Însă cu această faptă a lui toată Greţia au perit şi s-au început perirea şi a Crăiei Ungureşti.
Cap. 5. Jigmunt-craiul după aceia, pentru să înfruntéze desfrînarea turcilor în marginele Crăiei Ungureşti, au făcut şi el oşti împrotiva oştilor lui sultan Baezit; ce-au perdut războiul, tabăra şi armele toate în mînile turcilor viind, singur cu fugă groaznică au scăpat craiul, foarte cu puţini de ai săi.
Cap. 6. Albert-craiŭ, care au stătut după Jigmunt, nimic însemnat împrotiva turcilor n-au lucrat, şi acest craiŭ este întăiŭ din casa Avstriei, din care casă să aleg şi împăraţii nemţeşti sau rîmleneşti. Moartea acestui craiŭ iarăşi fără feciori au rămas, lăsînd pre craiasa Elisafta, doamna lui, grea. Mari amestecături pe urma lui au rămas între unguri şi vărsare de sînge între dînşii. De pe atuncea s-au izvodit unguri nemţeşti şi s-au rupt, unii trăgînd la Împărăţia Neamţului, iară alţii trăgea împrotiva celorlalţi agiutor la turci. Bine au dzis Mîntuitorul nostru Hristos că toată împărăţia împărechiată nu stă. Iar o seamă de domni ungureşti, între carii domnul Ioan Honiad Corvin şi Nicolai Vilahi, îndoindu-să pentru ce ar naşte crăiasa din sîngele craiului lor, s-au sfătuit să trimită la Vladislav, fratele craiului leşesc, poftîndu-l la Crăia Ungurească. Alţii sfătuia să aştépte să vadză ce s-ar naşte din crăiasa. Au biruit partea aceia ce sfătuia numai să trimită la Vladislav şi au ales sol şi l-au trimis cu mare cheltuială. Carele încă la Crăcău nu au sosit, au venit véste că crăiasa Elisafta au născut cu fericire prunc, parte bărbătească. După care uşurare a crăiesei, carii domni şi sfetnici era în partea crăiesei îndată au răpedzit după soli (carii domni era anume Vladislav Gara, Bînat, Ion Filip, Corag, Andrei Bot*, Hendrii Tamaz), poruncindu-i să să întoarcă şi-i oprisă şi calea. Însă ceialaltă parte, îndemnîndu-i pre soli, numai să scoaţă lucrul la cap, merg solii şi rădică pre Vladislav de la Cracău şi-l aduc la Buda, în scaunul Crăiei Ungureşti. Pentru care lucru şi chiemarea Leahului, s-au rădicat mare zarvă şi războiŭ, cu mare vărsare de sînge între unguri. Partea care ţinea cu pruncul cel de curînd născut şi partea ceialaltă, care au adus pre Vladislav din Ţara Leşească, de faţă războiŭ mare şi în multe ceasuri stînd, au biruit partea lui Vladislav pre a pruncului şi au cădzut ceialaltă parte la mare stingere şi răsipă.
Cap. 7. Sultan Murat, împăratul turcesc pe acea vréme, văzînd acele amestecături între unguri, socotind bună vréme, purcede cu oşti asupra Beligradului, cetăţii ce ieste de marginea Crăiei Ungureşti, care stă între Dunărea şi între Sava. Însă cu stătătoare apărare a pedestrimei ungureşti şi capului lor, Ioan Raguzeu*, puţin nu toată oastea perdzînd turcul, purcéde de la Beligrad fără izbîndă. Cu marea durére de mînie de a oamenilor săi perirea fiind pătruns turcul, s-au apucat cu alte dodiéle să smulgă Crăia Ungurească, cu nepărăsite prădzi şi arsuri, pînă cînd şi Ioan Corvin cu oşti fiind orînduit împrotiva turcilor, cu cîteva războaie i-au răsipit pre turci şi i-au înecat în apa Savei. Care izbîndă i-au făcut mare nume şi véste lui Ioan Corvin, carele era acmu de groaza turcilor, nu numai la apăratul*Crăiei Ungureşti, ci să temea acmu turcii de dînsul şi în celelalte ţări ale sale. Iar nici sultan Murat nu s-au lăsat cu atîta, ci au rînduit pre Isaac*-paşa, om cu mare căldură şi îndrăzneală la lucrurile războaielor, carele, nesuferind să fie înfrînt de creştini, nu mai sta, nici mai înceta de-a prădare cu céte şi ceambuluri din părţile ungureşti. De altă parte, Mezet-paşa, din ţările Misiei, pre care le cuprinsese, după ce au înfrînt pre Gheorghie, despotul sîrbesc, strîngînd oaste, au întrat fără véste în Ardeal cu mare pradă, arzînd şi prădînd tot Ardealul. Care întratul lui aşea fără véste oblicindu-l Corvin, hătmanul Crăiei Ungureşti, au alergat şi el cu multă sîrguială pe de altă parte la Beligradul cel unguresc şi strîngînd acolo degrabă oştile, ca să stea împrotiva lui Mezet-paşa. Turcii acmu să întorcea de pleanuri pline de robi şi de toată prada. Care văzînd Corvin atîtea ţipete şi vaiete de oameni robiţi şi fiind negata încă, iar fiind îndemnat de episcopul de Beligrad, au purces în urma turcilor. De care deaca au dat ştire străjile turceşti la paşa cum că soséşte şi oastea ungurească şi acmu este aproape, meşter şi cu fierbinţeală turcul, ordia au lăsat cu pleanul, să să clătească încet, iar el singur s-au supus cu oastea pe văi. Şi aşea ungurii desfrînaţi năvălind la urdie, au izbucnit turcii din toate părţile; care năvală neputînd a o sprijeni ungurii, au purces în răsipă. Corvin singur, puţin necăzînd în mîna turcilor, au scăpat cu fuga. Episcopul sărind cu calul preste un pîrîu, au dat gios de pre cal şi acolo, fiind agiuns de turci, ş-au sfîrşit viaţa.
Cap. 8. S-au semeţit după aceia Mezet-paşa, făcut-au cîteva dzile izbîndă, şedzînd el oturac, slobodzindu-şi oastea în pradă. Dar nici Corvin-crai nu s-au lăsat cu atîta, ci viindu-i săcui şi alte multe oşti ungureşti din sus, carii nu să întîmplase la războiul cel dintăiŭ, şi mai strîngînd cîţi au putut şi de pe la alte olate, acmu mai cu bună gloată au purces iară după Mezet-paşa. Purcesése acmu şi turcii după a doua pradă din Ardeal, cînd au dat ştire lui Mezet-paşa străjile cum că iară vine Corvin mai cu multă oaste. Răspunse paşa dzicînd: „Lasă-l să vie, să ne facă şi mai mare izbîndă decît cea dintăiu“. Şi îndată au început a-şi găti oştile, dintre care într-ales alegînd oşteni isteţi, le-au dat această poruncă: altă să nu păzească acel buluc de oaste, fără numai unde vor vedea în ce aripă de oaste va fi apropiat Corvin, acolo să năvălească orbi, cu toată vîrtutea. Fost-au avînd Corvin iscoadă la turci, carele, deacă au vădzut şi tocmeala oştii turceşti cu ce orînduială s-au tocmit şi au oblicit şi ce poruncă ieste la o seamă de oaste, să lasă toate părţile războiului, numai să năvălească unde va fi Corvin-hătmanul, s-au furat de la turci iscoada şi au venit la Corvin, descoperindu-i toată tocmeala turcilor şi porunca. Apucat-au şi Corvin sfat de la sine şi au ales un vestit şi cu mare inimă slujitoriŭ, anume Şimon*, din casa Chimeneştilor, şi l-au îmbrăcat cu hainele şi cu armele sale, că la trup îşi semăna bine cu Corvin, şi puse şi semnele hetmăneşti toate asupra lui, alegînd într-ales războinici catane pe lîngă Şimon*. Iară Corvin singur cu alt buluc necunoscut se pune în laturi. Au primit Şimon* voios acea slujbă şi a muri pentru stăpînul său nu s-au apărat. Şi cum au purces bulucurile oştilor unele cătră altele, bulucul cel ales al turcilor, cum au vădzut apropiat bulucul ungurilor cu semnele şi buntciucurile hătmăneşti, vrînd să-şi împlinească porunca ce le-au dat, au dat năvală ca orbii asupra bulucului, unde gîndea că este Corvin. S-au făcut o zarvă, o amestecătură şi trăsnet de arme cu vărsare de sînge mult şi căderea de cai, omorîndu-să turcii de-a mînă cu ungurii, cie să împlinească porunca paşei, care au avut pentru Corvin, cişte să împlinească porunca lui Corvin, apărînd semnele hătmăneşti şi pre Şimon*, carele era pus împrotiva şi în locul lui Corvin. Care amestecătură, dacă au vădzut-o Corvin-hătmanul îngroşată, au purces cu mare inimă şi năvală asupra bulucului celuilalt, unde era singur paşa, şi cu oarbă năvală au dat asupra lui Mezet-paşa, cît un ceas nu au ţinut războiul, ce, luîndu-şi paşa pre feciorul său, cum au fost călare, au plecat fuga, şi îndată şi cealaltă oaste turcească au purces în răsipă; pre carii i-au gonit Corvin pînă la Poarta-de-Her, unde aşea să chiamă strîmtoarea acea unde iasă Dunărea din munţi, şi cu perire ca aceia în turci, cît de-abia de au scăpat cinevaş de povéste dintrŭ acela războiŭ, fără numai paşa cu feciorul său şi foarte cu puţini lîngă sine.
Cap. 9. Nu mult după aceste, Vladislav-craiul, îndemnat fiind cu izbîndele hătmanului său, a lui Corvin Ioan Honiad, al căruia nume adese s-au pomenit mai sus şi de Iulian, rezidentul şi solul papei de Rîm, şi de Gheorghie, despotul şi domnul Misiei-de-Sus, s-au gătit cu mare gătire împrotiva turcilor. Era încă Crăia Ungurească în putére, foarte puternică şi în vistierie şi în oameni. S-au strîns o oaste ungurească, vechi lefecii încă din dzilele altor crai, şi au făcut şi leşi lefecii; şi cu mare gătire au purces asupra lui sultan Murat, trimeţind înaintea sa pre Corvin-hetmanul cu o seamă de oşti, care cîteva cetăţui şi sate au luat, fiind cuprinse de turci, şi au sosit pînă la munţii Sofiei. La care munţi acea neaudzită iarnă au apucat pre oştile lui Vladislav, cît neci într-un chip cu multă nevoinţă, neci singur Corvin n-au putut să să mai mişte, neci Vladislav-crai, ci le-au căutat a întoarce oştile îndărăpt. Poate fi că acolo, după obiceiŭ, fiind purceşi tîrdziu, după vréme, sau aşea au vrut Dumnedzău. Iar totuşi 8 războaie au avut între acea cale cu turcii, şi la toate au ieşit turcii biruiţi de unguri şi ales războiul ce-au fost cu un Carambo*, vestit în toată oastea turcească războinic, carele au cădzut din războiŭ în mînele lui Corvin-hătmanul, cădzut cu calul în troian de omăt, dintre carele, neputînd ieşi, un slujitoriŭ de cei ce merg fără leafă după oaste l-au prins pre acel Carambo*.
Cap. 10. Apoi despotul sîrbesc, vădzînd că s-au întors Vladislav-craiul cu oştile, au nevoit de l-au răscumpărat de la Corvin cu 40.000 de galbeni de aur. Aşea era la toţi nădéjde şi părére, că de ar fi putut mérge acéle oşti de atunci ungureşti, să între în Trachia, cum încă turcii nu să întemeiasă la Europa aici, dincoace de Marea Albă, şi fiindcă Ţarigradul era atunci încă neluat şi grecii la Machedonia, Tesalia şi Morea* fiind nesupuşi de tot, să scotea turcii de această parte de lume, din Europa. Ce, deaca nu va Dumnedzeu, pînă unde ieste sorocul voiei sînţiei-sale, bietul om, deşi sileşte, folos nu face.
