Adela
EXTRAS
Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea mamei…
Timpul vine din viitor, trece în urmă, se darmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei, mereu. Când voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complet din univers.
Prea mic, când a murit, ca s-o ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, în copilărie, după o fotografie rea şi ştearsă, pe care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am auzit de la alţii şi cu propria mea fantezie: o fată tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei imagini arbitrare de altădată, aceasta şi atâta este mama.
În cursul vieţii, imaginea rămânând aceeaşi, a variat, totuşi, odată cu punctul de privire în care mă mutau anii. În copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. Astăzi, o simt fiică. Dar aceste sentimente sui-generis, aceste ipoteze afective, fără substratul vreunei realităţi experimentate în viaţa de familie, au fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă, moartă de mult.
Ca şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă, neamestecată, de o esenţă unică, şi în nopţile senine, în prima tinereţe şi uneori şi astăzi, când mă simt singur, nedreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare.
Timotin… Nu l-am mai văzut din Universitate. M-a recunoscut şi a oprit trăsura. Se ducea la Mănăstirea Neamţului. Avea lângă el o femeie şi patru fete. Oricât ai fi de spiritual şi demonic, ceea ce nu-i cazul cu Timotin, nu poţi fi decât ridicol înghesuit, într-o trăsură închiriată, de o consoartă şi patru reproduceri în miniatură ale figurii doamnei şi domnului, combinate indiscret. Cloşca asta slabă şi măruntă stătea îmbufnată şi ostilă, parcă ar fi simţit o ameninţare pentru numeroasa ei progenitură. Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormânt.
Matematicianul ăsta nu îmbătrâneşte. Dar nici nu are ce îmbătrâni în el. Subţire, uscat, abstract ca şi cifrele lui, pulsaţia vieţii este aproape inexistentă într-însul. Cu nasul ascuţit peste mustăţile subţiri — două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive — cu părul lui sărac şi lins pe tidvă, a rămas ca la douăzeci de ani. De altfel, şi ştiinţa lui este eternă, ca şi obiectul ei — şi-l conservă.
Plimbare până aproape de Valea-Seacă. Lună plină. Răsărea când am ieşit din sat. Era greoaie şi roşie ca şi în noaptea aceea îndepărtată, când se îmbulzea pe poarta jităriei, gata să dea peste noi, şi atât de neaşteptată era apariţia ei abia răsărită acolo în poartă, încât femeia cu care — strecurându-ne prin întunericul de lângă garduri — căutam singurătatea câmpiei făcu un gest de apărare cu amândouă mâinile şi scoase un strigăt uşor de surpriză.
…Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, adinioarea în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului ,,balnear” o poezie nemeritată; iar mai departe, în câmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă.
Dar lumina lunii impresionează şi simţurile inferioare: o noapte cu lună pare mai rece. Lumina albă, fiind asociată poate cu zăpada, dă senzaţia de frig. Iar când simţurile amorţite colaborează cu lumina înşelătoare, minciuna ia proporţii de fantasmagorie. Obosit de insomnia nopţii precedente şi de treizeci de kilometri făcuţi pe jos în timpul zilei prin munţi, călătoream într-o noapte cu lună plină pe capra unei trăsuri. În toropeala luptei cu somnul, vedeam în copacii izolaţi de pe marginea drumului femei uriaşe, care veneau întru întâmpinarea trăsurii, şi în pereţii albi ai caselor singuratice — stânci de calcar abrupte. Surprins şi alarmat, îmi trebuiau câteva secunde ca să-mi corectez iluzia, pentru ca apoi, din nou, conştiinţa amorţită să-mi dea aceleaşi năluciri, aceleaşi femei cât clopotniţele şi aceleaşi stânci albe de var.
…Iluzionară, luna este ,,amica” visătorilor, a deficitarilor nervoşi, a romanticilor, a ,,lunaticilor” — şi a femeilor. Femeile nu simt poezia soarelui, realist şi unul, ca şi adevărul. ,,Midi, roi des étés“1 — obiectul şi expresia — nu există pentru ele.
…E târziu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfârşitului de noapte. Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte.