Cap. 11. Mare véste şi bucurie la toate crăiele au purces dintru acea cale a lui Vladislav şi izbîndele ce s-au făcut, de care bucurie multe dzile toate olatele fiind pline, de pretutindenea au venit soli, ales de la Veneţia, de la Ghenua, de la papa, cu pomenire de bine, cu îndemnare să nu părăsească craiul lucrul carele l-au început, neîndoindu-să de agiutorul de la toată Italia, care cu vasele sale va închide tot Helespontul, Marea Albă, de la greci aşijderea, şi vitejii săi încă fiind neuitaţi, pentru volnicia lor ce făcusă la războaiele ce s-au pomenit mai sus. Şi despotul sîrbesc trăgînd nădéjde că doar vor ieşi ţărăşoarele lui de supt giugul turcilor şi el îndemna, aşteptînd mîntuire. Care la toate crăiile şi soliile răspundzînd craiul, le da ştire iar de gătirea sa la anul viitoriŭ, cu mai mare gătire, după cum au avut la calea ce s-a pomenit mai sus, au stătut cu toată a lui şi a sfatului nevoinţă. Iară sultan Murat, împăratul turcilor, şi la Asia iar, adecă la Anadol, de a caramanilor încă nesupusă tărie temîndu-să, grija neamului său au simţit şi deplin de solii de pace sfătuieşte. Din care sfat sol la Vladislav trimite, supt numele ieşirei lui Carambo* din robie. De la Despota, acoperind frica, au poruncit prin soli cu osîrdie să să apuce cu ungurii de pace, făgăduindu-i slobodzenia feciorilor lui, că era în robie la turci. Agiunge la Corvin-hetmanul pentru pace, Corvin priméşte, întorc turcii toată Misia, şi cea de Gios şi cea de Sus, ungurilor* şi cîte cetăţi au mai fost ungureşti, pre seama lor, pînă peste munţii Sofiei toate locurile au dat ungurilor. Aduce Corvin pre craiul la voia de pace şi fac legături şi giurămînturi. Care bine nu sfîrşéşte, vin cărţi de la ţările greceşti, neştiind ei de acea pace, cu mare rugăminte să nu zăbăvească craiul cu purcesul oştilor, că ei sînt gata şi numai apropierea oştilor aşteaptă, făcîndu-i ştirea şi de trecutul împăratului Murat în ceea parte de Marea, cu mare grijă, la Anadol, împrotiva caramanilor, aşijderea şi de vasele veneţiénilor ieşite pe Marea Albă făcînd ştire. Încă nu să spărsese seimul, la carele să aşedză tractatele acei păci, la carele, cetindu-să la divan în veli glas cărţile înaintea tuturor, s-au ruşinat toţi de acea pace cu grabă. Ce vădzînd Iulian, cardinalul, solul papei, cu mare glas au făcut vorbă cătră craiul şi cătră tot divanul şi senatul, cumuşi era de firea sa slovesnic, să nu fie ruşine, să nu fie sială, neci despre oameni, neci despre Dumnedzeu, a nu ţinea şi a întoarce păgînului cuvîntul şi giurămîntul, cum nu ţin nici ei niciodată cătră creştin dat cuvîntul, neci a-l înşela ţin păcat, şi cîte ţări creştineşti au călcat, tot peste legătură şi cu meşterşuguri au cuprins, luînd asupra sa şi asupra papei şi asupra bisericei acela giurămînt. Cu de acéste şi ca acéste au adus pre craiul şi pre tot senatul cardinalul acela, legată fiind acmu şi giurată pacea cu turcii, şi i-au buiguit pre toţi, cît neci după gătire, neci după socoteala, ce-ar trebui la o cale ca aceia, n-au stătut, ce toţi cu o gură, şi cu un rost, şi cu un cuget, numaidecît după purces au stătut. Purcéde fără nimică zăbavă craiul şi după obiceiŭ înaintea sa pornind pre Corvin-hătmanul, şi nu zăbavă vréme întră şi craiul cu oştile în Trachia. Pre cale i-au ieşit înainte Dracul*-vodă, domnul muntenesc; dacă i-au vădzut oştile şi graba, s-au mirat şi au dzis craiului: „Craiule, ce faci? Turcii la vînat ies cu mai mare gloată. Întoarce-te înapoi.“ Iară ce ieste să să facă sfatul bun nu desface. Să-i fie dat Dracul*-vodă trei mii de oameni cu feciorul său, iar el singur s-au întors în ţara lui.
Cap. 12. Sultan Murat, împăratul turcilor, luînd vestea de călcătura păcei despre unguri şi a mari oşti ale lor sirgueală, cu mare sirguială tréce şi el de la Anadol în această parte, la Evropa, mulţime de oşti turceşti strîngînd de prin toate părţile cuprinse, şi la Varna, unde aşeadză craiul oştile, războiŭ face. La care războiŭ însuşi craiul şi cu mulţi cu dînsul şi cu Iulian, cardinalul, sfetnicul aceştia aşea grabnice oştiri, ş-au pus capetele. Spun de Murat-împărat că mai înainte de acesta războiŭ să-şi fie rădicat mînile însuşi spre ceriŭ şi să fi dzis: „Isuse Hristoase, pacea care au legat creştinii tăi cu mine şi pre sfînt numele tău au giurat şi de tine, dumnedzeul lor, cu vicleşug s-au lepădat acmu. Hristoase, de eşti Dumnedzeu, precum dzic ei, şi a ta şi a mea strîmbătate giudecă şi răscumpără pre ceia care sfîntul tău nume nu l-au cunoscut pînă acmu.“ Şi aşea este: credinţa dată şi giurămîntul omului, ori de ce lege ar fi, a călca nu să cade, că a tot giurămîntul călcat giudecată este şi pîrîş singur Dumnedzeu.
Cap. 13. Corvin-hetmanul, căruia cum au fost purcesul acela al craiului, aşea şi războiul i-au fost fără voia şi peste sfatul lui, cu fuga ş-au scutit viaţa, cu o seamă de slujitori şi mai mulţi munteni.
Cap. 14. Prilejitu-s-au acest războiŭ la Varna, în anul de la Hristos 1444; după carele, la anul, au ales Crăiei Ungureşti craiŭ pre fiul lui Albert- craiŭ, cela ce să născuse cînd au chiămat ungurii pre Vladislav de la leşi. Însă fiind prunc încă de 5 ani, toate trebile crăiei s-au dat pe mîna lui Corvin-hetmanul. Nu stă norocul, nici vitejiile neamurilor la un loc, că Corvin, al doilea an, s-au mai ispitit cu Murat-împăratul, ce fiind sămeţiţi turcii cu izbînda de la Varna, cu năvala cea dintîiŭ au răsipit oastea ungurească. În puţine dzile după aceia s-au sfîrşit sultan Murat la Odriiu, în locul căruia au stătut împărat fiul lui, sultan Mehmet, al şeptelea de neamul turcesc, întîiŭ între toţi arătîndu-să nevarvar, cu mare şi întreagă fire, cărturariŭ şi cu mare sfat. Acesta, la anul al treilea al împărăţiei sale, au luat Ţarigradul, carele l-au bătut, încungiurat, numai două luni.
Cap. 15. Pătruns-au cutremurul acesta toată creştinătatea de căderea Ţarigradului, şi cu dînsul odată mari împărăţii, şi preste toată lumea întru aceia vréme, greceşti, s-au luat. Mehmet-împărat, acmu deplin vădzînd grecii supuşi şi cu scaunul împărăţiei vădzîndu-să înălţat, au pus gînd cum ar supune şi pre unguri. Cu 150.000 de oaste lovind prin Ţara Misiei-de-Sus, singur au venit supt Beligrad, pe Dunăre, unde era Corvin închis, să apere cetatea, şi cu dînsul Mihail Silaci*, unchiul lui şi alţi domni, anume: Capistran, Ladislav Caniza, Sebestian Rosgondiu*, cu mari duhuri vitejeşti au apărat Beligradul, cît au căutat lui sultan Mehmet a purcéde de acolo fără izbîndă, perdzîndu-şi oastea în giumătate. După acea apărare a Beligradului, de multe trude şi ostenele au cădzut în boală Corvin, vestitul în toate vacurile hătman <din care în puţine dzile s-au sfîrşit>*. Iar turcii sfătuindu-să să lase pre unguri despre sine cam adormiţi şi să să mai scociorească ei în-de-ei, cu zarve dintre sine, multă vreme i-au lăsat în pace şi s-au întors cu războaiele spre perşi.
Cap. 16.* La anul 1480 de la Hristos, crăind Mateiaşi Corvin, pentru faptele şi vestea celuialalt Corvin, Ioan Honiad, sfădindu-să cu Cehul şi împrotiva Avstriei, cu turcii au ţinut pace. Ce vădzînd şi papa de Rîm şi veneţienii 100.000 de galbeni de aur, carii îi da în toţi anii Crăiei Ungureşti agiutor împotriva turcilor, i-au hotărît acei bani la unguri ca să nu-i mai dea. La Ardeal era ispravnic pre acéle vrémi Ştefan Bator*. Pre acea vreme un Ală-bei turc, cu multă mulţime de oşti turceşti, au lovit Ardealul; încă cu agiutorul căpitanului de Timişvar au perdut Turcul războiul. Mare perire s-au făcut în turci; de este aşea precum scrie Hronograful, 60.000 de trupuri turceşti să fie cădzut pînă la Dunărea. Iar tot în sfatul său nu s-au înşelat turcii, că ungurii şi nemţii să sfădea atunci. Şi între dînşii neaudzite şi nespuse vărsări de sînge s-au făcut, că în anul 1514 de la Hristos s-au burzăluit şi s-au oştit ţărănimea împrotiva domnilor şi a stăpînilor săi, rădicîndu-şi un crăişor dintre secui, anume Gheorghie, mari vărsări de sînge făcînd în toate părţile şi în toată Crăia Ungurească, împărţindu-să în 2 părţi, ca să cuprindă toate unghiurile crăiei. Mai apoi s-au adunat la Temişvar, carele, încungiurîndu-l să-l iea, i-au lovit Ioan Zapoli, voevodul de Ardeal, şi cu agiutorul Temişvarului i-au înfrînt. Au cădzut crăişorul acela, Gheorghie, şi cu fratele său, Lucaţi, la prinsoare şi l-au pus pe crăişorul acela voevodul la mare pedeapsă, făcîndu-i cunună de hier aprinsă în foc, şi i-au pus-o în cap, cununîndu-l ca pre crai; apoi, slobodzindu-i sînge din vine, au dat să bea oştenii lui, carii era prinşi cu dînsul. Alegînd şi 20 de căpitani iarăşi de ai lui, în trei dzile opriţi de mîncare, i-au pus cu sila să mănînce carne, de viu, de pre el. Rămăşiţa de pe trupul lui şi al frăţini-său iarăşi puind să facă mîncări, au făcut masă oştenilor lui, ce era prinşi cu el.
Cap. 17. Acele pozne cînd să făcea în Crăia Ungurească şi acele vărsări de sînge, stătusă acmu împărat turcilor sultan Suleiman, iar la unguri să alesése craiŭ cu numele Liudovic, om tînăr, a căruia copilărie şi turburările Crăiei Ungureşti vădzînd sultan Suleiman, au legat pace cu perşii şi s-au întors cu tot gîndul spre unguri şi cu toată puterea. Vădzîndu-să craiul Liudovic neatocma în putere cu sultan Suleiman, trimise pre la toate crăiele soli, cerşind agiutoriŭ împotriva turcilor, arătîndu-le grijă şi de ţările lor de vor supune turcii Crăia Ungurească. Şi ales la veneţiiani solul unguresc, ce graiŭ au avut cătră răspublica lor, aducînd-o la sultan Suleiman scrisă oraţiea şi cetindu-i-o înainte, să fie rîs sultan Suleiman. Şi aşea, cînd cia îmbla sfătuind şi cumpănindu-să, sultan Suleiman purcéde cu toată puterea asupra Crăiei Ungureşti. Craiul Liudovic, ca un om tînăr, cu cîtă putére avea, îi ieşi sultanului înainte la Mohaci, la care loc şi el singur au pierit şi mai toată oastea ungurească, pripindu-l sultanul pînă nu soséşte Ioan Zapoli, voevodul de Ardeal, cu oştile Ardealului şi Ungurimea-de-Sus. Întorsu-s-au sultan Suleiman după aceia izbîndă cu mare plean, cuprindzînd toate locurile pe Dreava şi pe Sava.
Iar acel Ioan Zapoli întîmpinîndu-l vestea pre cale de perirea craiului cu oştile, vădzînd că s-au stins cu acel Liudovic de istov seminţia de craii ungureşti, în loc au pus gînd de crăie şi îndată au început a trage la sine pre domnii ungureşti şi cu daruri, şi cu cuvinte, arătîndu-le ce folos şi la ce stare au adus ţara şi Crăia Ungurească craii streini de alte neamuri, că Albert-craiul, ales de casa Avstrii, atîtea turburări şi amestecături au lăsat în crăie pe urma sa; Vladislav leavul*, cu nesocoteala lui la Varna, au pus oastea toată, tăria şi virtutea crăiei. Aducînd aminte faptele sale şi dezrădăcinarea care au făcut el la Timişvar, atîtea răutăţi ce făcusă turburată oastea ţărănimei şi potolitul acelui pojar, arătîndu-le şi ocara neamului unguresc, avînd oameni harnici şi de treabă, să aleagă crai dintr-alte neamuri, cu aceste cuvinte şi făgăduinţe au tras cătră sine pre cîţva domni şi boieri. Şi cînd au fost la astrucarea oaselor, la Buda, a craiului Liudovic, celui perit la Mohaci, şi aflat trupul craiului într-o bahnă (cu îndreptatul unui slujitor, care vădzusă unde au perit craiul Liudovic), ales-au pre acel Ioan Zapoli, craiŭ Crăiei Ungureşti cu agiutoriul din domni, mai ales Ştefan Verbeţi*, al lui Pavel Artandul, Gheorghie Pescenii*, a lui Neculai Glesa şi Ioan Doţia*.
Cap. 18. De altă parte pre acea vréme, Ferdinand, fratele împăratului nemţesc, vădzînd şi el că din seminţia crailor ungureşti n-au rămas următori, şi el au tras şi pre o seamă de domni unguri de sus spre partea sa, cum ar fi mai aproape el şi de seminţia lui Crăia Ungurească, de vréme ce Albert craiŭ au fost din sîngele lor, dintr-o casă cu dînşii, a Avstriei. Şi cu Ferdinand ţinea parte, de zavistiie cîţva pre Ioan Zapoli, între carii era domnii Ştefan Bator*, Valentie Turoc, Ştefan Mailat, Ioan Sala, Gaşpar Sered, Baltazar Banfi*, Ferens Niariu*, şi cătră dînşii şi Pavel Bahit*, vestit om de lucrul războaielor, de neamul său tribal. Aceştia adunîndu-să cu oştile lui Ferdinand, drept asupra Budei au purces. Ioan Zapoli-craiul, vădzînd asupra sa putére şi fiind încă craiŭ nou, cu toate lucrurile neaşedzate, socotisă să aştepte pe nepriietinii săi la Buda, apoi, vădzînd că din domni nu vin cătră dînsul nimeni, ca la un lucru ce-i era încă crăia nouă, au purces de la Buda şi au luat calea spre Ţara Leşască. Iar oştile lui Ferdinand gonindu-l în urmă, pre carii au apucat din oştenii lui Ioan i-au prins şi i-au răsipit, luînd Buda, fără nici o apărare şi sînge, şi au pus pre Ştefan Bator* cîrmuitoriŭ crăiei, adecă caimacam*, soţie* dîndu-i pre Pavel, cîrmuitoriul de Ostrogon*, şi pre Beretsasi*, pre cărţi logofăt, şi pre Alexii Turson*, visternic. Iar Ioan Zapoli, pribag la leşi, au năzuit la un domn de Ţara Leşească, anume Hieronim Laşco, om pe aceia vréme în Ţara Leşească preste toţi vestit. Acela priimindu-l pre Ioan pribagul cu multă omenie şi dragoste la toate voroavele cu el, pîn-întru atîta îi făgăduia, cît îi dzicea că tot gîndul său şi toată nevoinţa şi toată avuţia sa va pune la mijloc, numai să-l puie iar în loc în scaunul Crăiei Ungureşti. Jigmunt, craiul leşesc, măcară de razimul acela ce răzima la dînsul craiul cel pribag, Ioan, la Laşco, îi părea bine, însă mai mult nu să amesteca. Iar Laşco, cu ascuţită socoteala sa, au luat înainte gînd, şi de la o vréme îi spune că nici întru un chip cu alt mijloc la cinstea şi podoabele sale nu va veni, numai prin năzuire la sultan Suleiman, împăratul turcesc, al căruia fiind de curînd sol Laşco de la leşi, l-au cunoscut om cu înaltă fire şi nu-i e lui aşea de ţară să ţie, cum de véste în toată lumea, să aibă un craiŭ cerac al său, şi de la dînsul fiind pus craiŭ cu mare véste îi va fi. Pre care sfat aşea subţire, om cu fire amestecătoare la lucruri mari, aşedzat şi el, şi pribagul Ioan-crai, s-au apucat Laşco de treabă. Şi au agiuns întîiŭ la vizirul, cu carele avusése mai denainte cunoştinţă din solie. Apoi, peste nezăbovită vréme, ş-au făcut de la seim solie la Împărăţia Turcului Laşco (cumuşi pot mult domnii leşeşti în ţara lor) şi purcésă supt umbra trebilor Crăiei Leşeşti tocma la Poarta lui sultan Suleiman, unde întîiŭ pre vizirul şi pre cîţiva paşi, aproape de sultan Suleiman, cu daruri în partea sa i-au tras, şi în fruntea soliei de la împărăţie pofteşte, cu puterea sa şi armele sale să puie pre asupritul şi gonitul din scaunul său, Ioan, cu mare strîmbătate de Ferdinand, cu viclenia a o seamă de domni ungureşti, grăind cătră împăratul că ce ar fi mai mare şi mai vestită laudă împăraţilor şi în toată lumea véste şi vîlfă decît a apăra asupriţii şi a rădica cădzuţii? Şi pentru unele ca acéste rădică Dumnedzeu pre împăraţi şi le lăţéşte şi le înalţă puterea, pentru să fie apărători lumii de strîmbătate: „Şi ce trebuieşte, împărate Suleimane, la mai mare şi lăudată în toată lumea vîlfă decît aceasta: să aibi crai ceraci? La care cuvioasă fericie împăraţilor, îţi arăt scara. Pre Ioan-craiul, scos din scaunul său de nepriietenii tăi, deaca-l va rădica înaltă şi nebiruită mîna ta, mililor, bunătăţilor tale, în toată viaţa lui şi seminţia lui pre urma lui neuitate vor fi.“
Cap. 19. N-au mai trebuit mai mult să ostenească Laşco decît cu atîta la o împărăţie, carele, unele ca acéste păzind şi aşteptînd, în loc au ieşit poruncă de gătire de oaste. Ieşit-au răspuns lui Laşco să-i iasă cu Ioan împăratului la Beligrad, îndată ce să va dezvăra, anul viitoriŭ. Simţit-au Ferdinand aceia a lui Laşco leahul la Poartă solie, ş-au ales şi el soli de la sine, unguri, ca de la un craiŭ unguresc, şi i-au trimis la sultan Suleiman, poftind cu înşălăciune de la împărăţie înnoirea crăiei pre chipul său. Şi ce s-ar cădea şi cinstea împărăţiei la cămara lui dintru acea crăie, nu s-au apărat Ferdinand. Iar nu-i fu priimită solia la împărăţie, răspundzînd solilor lui Ferdinand cum că nu ieste din bătrîni împăraţi obiceiŭ a primi la prieteşug pre cei carii numelui otomanilor fac strîmbătăţi, neci pre unii ca Ferdinand, carele fără ruşine crăia altuia au călcat, de care ar fi mai aproape împărăţia, ca una care cu biruinţa sa şi vitejia, nu cu meşteşuguri şi amestecături şi cu nevrednicie au pus piciorul şi stăpîneşte. Pentru aceia giudecat ieste Ferdinand la preaînalta împărăţie de neprieteşug. Şi încă să ştie şi aceasta că strîmbătatea şi călcarea care au făcut Ferdinand Crăiei Ungureşti, iată, asupră-i vine cu mare putére la răscumpărare şi cu atîtea oşti, cît să cérce pre Ferdinand şi prin părţile Apusului. După acest răspuns, în loc şi pre soli a-i scoate din Ţarigrad au ieşit poruncă.
Întru aceiaşi vară, cît s-au dezvărat, au purces sultan Suleiman cu multă mulţime de oaste, căruia Ioan-craiul, cu glotişoara lui şi cu manca sa, Laşco leahul, au ieşit la Beligrad, pe Dunărea, înainte. S-au clătit sultan Suliman puţin de pre perina ce şedea, cu zbîrcită frunte, însă cu blînd ochiŭ căutînd asupra lui Ioan, şi i-au tins mîna, dzicîndu-i: „Dau-ţi mîna apărătoare la toate trebile tale şi rădicătoare la cinstea care ai fost, ceea ce alta de la dumnedzeire nu pofteşte, numai asupriţii şi cădzuţii să-i rădice. Fii dară cu bună şi veselă inimă şi mililor méle neuitătoriŭ.“ Şi în loc pre vizirul au învăţat să iasă carte cu giurămînt (care ahtiname dzic ei giurămîntului), cu acéste cuvinte îl aflu la Hronograf scris:
Cap. 20. „Dătătoriul de daruri şi milelor, acela marele şi de toate ziditoriul Dumnedzeu şi cela carele este mare şi puternic prin voia dumnedzeeştii socotele, acela carele a îmbe raiurile este sultan şi a tuturor împărăţiilor acestei lumi lăţite cîrmuitoriŭ şi crîngului al doilea cap şi al oştilor dregătoriŭ, carele este al nostru proroc, Mehmet, asupra căruia proroc fie pururea blagoslovenie şi dragoste a preaînaltei şi dumnedzeieştii mile, prin a căruia bună milă şi ai săi patru priietini, mari învăţători şi tainici: Abu Bechieri, Osman, Omer, Alli, prin carii blîndul în bunătăţi, înaltul Dumnedzeu, dintru a sa nesfîrşită milă, fie pururea vesel şi primitoriŭ de tot puternicul Dumnedzeu şi a tuturor sfinţilor şi fericite suflete, care-l laudă, cu a căruia voie şi milă, eu, sultan Suleiman shiac, împăratul împăraţilor, cu mila lui Dumnedzeu lăudat, mare şi nebiruit împăratul Constantinopolului, craiul crailor, dătătoriul cununelor, umbra lui Dumnedzeu asupra pămîntului, stăpînitoriul Mării cei Mari şi al Evropei de gios, Siriei, Arabiei, Iudeii*, Hananeii, Galileii, Finichiei, Alexandriei, Eghipetului şi a marelui Cair, Ethiopiei, Midiei, Liviei*, Lanhiei, a mării de la Hind şi Mării Roşii, crăiei Ierusalimului, Samariei, Mării Tiveriadului, Damascului, Halepului şi a marii* Antiohiei, Mesopotamiei, Haldiei şi a marelui Vavilon, cu Armenia cea Mare şi cea Mică, a parthilor, a perşilor, mengrililor, ghiorghiilor, a Mării Caspiei, Trapezontului, Tavriziei, Capadochiei, Chesariei, Pamfiliei, Chilichii, Tarsiei, Caramaniei, Amaziei, Paflagoniei, Lidiei, Frighiei, Bithiniei, marelui oraş Nicheia, Nicomidiei, marelui Halchedon, a toată marea Anatolie*, Greţiei, Trachiei şi a marei Romanii, Machedoniei, Thesaliei, Peloponisului*, Corinthului, Hersonezului, Albaniei, Bosniei, Bulgariei, Valahiei*, Moldaviei, Schithei, Tartariei şi a multe alte nesfîrşite ţări şi crăii şi împărăţii, dobîndite cu sila şi cu putére şi arme şi vitejia a noastrei fulgerătoarei sabiei şi de mai denainte de noi împăraţi, Mehmet-shiac şi fiul său, sultan Selim-shiac, blagoslovitul părintele nostru, la odihna cărora necuprinsă şi preaînălţată milă, fericiia dumnedzeiască, cu sufletul lor în veci să fie.“
Cap. 21. „Voao, prealuminatului Ioan, din mila lui Dumnedzeu, craiul unguresc, Croaţiei, Dalmaţiei, Moraviei, i proci, eu, mai sus pomenitul, sultan Suleiman-shiac, împăratul turcilor, nebiruit, giur înaintea atotputernicului Dumnedzeu, prea-înalta şi atotputernica sfînta* lumina şi bunătatea dumnedzeirei lui, la tăria ceriului, soarele, luna, stelele, pămîntul şi faţa pămîntului, la împărăţia cea preasfîntă* a lui Mehmet, strămoşul, moşul*şi tatăl meu şi mama mea şi pîinea mea, sabia mea, sufletul şi viaţa mea şi tuturor busurmanilor, împregiur tăiaţilor, sănătate. Cătră tine, fratele mieu, Ioane-craiŭ, nu te voi părăsi, de ar veni toate împărăţiile şi crăiele méle la cădere, să nu să aleagă nimica de dînsele, să rămîiŭ numai singur sau cu 2 — 3 busurmani împregiur tăiaţi, încă legat şi datoriŭ sînt şi rămîn să te caut şi să te cerc prin toate unghiurile lumei şi să-ţi dzic: iată, eu gata sînt, ce vei despre mine? La toate gata sînt bine să-ţi fac. Şi făgăduinţa de nu oi face-o destul şi deplin, dintru acela ceas a preaputernicului Dumnedzeu mînie şi drept giudeţul lui asupra capului meu să vie şi de tot să mă piardză şi ori de ce m-aşi atinge cu trupul meu, preaînaltul Dumnedzeu în* piatră să întoarcă, nici să mă sufere tăria pămîntului, nici îmblînd să mă poarte, ce în doao părţi să să răsipească, să mă înghiţă cu tot trupul şi sufletul meu şi să mă soarbă.“
Cap. 22. Acest giurămînt aşea groaznic, (o, Doamne), prin toată Crăia Ungurească şi la părţile Ardealului, pre la toţi s-au răpedzit, iar ei cu oştile îndată au clătit spre Buda, care foarte lesne au luat-o; căci că nemţii vădzînd atîta a oştirilor greime, lăsînd tîrgul, s-au mutat la cetatea care o ţinea Nadasdi* şi în cetate, nepriimind Nadasdi* să să închine, l-a pus în obezi nemţii şi au făcut de hălăduirea sa tractat, legătură. Şi aşea şi cetatea luînd împăratul, au dat-o craiului pe mînă, iar el singur cu oştile au purces drept asupra Beciului, care oraş cu toate felurile de arme bătînd luna întreagă, cu mare vitejie a lui Neculai, spaniului de Salmis*, fu apărat. Apropiindu-să iarna, sultan Suleiman s-au întors înapoi, dînd pe mîna craiului Ion toate podoabele crăiei: cununa, schiptrul şi alte podoabe crăieşti. La divan, în vederea tuturor, cu toate aceste l-au îmbrăcat. Să-i fie dzis împăratul acéste: „Priietene şi frate. De vréme ce la nevoia ta la mine şi la agiutorul meu ai năzuit, al doilea după agiutorul lui Dumnedzeu, eu încă, înţelegînd strîmbătatea ta, supt apărarea mea te-am primit şi cu agiutorul meu şi al tău de la Dumnedzeu s-au făcut toate deplin: cetatea şi oraşul Buda şi toată Crăia Ungurească pe mîna ta le dau şi pre tine craiŭ unguresc te aleg şi te întăresc. Vouă, iarăşi, domnilor şi boierilor ai acestei crăii, poruncesc vouă să fiţi acestuia craiŭ al vostru plecaţi şi cu credinţă. Care lucru de veţi face, mă veţi avea prieten, iar de nu, sabia mea în voi să va încrunta. Tu, dar, priietene craiŭ, bunătăţilor lui Dumnedzeu şi alor mele neuitătoriŭ să fii. Aicea ai cununa şi alte crăieşti podoabe, cu care tu şi următorii tăi să vor încununa.“
Cap. 23. După acéste, lăsînd cu cîteva steaguri pre Alois Grit, feciorul lui Andrei, hatmanul veneţianilor, pe seama craiului în pază, singur cu mult plean au purces spre Ţarigrad.