Azi-dimineaţă am întâlnit pe Adela! E aici de două zile! E cu mama ei şi cu ,,coana Anica”. N-am mai văzut-o de trei ani. În vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit.
,,Doamn[…]ntotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul ,,domnişoară” în ,,doamnă”. Mi se pare o imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească. (Psihologie de cvadragenar, intempestiv şi pervers de lucid!) Şi apoi, ori de câte ori se căsătoreşte o fată plăcută dintre cunoştinţele mele, mi se pare că sunt furat. Hotărât, nu cultiv o simpatie exagerată pentru domnii şi stăpânii lor. Adelei îi voi spune, cel puţin in petto, ,,domnişoară”. Pe domnul L…, cauza eficientă a transformării, îl ignorez, îl neg. Negând cauza, neg efectul…
Dar Adela n-a fost o simplă cunoştinţă, a fost prietena mea, şi cuvântul ,,doamnă” e legat de fapte şi sentimente neobişnuite.
Prietenia a început de când, cu mişc[…]n intenţia ei ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi se suia pe genunchi, stătea un timp liniştită, apoi, sigură de locul cucerit cu o aşa dibace strategie, îmi scotea ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în toate felurile, îmi aranja cu o minuţioasă fantezie mustăţile, cravata şi părul. Alteori, tot pe genunchii mei îşi liniştea păpuşa, care ,,plângea” cu desperare. Eu îi ,,mâncam” unul după altul degetele, pe care le declaram ,,acadele”; lipeam fruntea de a ei, ca să-mi vadă în loc de doi ochi unul singur, lung de la o tâmplă la alta, ceea ce, când s-a deprins cu viziunea îngrozitoare, îi producea un acces de zgomotoasă ilaritate; îmi petreceam degetele prin câte un cârlionţ al părului ei blond şi, când uitam să mă ocup de floricelele ei de aur, îmi lua degetul, îl ducea la capul ei şi aştepta rezultatul cu ochii în ochii mei. Păpuşile trebuia să i le văd, pe toate, în fiecare zi şi să le ştiu pe nume. Uneori, când ,,avea treabă”, îmi încredinţa câte una s-o ,,păzesc, ba chiar s-o hrănesc cu biberonul. Seara, mă ducea în toate odăile pe unde avea ,,copii” culcaţi prin paturi liliputane, prin cutii de botine ori de tutun, iar cei mai oropsiţi de soartă, prin locuri mai puţin confortabile. Fireşte, unii copii plângeau, alţii nu voiau să adoarmă, fiindcă erau obraznici, alţii erau bolnavi — şi ea îi admonesta, le făcea morală, îi consola… pe fiecare după starea în care îi găsea. Când îi venea şi ei rândul să se culce, rolul meu devenea mai important. După ce o dezbrăca dădaca, trebuia să mă duc în odaia ei şi să-i ţin de urât ,,câteva minute”, care uneori se prelungeau atâta, că doamna M… mă dădea pur şi simplu afară. Programul sindrofiei cu Adela la patul ei îngrădit cu o leasă verzuie era foarte puţin variat. De obicei îi spuneam o poveste comandată de ea, mereu aceeaşi, de care nu se sătura niciodată. Era vorba, se înţelege, de un moşneag, de o babă, de două fete. Bucuriile şi indignările ei erau exact aceleaşi în fiecare seară, deşi ştia micul roman atât de bine, că, de câte ori schimbam vreun amănunt ca s-o încerc, mă corecta cu toată candoarea. Alteori ne jucam de-a ascunsul. Aci tehnica era complicată. Stând ,,de vorbă”, la un moment oarecare băgam de seamă că e cuprinsă de o nelinişte. Înţelegeam: voia să se ascundă. Mă ridicam de pe scaun şi mă depărtam câţiva paşi. Când mă întorceam, o găseam cu plapuma peste cap: se ascunsese. Eu o căutam prin toată odaia: ,,Da unde-i oare Adela? Unde s-a ascuns Adela?” Şi numai când nu se mai putea ţinea de râs şi vedea că din vina ei s-a dat de gol, îndepărta plapuma de pe faţă şi se considera învinsă.