Cap. 24. Ferdinand, de purcesul turcilor luînd véste, ş-au ridicat inimile iar cu ungurii din parte asupra lui Ioan-craiul şi-l închiseră în Buda, împreună cu Ioan şi pre Grit, carele îl lăsase împăratul Suleiman şi cu cîţiva din domnii ungureşti, anume: Emeric Ţibac*, Gheorghe Pestieni*, Ştefan Verbeţie*Şimon Atinai*, încă cu osîrdia şi mare vitejia a o seamă de domni ungureşti, carii era denafară de închisoarea Budei, şi anume: Toma Nadasdi*, Ioan Zerehi*, Franţisco Capolnai*, Cazon*, voevodul de Ardeal, Ioan Banfi şi alţi domni ai Crăiei Ungureşti, strînşi cu neîndoit gînd. Vilhelm, baron de Roghendorf*, hetmanul pre nemţi, spăimîntat, purcede fără izbîndă de la Buda. Mult sînge au vărsat ungurii între sine pre acéle vrémi, care cum putea pre care să-l biruiască, unii fiind cu nemţii, alţii cu turcii. De la o vréme, pe îmbe părţile au pătruns acea grozăvie mai mult decît de fiară şi au stătut între Ferdinand şi între Ioan-craiŭ cu aceste legături aşedzare: „Să crăiască Ioan în toată viaţa lui, iar după moartea lui, nu altul, numai Ferdinand, sau unul din fiii lui să fie craiŭ. Fecior de va lăsa pe urma sa Ioan, pe toate cetăţile tătîni-său şi pe Ardeal stăpîn să fie.“ Iar Ferdinand, neţiind legătura, au făcut cîtăva vréme amestecături în Ardeal, şi pîn-întru atîta se silia, cît pe Grit, carele-l lăsasă sultan Suleiman de agiutoriŭ lui Ioan-craiŭ, şi pre acela cu dare a-l trage în partea sa silia. Ce iar alt folos nefăcînd, fără cîtăva iară vărsare de sînge între părţi, între Gotart*, Cun şi Banfi* şi între Neculai Bator*de Gaghi* şi Ioan Cuchedi* la care zarve aceştia au şi perit, iar au venit la legături de pace şi au făcut giurămînt între sine, de ar vrea să-i calce turcul, soţiŭ să-i fie.
Aşedzîndu-să de-abia craiul Ioan pe scurtă vréme în pace, au stătut pe gînd de însurat şi din sfatul prieténilor săi, prin soli, Ştefan Broderic* şi Verbeţii, pe Isavela, fata craiului leşesc Jigmunt, crăiasă o au luat, care, adusă fiind cu mare gloată şi podoabe la Ston Beligrad*, fu cununată cu Ioan-craiul. De-abie se săturasă bietul crai de puţină pace la Buda şi crăiasa fiind tînără, iar să ridică la Ardeal un Ştefan Mailat şi Emeric Ţibac*, turburînd ardelenii, să oprească dările visteriei, unde, singur încălecînd, au potolit curînd acea răscoală şi cu certarea unora. Şi acolo ostenind craiul Ioan, după aşedzarea şi potolitul amestecăturilor în Ardeal, au cădzut la boală în oraşul Sas Sebeş. Începuse a să rădica din boală, cînd i-au venit fericită véste că i-au născut crăiasa fiu, parte bărbătească. Întru acea bucurie, uitînd Ioan boala, încă fiind boala neaşedzată bine, s-au luat după mese şi petrecănii, din care, cădzînd la mare fierbinţeală a inemei, ş-au sfîrşit viaţa.
Cap. 25. Aproape de moarte au lăsat craiul Ioan cu testament pre fiul său următor crăiei şi pre Gheorghie Martinuzi* cîrmuitoriŭ* Oradiei, pentru mare credinţă ce avea la dînsul, şi pre Petru*Viţchi*, unul din rudele sale, i-au făcut epitropi pruncului, rugînd pre toţi domnii cu lacrimi, şi de faţă cîţi au fost, şi prin cărţi, carii nu era de faţă, pre sîngele şi neamul unguresc, să nu primească craiŭ străin, dînd pre fiul său în lături şi să agiungă la sultan Suleiman, care va fi apărătoriŭ pruncului şi îndată la Poarta lui soli să trimiţă pentru înnoirea crăiei pre feciorul lui. Cîtăva vreme s-au tăinuit moartea craiului, neclătindu-să, şi oşteni de ai lui neştiind nimică de moartea craiului, soli îndată la împărăţie pornind pre Ioan Esechi* şi pre Ştefan Verbetţi*. Şi cînd solii cu mare credinţă, pre testamentul craiului, au mers cu sirguială la Poartă, iar Ferdinand oblicind moartea craiului, tablele cele de legătură tocmite cu Ioan-craiul, pîn-au fost viu, pre Necolai Salma la Buda le-au trimis crăiesei, poruncindu-i să să ţie de legătura bărbatului său, lăsînd crăia, şi să purceadă, pe tocmeală, la oraşele cele aşedzate şi să stăpînească cu pruncul, făgăduindu-i şi mai mult şi zestre, cum s-ar cădea unei crăiese. Iar de nu va vrea de bunăvoie să iasă şi va vrea să calce tocmeala şi legăturile aşedzate, arme să aştépte, cu care, ca o crăie dreaptă a sa, va cerca casa Avstriei* şi de sîrg voiei sale, în ce voie să află, răspuns să-i facă. Pre Salma, solul lui Ferdinand, multă vréme l-au proprit la Buda dregătorii crăiei şi tîrdziu şi foarte cu greu au făcut pe crăiasa să-i primească solia. Toate cele ce-i era poruncite de Ferdinand grăi solul şi pre urma graiului şi laude de arme. Au răspuns crăiasa solului că nu poate să stea acmu după sfaturi, ce are să răspundză lui Ferdinand, slăbită fiind de lacrimi şi de amară inimă după craiul, soţul său, nici poate face nemica fără învăţătura tătîne-său, a lui Jigmont, craiul leşesc, la care de nu va da vréme Ferdinand să agiungă şi la tată-său, pentru învăţătura, ce să va apuca de arme, puţină laudă îşi va agonisi luişi, chesariul şi Ferdinand, de or veni cu arme asupra unei femei stînse de lacrimi şi asupra unui prunc în faşuri.
După răspunsul de la crăiasa, Ferdinand nimica nefăcînd zăbavă, aleasă oaste şi cu mare tocmeală, cu ghenerariul său, Leonard Vels*, în Crăia Ungurească au pornit, ca să bată cetăţile, care nu vor vrea să să închine de bunăvoie, să le cuprindză cu oştiri în partea sa.
Cap. 26. Sultan Suleiman cu sfatul socotind că cu cinste ieste împărăţiei sale să apere pre giurămîntul său şi pe cuvîntul ce-şi dedeasă cu Ioan, să apere pe crăiasa văduva şi pruncul, chiemînd pre solii ungureşti, le răspunsă, cum au dat odată Crăia Ungurească lui Ioan-craiŭ şi fiilor lui, aşea înnoieşte acea crăie şi asupra pruncului, fiiului lui şi săminţiei lui, pînă cînd vor ţinea şi ei credinţa împărătească şi or fi mulţămitori şi aminte-ţiitori milelor împărăteşti. Şi iată, să să aréte lumii stătătoriŭ cu cuvîntul şi mila sa, să gătează de oaste, puind toată puterea ca să nu să bucure duşmanul, neamţul, dînd şi solilor daruri, şi pruncului semne de apărare (caftan cu sîrmă ţesut, pavăză cu pietre scumpe împodobită şi buzdugan de fier cu aur bătut, coada iar de aur şi sabia cu teacă cu tot, cu mărgăritari peste tot acoperită), cu groaznică poruncă îndatăşi pre aceiaşi soli, poruncind la Ustref şi Mehmet paşii, îndată să purceadă cu oşti, cu mare sirguială întru agiutoriul şi apărarea crăiasei şi a pruncului, nepuind alt cap de pricină, sau cu iarna să să mîntuiască, că de ar păţi ceva crăiasa din zăbava purcesului lor, cu capetele vor plăti ei scăderea ce ar avea crăiasa.
Cap. 27. Ferdinand întru aceiaşi vréme ales-au şi el soli unguri şi i-au trimis la sultan Suleiman, poftind Crăia Ungurească cu aceleaşi legături, cu care au ţinut şi Ioan-craiŭ de la împărăţia lui. Ce solii lui cu mare scîrbă s-au pus la închisoare, dzicîndu-le că sînt de moarte, că sînt de la un nepriietin a împărăţiei trimişi, şi acela carele îşi batjocoréşte de împărăţie cere milă şi fără ruşine calcă Crăia Ungurească şi pre crăiasa cu pruncul care ieste supt apărarea împărăţiei. Nemţii deacă au simţit că vin oştile turceşti cu acei doi paşi, carii s-au pomenit mai sus, Ustref-paşa şi Mehmet- paşa, să dau înapoi şi îndată cum înţeleg că să dau înapoi turcii, iar vin cu hetmanul Roghendorf* şi pînă la Buda au sosit, încungiurînd-o de toate părţile cu mare strînsoare.
Cap. 28. Aprins de mînie fiind sultan Suleiman de această véste, să apucă cu mare sîrguială de gătire la oaste, pornind îndată oştile de pretutindene, în chip de olac înaintea sa la Buda, şi el singur cu multă mulţime de oşti, în urma celorlalte oşti, cu nedeprinse a oştilor sale conace, peste obiceiul ienicérilor, silind să apuce pe oastea nemţească la Buda şi să nu scape şi de luna lui avgust*, care lună sultan Suleiman încă de la tată-său o ţinea luiş fericită de războiŭ. La marginele Crăiei Ungureşti acmu intrînd cu oştile, la hotarul Crăiei Ungureşti l-au tîmpinat véste de izbîndă şi cum că Roghendorf*, ghenerariul lui Ferdinand, cu 20.000 de nemţi şi unguri, cu totul au pierit. Apoi după această véste, mai încet trăgînd cu oştile spre Buda, au descălecat în cealaltă parte, la Buda-cea-Veche, pentru putoare de trupurile ce perisă. În loc craiului, pruncului, căruia ungurii îi pusése nume Ştefan, i-au trimis daruri trei cai cu toate podoabele şi frîile, şélele tot cu pietre scumpe împodobite şi caftane boierilor celor carii era pe lîngă prunc pe aproape. Solii turceşti carii au adus daruri au poftit cu mare blîndeţă de la sultan Suleiman pre crăiasa să trimită pre fiul său, pruncul, în tabără, la corturile împărăteşti, şi pre toţi domnii şi boierii pre lîngă prunc, nimică primind la inima sa vro sială de maică, după cum îi neputinţa firei femeieşti, căci că de a inemei*mărire ieste sultan Suleiman, căci pre toţi alţi împăraţi, nu numai cu putére şi nărocul, ce şi cu dumnedzeirea şi bunătatea şi dreptatea biruieşte toate, deci şi ea şi fiul său să nădăjduiască cu gîndul neîndoit. Va împăratul cu ochii să privească pre fiul priietenului şi ciracului său, din braţele sale să-l dea fiilor săi, carii cu împăratul venisă acolo la Buda, de pe acmu să-l cunoască din pruncie şi de priieten şi temelia nemişcatei credinţii otomanilor de acmu să înceapă. Pre singură crăiasa în loc de fiică-sa şi noră o ţine, ca pre o fiică ce este a iubitului său craiului leşesc, şi pînă nu demult priietenului şi ciracului său, răposatului craiŭ, fiind soţie, şi pruncului, craiului celui nou, fiind maică, ar vrea priieteneşte să o vadză, numai pravila din bătrîni a otomanilor apără a intra bărbatul strein la locaşul femeiesc, neci a pofti pe crăiasa la sine, la corturi, poate, pentru prepusul lumei, să nu să clătească cinstea numelui ei în ceva, care la femei mare şi de cinste, mai mare decît toate odoarele este cinstea.
Cap. 29. La acest graiŭ al solilor, îndată rănita inimă de maică a crăiasei, foarte fiind slabă de mîhniciune, împrotivă au răspuns solilor. Iar Gheorghie Martinuzi*, epitropul pruncului, îi dzise crăiasei să să socotească pre sine de această deşeartă sială, să nu cumva să întărîte pre păgînul acela varvar la niscaiva tirănii. Deci ea de frică fiind cuprinsă de cutremur, cu inima tremurînd, au îmbrăcat pre prunc cu lucitoare şi crăieşti faşuri şi l-au pus cu manca în carătă lucie de aur şi cu cîteva doamne de cinste şi cu toţi domnii şi boierii l-au trimis la corturi. I-au ieşit înainte cîteva stoluri de călări din tabără afară şi cu alaiŭ, cum dzic la dînşii, l-au adus pînă în corturile împărăteşti, unde sultan Suleiman cu mare blîndéţă au căutat spre cocon şi l-au luat singur în braţe, vorovind prin talmaci cu manca, au chemat şi pre fiii săi, ce era cu el veniţi, şi le-au dzis să sărute pre prunc, dzicînd că ieste pruncul ciracului său, să ţie minte, întru aceia dragoste să-l aibă şi ei, cum au avut şi el pe tată-său. Pre domni şi pre boieri, ce venise cu pruncul, i-au chemat cu vizirul la masă. Şi cînd acolo ospăta pre domnii ungureşti, acmu era gata orînduită oaste, să cuprindză tîrgul. Şi aşea, necunoscut, au purces buluc după buluc ienicerii, anume că merg să vadză oraşul, cît neci cei ce străjuia la porţi n-au simţit cînd s-au cuprins şi porţile, şi uliţile toate, şi meidanul oraşului, de mijloc. Îndată au început telalii a striga pe uliţe să se închidză tot omul la casă, cineşi la gazda sa, armele tot omul de la casă să dea, carele va să nu piară cu toată casa lui. Şi aceasta de vor face, nici o grije să nu aibă. Dacă au dat ştire lui sultan Suleiman că tîrgul s-au cuprins fără nici o turburare mulţimea oraşului şi acmu sînt toate porţile şi uliţele pre seama ienicerilor, măcară că acmu înserasă, au pornit pre pruncul cu cinste la mumă-sa, iar pe boieri, pre toţi i-au poprit în tabără.
Cap. 30. Crăiasa deacă au vădzut tot oraşul cuprins de turci şi domnii toţi opriţi în tabără, au scris răvaş la împăratul, cu mare jalobă şi lacrimi, să nu uite împăratul cinstit şi cel milostiv numele său şi slava ce o are de bunătăţile sale la toată lumea şi giurămîntul carele lumei ieste ştiut, cu carele au întărit milele şi blîndeţele sale, şi pe urma craiului, soţului său, să-l ţie, pe boieri, carii toţi aceştii au ţinut credinţa stăpînului său, cu toată inima în partea numelui otomanilor şi împărăţiei sale, împrotiva nepriietenilor împărăţiei şi a stăpînului lor craiului, cireacului* scaunului său, să-i sloboadză. Au stătut după aceste împăratul patru dzile la sfat, ce va face cu Buda şi cu casa crăiesei şi cu domnii ungureşti? Sfătuia Mehmet-paşa şi Custref*-paşa, amîndoi musaipi, şi pe prunc şi pe domni să-i trimiţă la Ţarigrad; la Buda să să puie paşă, om blînd, să cîrmuiască pre unguri cu blîndéţă*, pînă cît să să deprindză supt giugul împărăţiei. Iară Rosten*-paşa, ginerele împăratului, acestuia sfătuia neci într-un chip să nu să calce giurămîntul dat şi să nu să facă silă ca aceasta, lumei urîtă, unei muieri şi unui prunc, carii s-au priimit supt apărarea împărăţiei sale şi acmu să să scoaţă din casele lor la robie; cu care faptă în toată lumea ocară numelui său ar naşte. Iar împrotiva tuturor, Mehmet, paşa de Beligrad, căruia Iaha oglu îl chema pe poreclă*, sta clătind cu capul şi l-au întrebat: ce şi cum ar socoti el? (Că era între toţi mai bătrîn.) Au dzis către împăratul: „Multe sfaturi sînt la împăraţi, împărate Suleimane, iar unul mai drept ieste. Ce mi să pare, voi dzice: în voie-ţi va fi a priimi şi a nu priimi. Şi iarăşi de om prost ca mine de a fi urechile voastre greu a audzi, voi primi, de veţi rîde sau cu greu de veţi primi, prostia mea va face acéia, iar nu răutate în partea scaonului tău. Că de sînt şi prost, iar bătrîneţele mele să aibă loc şi am îmbătrînit tot bătînd războaie cu acest neam şi, nu mi-i laudă, încă din dzilele părintelui tău, multe izbînde, am învăţat eu toată firea, toată aşedzarea neamului acestor oameni. Căutaţi sfatului vostru căială la urmă să nu aveţi. De cinci ori în aceşti 20 de ani arme în Ţara Ungurească au venit; la toate acéste războaie, sau cap fiind altora, sau slujitoriŭ supt ascultarea altora, de faţă am fost. Şi cu ce gînd ai venit? Să înalţi împărăţia şi să lărgeşti hotarele împărăţiei noastre şi să aşedzi pace, să odihnim de la o vréme, supt norocul tău, după ostenelile tale. Ai luat Beligradul, cuibul şi scaunul tuturor talharilor asupra noastră; ungurii după aceia au prădat Misia şi Bosna. Pentru care fapt ai venit întru aceste părţi şi cu războiŭ ai zdrobit toată oastea şi pe craiul singur. Şi după acéste ţ-au venit şi Buda supt puteri şi la mînă, cu mare cinste şi vîlfă numelui tău, şi pînă în inima nepriietenului tău ai apropiat grijă. Apoi ai dat pre seama unui ungur, care nici era de sînge crăiesc născut. Şi cu ce folos l-ai îmbrăcat cu podoabele cele crăieşti? S-au sculat un craiŭ de la nemţi asupra lui şi l-au scos din crăie şi au cuprinsŭ şi Buda şi toată crăia şi cu atîta izbînde ale tale şi trude şi cu sîngele nostru agonisite. Acmu, iată, a cincea oştenie faci, apărînd Buda de neamţ, cu aceasta ai făcut atîta cheltuială şi atîta osteneală şi sirguială şi a ta şi a oştii, cît să poate dzice că n-ai venit pre pămînt, ce ai zburat în aripi, cu această nădejde a noastră, ca doară vei face sfîrşit de la o vréme acestor nepăci şi vărsări de sînge al nostru cu acest neam. Ce, precum vădz eu, sfatul unora la nesfîrşite trude şi ostenele şi a războaielor grije te vor pune. Că apărarea acestei văduve şi a unui prunc de ţîţă îţi areată laudă, căria preţ nu este; eu, ca un prost nu pricep ce ar fi lauda aceia a lumei fără folos; oasăle roade* slava aceasta, care aduce grije şi războaie; neci la înţelepţi purtători de oşti loc n-are vestea aceasta, care aşedzare nu face. Moşii şi vestitul tatăl tău 22 de crăii către* împărăţia noastră au adunat pînă acmu. Decît aceia mai fericit te voi să fii, iar nu mai înţelept, căci este mai bine a fi înţelept* decît în tot ceasul a fi nebun, care nu ieste mai mare alta decît aceasta, treaba altuia să păzeşti şi a ta, toată viaţa, averea*, cinstea împărăţiei, la grijă să laşi. Destul ai făcut, cît mi să pare, milei, blîndeţilor, bunătăţilor tale. Moşii şi părinţii* tăi cu aceasta nu să îndestula, ci cu biruinţa asupra nepriietinilor şi după biruinţă, aşedzarea ţărilor. Care toate le dau înţelesului şi înţelepciunei tale, împărate, ca unuia care te-au împodobit Dumnedzeu şi că eşti sînge împărătesc, şi că eşti împărat înţelept.
Eu, ce ieste partea mea, cînd socotesc grija, şi primejdia, şi cumpăna războaielor, dzic atîta: pe unguri să nu credem, că cu ochii aşieşi îi vedem nepriieteni. Măcar că unii să fac a să tupila în umbra ta, mai mulţi unguri sînt la nemţi şi ţin cu dînşii. Crăiasa, ca o femeie cu pruncul în braţe, harnică este să ţie ea împrotiva nemţilor crăia şi oraşul acesta? Nu ieste. Va trebui dară cu puterea împărăţiei toată* şi totdeauna, cu pedestrime, cu tunuri, să stăm pururea gata să o apărăm pe această femeie, care lucru, nu laudă, ci mare ocară în lume ne va face, şi măcară mai apoi să nu aducem, cu vréme, lucrurile împărăţiei noastre la cumpănă. Mai cu cinste şi mai cu folos ieste a merge cu arme asupra altora decît a se apăra de alţii.
Aşea sfătuiesc dară: această crăie, de atîtea ori luată şi cuprinsă cu războaie, paşalîc să să facă, după obiceiul bătrînilor noştri. Crăiasa să să trimiţă la tată-său, pruncul, la Ţarigrad, în casele împărăteşti să să hrănească şi să crească în legea noastră, domnii să să omoare, cetăţile lor să să răsipească şi cîţi oameni de oaste or fi să să treacă toţi la Anadol. Numai plugarii carii lucreadză pămîntul, pe la tîrguri şi sate, cu oameni de pază pe la cetăţi să să lase. Aşea şi ţara aceasta vei aşedza, şi nemţii or sta de grija Avstriei* şi Stirii*, iar nu de Ţara Ungurească.“
Cap. 31. Sultan Suleiman, cumpănind cu gîndul sfaturile a de îmbe părţile paşilor, au ales mijlocul părţii, neci aşea apreg, cum dzisese paşa de Beligrad, neci cum dzisése ceilalţi. Au ieşit poruncă crăiasei să nu-şi facă voie rea, căci îi caută a ieşi dintru această cetate, care, neputînd a o sprijini de nepriietenii nemţi, s-au socotit a o ţinea cu oşti împărăteşti. Iar ei scaun crăiesc s-au aşedzat cu pruncul la Lipa şi cu tot Ardealul şi părţile Crăiei Ungureşti de Sus, pînă să va rădica pruncul, Ştefan-craiŭ, la vîrstă, aceia ţară fiind şi mai în lături şi cu atîta mai îndemînă crăiasei, că să va hotărî cu tată-său, craiul leşesc, avînd împărăţia pururea grija aceasta, să fie supt apărarea împărăţiei pruncul cu mumă-sa, care din loc déte poruncă puternicului sangeacului de Timişvar. Boierii şi toţi domnii, cineş la slujba care au fost slobodzi să fie, numai Verbeţie* bătrînul să rămîie la Buda, să judece oraşul după pravila lor. Şi iată, petrecători împărăteşti cu steaguri şi cară* să vor da, agi pre lîngă crăiasa, să-şi rădice toată avuţia casei şi podoabele toate şi vase, pînă la Lipa. Numai ce or fi armele cetăţii, să să lase pre loc şi zaharelele.
Aşea crăiasa, cu lacrimi şi ascunse suspinuri, ceriului mărturisind păgîneasca înşelăciune, din cetatea şi oraşul Buda cu mare jale purcéde. Bieţii domni depreună cu crăiasa purcéseră, de bucuria vieţei bucuroşi pe de altă parte că nu ş-au pus capetele, uitară locul cel de moştenire, că s-au lipsit de el. Şi aşea mutîndu-să crăiasa cu pruncul Ştefan-craiŭ, căruia ungurii i-au pus numele apoi Ioan Jigmunt, şi în dragostea tătîni-său, lui Ioan- craiŭ, carele aproape de 30 de ani au crăit la dînşii cu bine, de la toţi domnii, boierii şi tot Ardealul au adus pruncului daruri la Lipa, scaunul de crăie.
Cap. 32. Acéste cînd să lucra la Buda, iar Ferdinand luînd véste şi perirea oştilor sale cu Roghendorf*, hetmanul său, temîndu-să de puterea turcilor, pentru să arunce zăbavă lui sultan Suleiman, sol pre Necolai Salma, unul din boierii săi, la Buda îl trimise cu daruri lui sultan Suleiman: cu un pahar de aur iscusit meşterşug făcut, cu ales mărgăritariŭ împodobit şi un ceasornic. Acela era de mirat odor, care cu roatele de argint întorcea nu numai ceasurile dzilelor, ce tot crugul ceriului şi a celor 7 planete clătirea, cursul soarelui şi premenelile lunei cu mare şi de mirat meşterşug, cu a ceasurilor şi a minutelor măsură în mulţi ani, care, cum de tîrdziu, unele cu altele cu mare sîrguială întorcîndu-să, din clătirea ceriului celui mai de sus decît toate, carele porneşte pe cestelalte dedesuptul său, crugurile cereşti ai celui ce-i dzic astronomii clătirea cea dintîiŭ, care pe toate, pe celelalte cruguri, le porneşte. Acesta de mari astronomi cu adîncă socoteală izvodit şi făcut de Maximian împăratul, de a căruia viaţă au rămas povestea* de zăbava lui în tot traiul, la mari şi de mirat lucruri. Care daruri foarte au plăcut lui sultan Suleiman, că era acel împărat turcesc aşea de subţire la minte, cît nu numai cărturar era în basnele ce are légea lor*, ce şi astronomia şi cozmografia înţelegea, dascăl avînd pre lîngă sine pre Hamon, doftorul de toate dăscăliile.
Cap. 33. Poftea solii lui Ferdinand de la sultanul Suleiman Crăia Ungurească să i să dea pre seama lui, legată supt haraciŭ, precum au fost dată lui Ioan- craiŭ în toţi anii. Sultan Suleiman, cu veselă faţă luînd darurile, au răspuns prin tîlmaciŭ* cum necuvioase legături ar fi acéle de pace să ia Ferdinand oraşe şi tîrguri şi crăia, care au ţinut Liudovic-craiul (pre acela Liudovic îl omorîse sultan Suleiman în războiŭ), şi el cu ostineala, truda şi cheltuiala să rămîie cu atîta? Numai cu haraciul de pe Ţara Avstriei aşedzat scaunul său, spre pace atunce să să ţie cu adevărat al împărăţiei lui prieteşug. Care mijloc de-i va părea lui Ferdinand greu şi ar vrea să aleagă războaie, pre aceia va sta şi el, că şi Crăia Ungurească despre dînsul va apăra, şi părţile Avstriei în pradă vor merge. Aşea lăsînd sultan Suleiman lucrul la mijloc, cu apropiiate vremile de toamnă, au purces spre scaunul său, lăsînd la Buda oaste de pază, ieniceri.
Cap. 34. Întru aceia vréme, la Lipa, Gheorghie Martinuzi*, nebăgînd pe alţi domni în seamă, toate trebile crăiei le-au luat după sine pe părerea sa. Cu aceasta au adus la gînduri pe crăiasa, muma copilului, cum că ar pofti el crăia, din care prepusuri au intrat între dînşii mare zarve, care şi lor, şi părţilor creştineşti pre acolo iar mare rău a aţîţa s-au început. Şi pînă întru atîta au venit lucrul, cît crăiasa, temîndu-să şi de sine, şi de copil, jalobă au trimis la sultan Suleiman asupra lui Gheorghie, cum s-ar agiunge cu Ferdinand spre perirea ei şi a fiului ei. Însă această zarvă pînă întru atîta răul său socotind domnii, au nevoit să potoale pe crăiasa cu mare nevoinţă, cu toţii. Însă nu îndelung au stătut acea tocmeală între crăiasa şi între Gheorghie, care, vădzînd el că iară crăiasa îmblă ca să-i pogoare peirea de la turci, cu taină au agiuns la Ferdinand, arătîndu-i toată inima cu priinţă spre slujbele lui şi nu* din vro viclenie fiiului stăpînului său, lui Ioan, la carele şi milă, şi credinţă au avut, cît, la moartea lui, şi fiului său celui de curînd născut, şi a toată casa lui epitrop l-au lăsat. Ce vădzînd că cu lucrurile şi socotélele crăiesei, purtîndu-să muiereşte, să va pogorî perirea şi cestoralalte părţi a Crăiei Ungureşti, cum s-au făcut şi cu Buda, cu firea muierească şi deşérte prepusuri alergînd în tot ceasul la agiutoruri turceşti, cu care îmblete ale ei trăgînd oştile turceşti făr’ de nici o nevoie, va face de vor cădea şi céstelalte oraşe pre mînile turcilor, cum au cădzut şi Buda, perdzînd pre sine şi pre fiul său, pentru aceasta leac nu vedea, numai crăiasa cu fiul său să să dea pre mîna lui Ferdinand, rămăşiţa crăiei, ca la un monarh cu putére şi care poate să apere despre turci, să nu piară şi cîte au rămas. Şi crăiasa ca o femeie, şi* copilul încă nefiind la vîrsta de cîrmă, să să mute în ţările céle care au fost legate încă de la bărbatul său, Ioan.
Cap. 35. Ferdinand, măcar de nu să încredea în amestecătoarea şi nestătătoarea a lui Gheorghie Martenuzii* voroavă, iar să nu să lase acest semn ce i* să făcea (că de cîte ori pogorîia ungurii cu netocmélele lor pre turci cu némţii la sfadă, de atîtea ori lua şi turcii despre ceialaltă parte, despre dînşii, cetăţi şi încăpea şi nemţii despre părţile sale, de cuprindea şi ei cetăţi şi oraşe), făcut-au ştire şi frăţini-său, lui chesar, şi deodată trimisă 1.000* de oameni călări aleşi şi cîtăva armată, adecă tunuri şi altele ce ar trebui de apărare la Gheorghie Martinuzi*, carele ţinea încă de la Ioan-craiŭ* Oradea. Şi fără nemică zăbavă au gătit şi alte oşti cu Ioan Batişta Castald, om vestit la lucrurile războaielor, de neamul său işpan. Şi după cîteva sfaturi la Beciŭ, Castald unde şi de firea* lui Gheorghie Martenuzii*au pomenit, cum vor să iasă lucrurile lui, sirguind cu toată oastea au purces în părţile ungureşti şi Ardealului* la Gheorghie, în Oradia.
Cap. 36. Izavela-crăiasa văzînd aievea* amestecăturile lui Gheorghie Martinuzi*, adunat-au ghiuluş la oraş Agnet, anume împrotiva lui, nădăjduind că cu acea adunare va mazili pe Gheorghie din toată puterea isprăvniciei lui, cu agiutorul împrotivnicilor lui. Ce Gheorghie Martenuzi*, om amestecător mare fiind, deaca simte gîndul crăiesei, cu o seamă de domni, el încă pe la priietenii săi scrisă cărţi şi în loc purcésă cu gloată la oraşul acela, unde începusă a se aduna ghiuluşul. Crăiasa, deacă prinsă de véste că au apucat el înainte la oraş cu gloata sa, ori că să siea, ori să nu-l vadză în ochi, au trecut la Beligrad. El în loc feace de să răsipesc de la acel sfat, şi de atuncea aievea să areată că ieste nepriieten pruncului şi mîne-sa, crăiasei, au început a cuprinde oraşele pe numele lui Ferdinand, craiŭ-nou. Şi în puţine dzile au sosit şi Batişta Castald cu oştile lui Ferdinand la Clujvar*.
Cap. 37. După sosirea lui Castald cu oştile, mérse Gheorghie la crăiasa, ştiind-o acmu înspăimată, şi după cîteva mustrări îi dzise să nu mai améstece zarva, ce mai bine cu cinste şi cu pace să dea crăia sa lui Ferdinand pe seamă după cum au fost legat şi cu bărbatul său, cu Ioan-craiŭ şi cu Ferdinand. Şi în loc alt ghiuluş, la Clujvar*, s-au strîns de toţi domnii, la carele înaintea tuturor Castald* au spus cu ce trebi au întrat cu oştile stăpînului său în Dachiia*, arătînd şi tablele legate cu Ioan-craiŭ*: după moartea lui Ioan-craiŭ, la Ferdinand să fie stăpînia Crăiei Ungureşti, ţiindu-să şi Ferdinand de legăturile ce legasă. Legăturile era aceste:
Cap. 38. „Crăiasa, cu numele fiului său, Ardealul a-l apăra de turci nu poate, ca să-l dea pe seama lui Ferdinand, cu folosul a toată creştinătatea, şi în locul Ardealului să iaie crăiasa cu fiul său o ţară ce-i dzic Opolia* şi Ratisborea, în Ungurimea-de- Sus, alăture cu Munţii Leşeşti, a cărora ţări venitul să face 25.000 galbeni de aur pre an. Şi pentru mai mare legătură a prieteşugului caselor lor, Ioana*, fiica lui Ferdinand, de acmu să fie logodită după Ioan Jigmunt, fiul crăiasei (care nume îi dideasă domnii din Ardeal, Ioan din Ştefan, în dragostea tătîni-său, iar Jigmunt după numele naşului său, craiului leşesc), şi cu zestre 100.000 galbeni de aur. Datoria aşijderea care era de tată-său şi de muma copilului îndatorită, 50.000 de galbeni de aur, să o plătească Ferdinand, şi în loc de zălog pentru acéste Caşa să-i fie scaun crăiasei şi fiului său“.
Şi pe acéste tocméle şi legături care areată Baptişta Castald, întărea Gheorghie Martinuzi*, să fie aşea. Crăiasa, cu grea de mînie căutătură, căutînd spre Gheorghie, i-au căutat a priimi această tocmeală, dzicînd că doară o va scoate Dumnedzeu de supt giugul lui Martenuzi* şi denaintea ochilor lui. Şi cu acele făgăduite şi amăgitoare cuvinte a lui Castald şi făgăduinţele cu numele lui Ferdinand, purcésă în loc din scaun, pentre* Castald şi Martinuzi*, cu fiul său. La oraş anume Ţinob, cale de 8 ceasuri de la oraş încă fiind, acolo, scoţînd cununa, schiptrul, mărul, sémnele şi toate podoabele Crăiei Ungureşti, spun să fie dzis cătră fiul său graiul acesta: „De vréme că ne-au slujit norocul aşea şi al tău, şi al meu, fiul meu, şi n-au fost să fim în scaunul crăiesc al tătîne-tău, carele drept ţie ţi să cuvine, şi cu dumnedzeiesc şi cu omenesc giudeţ, mînia cerului, care nici cu un mijloc a să premeni nu să poate, pre noi amîndoi să suferim trebuieşte întru acéste cumplite vrémi şi să alegem ce rău mai mic să véde (că ce* ieste să ţi să zmintească crăia de moşie?), numai ce-i mai fără grije şi cu binele creştinătăţii să primim. Întru aceia a anilor vîrstă încă eşti, care a te chivernisi la gréle vremi nu poţi, deci ce* ieste peste vîrsta şi puterea ta, a lăsa cu pace îmi caută; ce a ţinea nu poţi împrotiva puterei turcului, mai bine de bunavoie să dai celui mai puternic, să nu fim de a lumei mustrare, ce încai pre partea creştinească prieten şi cu milă spre noi să aşteptăm, că a turcilor prieteşug putérnic, dar fără credinţă, bine l-am simţit. Fie dar şi Dumnedzeu aşea să dăruiască marea strîmbătatea ta, încai cu binele creştinilor să fie. Ţie, Castalde, dau acéste ale Crăiei Ungureşti odoare, cu care să încunună craii ungureşti. Tu, fără zăbavă, la stăpînul tău, Ferdinand, să le dai şi prealuminatul stăpînul tău luîndu-le, nu atît să să bucure de dînsele, cît pentru binele acestor ţări creştineşti nevoinţă şi grijă să aibă şi de cuvîntul său, ce este prin tine dat, să să ţie.“
Cap. 39. Îndată după acéste, au mers toţi domnii la giurămînt, să fie cu credinţă în partea lui Ferdinand, şi mai ales Gheorghie Martinuzi* şi apoi saşii, secuii. Şi după giurămînt, ştiind că această primineală a lor fără sfadă cu turcii nu va fi, au stătut şi la sfat de oaste.
Iar crăiasa acmu nefiind stăpînă, pentru să nu să zăbovească în casa altuia, strîngîndu-şi unealte ce avea, au purces către munţi pre cale din pămîntul Ardealului. Spun că la un munte înalt, pogorîndu-să din carătă, pînă a încungiura un pisc, căutînd asupra Ardealului, cu suspinuri, pînă a sosi carăta, cărturarea femeie au scris într-un copaciŭ cuvinte lătineşti: „Sic fata volunt“*, adecă: „Aşea au vrut cerul“. Acesta semn lăsînd dururos a inimii sale, au purces, părăsind Ardealul.
Gheorghie Martinuzi* cum de purcesul crăiasei era vesel, aşea şi de războaiele cu turcii nu era bucuros, care acmu sta gata, mîhnit fiind în multe gînduri să izbea. Şi întîiŭ haraciul, care să da la turci, la cetatea Uivarului strîngîndu-l, l-au pornit cu sîrguială la împărăţie, dînd ştire şi de acéstea ce s-au făcut la Poartă, că toată vina ieste acei femei, a crăiasei, de îmbletele ei cele femeieşti. Şi cu de acéste şi cu pornitul haraciului să silia să-şi tocmească lucrul şi numele său la Poartă şi să întoarcă tot gîndul turcilor de oştile céle gătite pentru îmblătele lui asupra Ardealului. Însă acéste îmblete a lui Gheorghie într-îmbe părţile i-au gătit perirea, iar cu sfatul unora dintre dînşii. Că şi sultan Suleiman, oblicind de Ardealul închinat la Ferdinand, paşei de Buda şi cu dînsul lui Ştefan-vodă*, domnului de Moldova şi domnului de Ţara Muntenească şi alţi paşi împregiur, tare poruncă trimisă, să între în Ardeal cu armată, să cérte viclenia făcută împărăţiei.
Cap. 40. Purcéseră paşii şi domnii de la acéste ţări după porunca împărătească, şi cîteva cetăţi au luat, între care şi Lipa au cuprins. Ungurii cu cîteva oşti şi ei s-au pus împrotivă şi au luat cetăţile cătră sine iar. Şi aşea, întru acéste cînd sta, Ferdinand prin cărţi la Baptişta Caştald porunceşte oricum să facă, numai pre Gheorghie Martenuzi* să-l omoare, simţind îmbletele lui întoarse la turci. Castald, împlinind porunca, déde acea treabă lui Palaviţin-polcovnicului şi lui Marco Antonie, carele era diac pre cărţile nemţeşti, lui Gheorghie să-i facă seamă. Feaceră ei după poruncă şi uciseră pre Gheorghie Martenuzi*, cu a căruia moarte înspăimaţi ungurii şi mai ales secuii feaceră între sine giurămînt asupra lui Baptişta Castald.
Cap. 41. Aşea după cîteva* cu turcii amestecături, Ferdinand, pentru ca să tragă inimile ardelenilor la sine, le-au pus voevod pre Andrei Bator*.
Cap. 42. Crăiasa Izavela întru acea vréme, cerşind de la Ferdinand céle făgăduite prin Baptişta Castald, deaca au vădzut că numai ce o poartă cu cuvinte deşearte amăgind-o, începu pre taină a se agiunge cu domnii din Ardeal, cei ce giurasă asupra lui Castald, şi agiunsă şi pînă la Mircea-vodă, domnul muntenesc. S-au apucat Mircea-vodă de trebile crăiasei şi a fiului său la împărăţia lui sultan Suleiman. Şi stînd aşea la perire de 2 părţi ardelénii, şi de turci şi de nemţi, au trimis soli la Ferdinand, poftindu-l să nu fie opriţi să-şi cérce mijloacele de pace la Împărăţia Turcului, că cu venirea unui hasăchiu, anume Hali*, pre carele-l isprăvisă Mircea-vodă, nădăjduia ardelenii că or pleca pe împărăţie la pace, nemic pomenind de Ferdinand.
Cap. 43. Au dat acea voie Ferdinand, însă cu tocmeală, să dea turcii cetăţile ce luase de curînd. Să apucă Hali* cu răspuns de cale, şi pînă în 8* dzile răspuns să aducă. Iar pînă la întorsul lui Hali*, ghiuluşul ungurilor la Agoropol să stringe, la care soseşte şi Hali*, aducînd răspunsul de la împărăţie acesta: că într-alt chip împărăţia nu-i primeşte, neci îi va primi, numai, de vréme ce au murit Gheorghie cu nedreapta moarte şi ei cu puterea lor pre nemţi nu-i pot scoate din Dachiia*, să asculte porunca împărătească, să aducă la loc pre Ioan Jigmunt, fiul lui Ioan-craiŭ, cu mumă-sa, crăiasa, la crăie, de vor ungurii pacea, liniştea, mîntuirea, care le-au avut în dzilele lui Ioan-craiŭ de la împărăţie. Şi iată, paşii de Buda s-au poruncit şi i s-au dat pe mînă toată Rumele*, şi domnul de Moldova şi de Ţara Muntenească, oastea Crîmului, pe tătari*, toţi aceşti să să adune la paşa de Buda şi cu atîta putere ca 200.000 de oşti acolo să vie la dînşii. Deci, de or fi drepţi şi să vor da supt ascultarea împărăţiei, vor hălădui, iar de vor vrea să mai trăgănéze acéste amestecături, închinîndu-să la alţii plata faptelor lor, gata ieste supt a numelui lui Dumnedzeu giurămînt că toţi locuitorii acei ţări supt sabie vor mérge, şi femeile şi copiii lor în vecinică robie, de care rău şi vaiet sufletele lor să dea seamă carii sînt pricina pogorîtului acestor răutăţi. Şi după acest răspuns altul să nu mai aştépte, numai de sîngele acela de la sufletele lor să să ceară seamă de la Dumnedzeu, carii au dat pricină răutăţilor acelora să fie.
Cap. 44. S-au cutremurat toţi ungurii de acéste porunci care au adus Hali*. Ştiind foarte bine de puterea turcilor cum ieste, au început a gîndi de sine. Mult au luptat Castald să-i îmbărbăteze împrotiva turcilor, ce nu au putut face cu meşterşugurile sale nemica. Întru aceiaşi dată s-au turburat oştile nemţeşti pentru plata lefelor, că cîteva léfă nu luasă, şi aşea de greu să turburasă, cît era să ucigă pre Castald şi pre toate capetele, carii era tot şpanioli. Nu i-au putut neci într-un chip să-i oprească Castald de acea zarvă, că oastea, puindu-şi alte capete dintre sine, au purces spre Beciŭ, în urma cărora şi Castald peste puţine dzile au purces. Spun că iară el să fie făcut acela meşterşug, să iasă din Ardeal mai cu acoperită ruşine. Care lucru dacă s-au făcut şi au lipsit, tot Ardealul au plecat supt ascultarea Izavelei-crăiasei şi fiului său, făcînd între sine multe amestecături pînă a veni crăiasa în scaun.
Cap. 45. Viind crăiasa şi cu fiul său, Ioan Jigmund, iar la stăpînia Ardealului, pentru să-şi facă priieteni la Poartă, au trimis 10.000 de galbeni de aur, să împartă pe la porţi daruri, apoi s-au legat la împărăţie în loc de datorie pînă astădzi. Şi aşea, cîţva ani s-au aşedzat pace pînă la moartea crăiasei. Iară după moartea ei, rămîind fiul său încă de vîrsta crăiei tînăr, el singur au poftit, şi l-au sfătuit şi sfetnicii tătîni-său să aleagă 12 domni sfetnici, să cîrmuiască trebile crăiei. Însă dzilele lui nu de tot fericite, că lăsîndu-să numai cu un gînd la una Împărăţia Turcului, a toţi craii creştineşti s-au pornit ura pîn-într-atîta, cît nimeni din crai şi din prinţipi creştini, pînă şi veneţiienii, să-i dea din casele sale moşancă de cinste, să fie crăiasă, n-au primit. Spun de dînsul că cu învăţătura doftorului său, anume Stancar*, au cădzut la legea arienească. Arian să cunoaşte pre dresele lui, date arienilor, pînă acum*în Ardeal, şi nu numai legea arienească, ce şi legea papistaşilor, a calvinilor, a luteranilor. Legei arienească ieste cap Fotie şi Arie, de săboare procletiţi. Şi acéste patru legi stau şi pînă acmu, scoţîndu-şi ochii unii altora şi pîn-întru această vréme.
Au murit craiul acesta tînăr, şi născut şi crescut tot în răscoale, nu fără prepus de otravă, lăsînd crăia iară fără următoriŭ. Şi după moartea lui s-au deosebit Ardealul de Crăia Ungurească supt cnezie.
Şi întîiŭ Ştefan Bator*, carele apoi din cnezia Ardealului l-au luat leşii la crăia lor, craiŭ să le fie. Iară în locul lui la Ardeal au stătut cneaz Jigmunt Bator*. Acestuia iar nu ştiu ce i-au abătut să facă schimb cu împăratul nemţesc, pe nişte ţărişoare în sus să dea Ardealul. Şi cu acest schimb iar au adus amestecătură. Însă n-au trăgănat mult viaţa cu de acéste. În locul lui au stătut cneaz Andrei Bator*, şi pe acest Bator* l-au stîns Mihai-vodă, domnul muntenesc, cu porunca turcilor*, răsipindu-i oastea. Iar singur Andrei Bator*, năzuind la Sibiiu, nu l-au primit orăşenii, temîndu-să să nu le aducă după sine vo nevoie. Şi aşea, îmblînd prin păduri rătăcit, au perit de păstori.
Cap. 46. După acest Andrei Bator* au stătut cneaz Ardealului Jigmunt Racoţi, carele în loc la începutul domniei sale au început ura, valurile şi netocmélele în care să afla capetele acei ţări, bătîndu-să după cnejia acei ţări. Iar unul din Bătoreşti, anume Gabriel Bator*, şi făgăduindu-i douo olate, a Muncaciului şi a Patacului, Racoţi au lăsat cnejia lui Gavril Bator*, şi el cu multă avuţie s-au mutat la Muncaci şi la Patac.
Cap. 47. Acesta Gabriel copilandru*, fiind, zburdat de tineréţe, cu hihote de rîsuri să mărturisea că pe bătrînul Racoţi cu temere l-au amăgit şi l-au spăriat, de i-au dat în mînă cnejia Ardealului. Şi aşea în gîndul său cel cu crieri tineri suindu-să, au sosit la desfrînată şi făr’ de ruşine viaţă, călcînd casele a cîţiva boieri, cu sila muierilor lor, a cîteva şi féte de boieri, stricîndu-le fecioria peste voia lor. Anume de aceia treabă avînd trimişii săi, ca să iscodească unde ar afla femei frumoase, pîn-într-atîta, cît pe unde i să întîmpla a tréce, şi ţăranii, şi boierănaşii fugea, ascundzîndu-şi femeile şi fetele pe la biserici. Şi cînd îi spunea slugile lui cum să ascund şi fug oamenii, cu fetele şi cu femeile, el rîdea cu hihote în mare glas, atîta era depărtat de ruşine. Acea hiară într-o vréme au lovit fără véste şi au apucat oraşul Sibiul (căci de faptele lui neci în gînd nu era orăşenilor să le vie aşea fără veste). Au scos pre bărbaţi denafară de oraş, cîţi au socotit că ar fi mai mulţi cu numărul de acei de curtea lui, iar femeilor lor le-au împărţit tuturor alor săi, de petrecanie fărdelége, aşegîndu-şi întîiŭ luiş un cîrd, pe care au socotit el mai frumoase. Şi sînt femeile la Sibii iubéţe, cum sînt de feliŭ albenéţe. Pentru care rar audzită faptă, cînd striga theologhii, preoţii lor, pe la biserici de a lor, el au răspuns că bună plată au sibienii pentru faptă ce au făcut cu Andrei Bator*, la năzuirea lui nu au vrut o portiţă să-i deschidză, de au perit. Iar cu această faptă ce face cu muierile lor, nici un rău nu face, ce înmulţéşte oraşul. Acéste fărădelége vădzîndu-le domnii, lumii neaudzite, peste a dumnedzeieştile şi omineşti pravile, au trimis jalobă la împărăţie pre dînsul. Care lucru simţindu-l şi temîndu-să de vicleşug, s-au mutat în Oradia, unde întru una de dzile ieşind la primblare, l-au ucis doi feciori de boieri ungureşti. Şi aşea s-au stîns cu acel fără ruşine ariete lăudată casa a Batoreştilor cu rău sfîrşitul său şi de ocară.
Cap. 48. Pre urma acestuia au stătut cneaz Ardealului Betlean Gabor (la graiul unguresc mai înainte dzic porecla decît numele, că Gabor este numele, iar Belthlean porecla; aşea la toate şi ale altora nume).
Cap. 49. Acesta domn, cu mare şi deplină fire, fericit fost-au împrotiva Împărăţiei Neamţului. Cîtăva vréme cu cehii împreunat şi cu agiutorul şi al turcilor, pînă la zidurile Beciului au adus oaste, şi părţile Crăiei Ungureşti-de-Sus le-au dezbătut despre nemţi şi la volnicie le-au adus. Murit-au cneazul acesta în anul de la Hristos 1629, cu mare jale a tuturor dintru acéle părţi. Pre urma lui, doamna sa, Ecaterina, care era din casa cnejilor de Brandaburgŭ*, au nevoit de au pus pre fratele soţului ei, Ştefan Betlean, alt cneaz, carele la turci era de mare credinţă. Însă om de firea sa blînd şi cu linişte, vădzînd multe capete amestecătoare şi de zarvă între unguri, au lăsat de bunăvoia sa crăia şi fără vărsări de sînge au dat loc Racoţeştilor. Spun de căiala ungurilor, cu povestea lui Esop, care scrie că broaştele, ţiind un butuc în loc de împărat, în locul lui au ales un şearpe în loc de împărat să le fie, carele era acolo întru acel iazer. Şi aşea, Gheorghie Racoţi au stătut la cnejie, fiind hetman întîiŭ vestit la Betlean Gabor în partea Ungurimei-de-Sus, puternic foarte, au luat cnejia cu sfatul şi voia tuturor. Au întors acest cneaz în dzilele sale şi Ardealul şi părţile Ungurimei de Sus cu întemeiată cnejie. Pre cîţiva de acei amestecători i-au răsipit şi i-au închis în toată viaţa lor. Şi pînă întru atîta să întărisă şi să întemeiasă, cît acmu şi el trăgea nădejde de Crăia Leşească, ca şi Bator*. În anul de la Hristos 1648, din gînduri cum ar agiunge la cununa Crăiei Leşeşti, au cădzut la boală, carii îi dzic doftorii meleanholiia*, carele, din sfatul doftorilor silea să lecuiască cu vînătoarea, ce nefolosindu-i şi acele primblări, ş-au sfîrşit viaţa.
Cap. 50. În locul lui Gheorghie Racoţi au stătut cneaz Ardealului fiul lui cel întîiŭ născut, iar pe numele tătîni-său, Gheorghie Racoţi, om cu înaltă fire, iar fără témere fire*. Şi acesta Racoţi acela ieste carele, cu răutăţile lui, nu numai Ardealul şi aceste ţări ale noastre, Moldovei şi Ţărei Munteneşti, ce au împlut toată Evropa. Deacă s-au aşedzat în scaun, vădzînd pe craiul leşesc Cazimir făr’ de coconi, pre gîndul tătîni-său, au început a cerca prietenii la leşi*. Asupra lui Vasilie-vodă, domnului de Moldova, au făcut oşti, şi acea izbîndă o ţinea el mare slavă în Crăia Leşească. Şi apoi iarăşi cu alt războiŭ ce-au făcut asupra seimenilor celor rocoşiţi în Ţara Muntenească, iar înălţat cu acea izbîndă, ce o săvîrşisă la apa Teleajinului, domnind la acea vreme în ţara Muntenească Constantin-voevod. După acéste puţine izbînde, s-au apucat de mese şi de petrecănii mai vîrtos decît de céle înţelepte şi cuvioase socotele. Neştiutor este gîndul omului de lucrurile cele viitoare pe urmă, şi ales lucrurile domnilor între mari focuri stau, cari, deacă să aprind de vreo parte, cu multă apă nu să stinge.
Cap.51. Curînd după acéste izbînde, ce s-au pomenit mai sus, a lui Racoţi, leşii mari nevoi avea despre toate părţile. Mai ales îi călca şvedzii. Aflîndu-şi vréme, au mers asupra lor, întrînd în ţara lor cu agiutorul şi a domnului muntenesc, şi a domnului de Moldova (pre atunci era domn în Moldova domnul Gheorghie Ştefan-vodă), şi al cazacilor de la Hmil. Ce au făcut în Ţara Leşească să scrie leşii, iar ce au păţit Ardealul dintr-acea faptă a lui şi acéste părţi 1.000 de ani or plînge. Toata boierimea Ardealului şi domnii, împreună cu Chimeni Ianoş, hatmanul lui Racoţi, au mers, şi toată oastea ungurească în robia tătarilor. Şi acéste îmbe ţări au venit la mari amestecături şi mazilii domnilor. Racoţi singur cu rugăminte la leşi şi cu răscumpărare pre bani ş-au cumpărat viaţa de la Cernavţchii, purtătoriul de oştile leşeşti, de l-au slobodzit cu petrecătorii săi, cum s-au dzis mai înainte. Deci au sosit hetmanul cu tătărimea, şi aşea scăpat Racoţi cu puţin suflet şi foarte cu puţini de ai săi, au aflat Ardealul ca o văduvă în mare lacrimi şi prădat de o parte de leşi, pînă au fost el spre Litfa şi supt mare mînie a împărăţiei.
Care, vrînd să o întoarcă, s-au făcut a să lepăda de cnejie. Deci rămăşiţa sfatului lor, cîţi nu mersése în robie, au stătut în grijă despre turci şi au ales cneaz pre Ferenţ, că nu era a şugui pre acea vréme cu Chiupruliul cel bătrîn, ce era vizir, şi aşea era porunca împărăţiei, sau să lepede pre Racoţi, să nu le fie domn, sau or face asupra lor oştire.
Cap. 52. Au călcat pre inimă şi au primit să aleagă pre altul, cum s-au dzis. În nu multă vréme au răbdat acea mazilie Racoţi, ce, strîngînd oşti, au venit cu oştile la Mediiaş şi au trimis pretutindenea cărţi: cine nu l-ar asculta şi nu ar vrea să-l aibă stăpîn, sabie să aştepte. Din care faptă s-au aprins mare mînie împărăţiei asupra lui şi între dînşii împărechere, unii ţiind partea lui Racoţi, alţii socotind binele ţării. Au purces singur vizirul Chiupruliul despre Belgrad intrînd în Ardeal, iar dincoace hanul era cu toată tătărimea, şi domnii a îmbe ţările mari neaudzite prădzi şi robii făcînd. Aşea scriu istoriile ungureşti că pînă la 40.000 de suflete să fie mers în robie atuncea. Care răutăţi acei ţări am privit şi noi cu ochii noştri, cu domnul la noi pre atuncea Ghica-vodă. Fost-au aceste răutăţi întru acea ţară în anul de la Hristos 1658. Chiupruliul, după ce au luat Inăul, cu mare sirguială s-au dus înapoi, pentru nişte rădicări ce să aridicase la Anadol, şi aicea lăsase pre paşa de Buda şi pre hanul ispravnic. Atuncea au ieşit la paşa şi la hanul Borcea Ianăş şi Ianco Luţ* cu mare jalobă pentru ţara Ardealului, că fără vina ei să strică: „Pentru faptele unui om să să strice o ţară, care este dreaptă împărăţiei închinată?“ Şi nu au fost fără folos ieşirea lor, că îndată s-au oprit prădzile şi s-au pus cneaz Ardealului Borcea Ianăş.
Cap. 53. Nu s-au răbdat Racoţi; cum au simţit că au ieşit turcii şi tătarii din Ardeal, îndată au şi venit asupra lui Borcea cu oştile.
Cap. 54. Borcea, vădzîndu-să mai slab cu oştile decît Racoţi, cu 1.500 de ieniceri trimeşi de la paşa de Buda, s-au închis în Sibiiu, şi acolo îl închisă Racoţi cu mare strînsoare. Spun de Racoţi de atuncea să-şi fi ales moartea la războiŭ, dzicînd: „Mai bine să moriŭ cu cinste la războiŭ decît să sufer în scaunul meu pe un chelariŭ al tătîni-meu“.
Şease luni au ţinut Racoţi Sibiul închis şi era aproape de a cădére pe mînele lui Borcea şi ienicerii. Ce simţind că să apropie Săidi-paşa, au lăsat noaptea Sibiul şi au ieşit la Cluji lui Seidi-paşa înainte. Tocmise Seidi-paşa în doao bulucuri o oaste turcească, al treilea buluc, alăture cu sine, în-a-stînga, pusése oaste de Moldova şi de Ţara Muntenească (că era trimeşi de domni sărdarii amînduror ţărilor, pre porunca împărătească). Şi aşea au stătut turcii, un buluc în frunte, cu al doilea buluc singur paşa, după bulucul dintîiŭ, moldovenii, muntenii, alăturea cu paşa. Neaudzit au fost în vrăjmăşia sa acela paşa, cît tremura tot omul din oştenii lui de frică şi fie pentru ce, căci de călca cu piciorul calului vrun spic de pîne pe unde trecea, în loc îi tăia capul. Aşea dedeasă acestora ai noştri poruncă, că de să va apuca vreunul dintre dînşii de arc sau de altă armă, fără numai de sabie, îi va tăia capul. Racoţi, socotind tocmeala oştii turceşti şi cum stau moldovenii cu muntenii, au tocmit oastea sa, călărimea toată împrotiva turcilor şi singur cu capul său, iar despre ai noştri au pus tunurile şi pedestrime cîtă avea, ştiind firea neamului nostru că focul nu-l sufere.
Şi ghicisă bine acest lucru şi cine au sfătuit, numai nu s-au împlinit sfatul foarte cu puţin lucru. Să fie pus trei-patru sute de călări lîngă tunuri, cînd or întoarce ei la fugă dosul, să simţă şi ceva gonaşi după sine ai noştri, ar fi făcut izbînda aceia a lui Racoţi. Cum s-au lovit oştile, fără multă zăbavă au înfrînt Racoţi bulucul cel din frunte al turcilor, băgînd pre turci prin bulucul paşei. Paşa singur, ca un leu înfocat, cu sabia zmultă, cineş ieşia înainte, tot tăia cu mîna sa. Şi aşea stînd după întorsul şi opritul oştii, au lovit ai noştri la tunuri şi s-au apropiat asupra tunurilor şi pedestrimea de frica lui Seidi-paşa vărsară focul totodată şi tunurile. Purceseră ai noştri în loc ca puii de potîrniche, în toate părţile, denaintea focului. Iar dacă vădzură că nu-i goneşte nimeni, în loc să şi întoarsără, şi iar să îndemnară la năvală, la care neci tun, neci sineţ n-au apucat să mai dea, că nici tunurile, neci pedestrimea n-au apucat să mai dreagă sineţele, şi aşea au intrat oastea noastră în pedestrime cu sabiile ca în nişte bozii. Cădzură şi tunurile toate pe seama alor noştri. Vădzînd ungurii pedestrimea călcată, în loc au slăbit, şi în turburarea războiului despre turci rănit şi cneazul Racoţi, purcésă oastea ungurească în răsipă pînă în Oradia, aducînd rănit pe Racoţi, unde ş-au sfîrsit întru acea dzi viaţa.
Cap. 55. Borcea nu stătu în Ardeal delung fericit cu acea mîntuire de Racoţi, că au dobîndit în locul lui Racoţi împrotiva sa pre Chimeni Ianăş, carele, de curînd ieşit fiind din robia Crîmului, s-au apucat cu totul în partea neamţului şi plecat spre Împărăţia Neamţului, să să apuce de sfadă cu turcii, cumuşi era şi slovesnic şi cătră acei papistaşi, Montecuculi singur venit cu 20.000 de oaste în Ardeal, au poftit Chimeni Ianăş pre Borcea la sfat: ce ar face mai cu folosul lor? Au credzut Borcea Ianăş şi au ieşit la voroavă, la care nu au agiuns, că pre cale, din poruncă îl făcu mici bucăţi ungurii. După perirea lui Borcea Ianăş, au luat lucrurile Chimeni Ianăş pre sine. Trimis-au pre la oraşe, pre la cetăţi, cu rugăminte şi giurămînt, pre sîngele lui Hristos vărsat pentru creştini pe cruce, să priimască oastea creştinească pe la oraşe, să nu-i cuprindză păgînii, şi mai ales la Oradia, asupra căria acmu să ştie că vinea Ali-paşa cu oşti. Ce cum alte oraşe i-au răspuns că nu or priimi pre nemţi, aşea şi Oradia încă cu aceste cuvinte, că mai bine or audzi în bisericile sale turceşte, Alla, decît papistăşeşte, aliluia. Vădzînd Montecuculi că nu ieste aşea cum au făgăduit Chimeni Ianăş şi nimeni nu-l primeşte în Ardeal şi pre Ali-paşa cu 50.000 de oaste turcească l-au simţit tăbărît acum în Ardeal, purcésă cu oştile sale îndărăpt.
Cap. 56. Ali-paşa, strîngînd cu mare bănat boierii Ardealului pentru moartea lui Borcea şi pentru căci au primit pre Chimeni Ianăş, s-au strîns toţi boierii Ardealului la Ali-paşa şi aléseră pre Apafi Mihai cneaz Ardealului. După care alegere au trimis singuri ungurii oşteni şi au lovit pre Chimeni Ianăş fără véste aproape de Şesburg* oraşul anume, au perit acolo şi Chimini Ianăş. Şi aşea să aşédză Apafi Mihai, care nimeni nu poate să dzică că nu au fost cu fericire stăpînirea lui şi pînă acmu şi cu mare linişte despre toate părţile. Nu ştim de acmu, supt aceste vremi, care aşea amestecate, supt a unuia Dumnedzău ştiinţă stau. Ci acela cu puternica mîna sa tuturor domnilor carii nevoiesc cu osirdie să chivernisească ţările sale, de supt aceste vrémi, întru ajutor să le fie.
Sfîrşitul istoriilor ungureşti şi lui Dumnedzeu mărire.