Nicolae Filimon, Carlanii

VODEVIL ÎNTR-UN ACT DE D. C. NEGRUŢI. MUZICA DE D. FLECHTENMACHER.

Sunt treisprezece ani de cînd domnul C. Negruţi a scris acest şarmant vodevil, care s-a şi reprezintat în Iaşi la 1849, în folosul emigraţilor din Transilvania. Dulcea pană a autorului Păcatele tinereţilor a fost cea mai adeseori pusă în serviciul dezvoltărei ideelor măreţe şi a simţimintelor generoase; ea avu de multe ori fericirea a ne corigea de viciurile noastre, desfătîndu-ne şi făcîndu-ne să rîdem de dînsele. În această direcţiune de a ne vindeca de boalele inerente naturei omeneşti, d. C. Negruţi administră hapurile cele mai energice învăluite într-o foaie de aur, care are vîrtutea de a ascunde amărîmea lor şi tot ce ar avea de neplăcut şi supărătoriu.

De cîte ori s-au reprezintat Cîrlanii(1) domnului C. Negruţi, atît în Iaşi, cît şi în Bucureşti, în aceşti din urmă treisprezece ani, totdauna au avut norocirea de a desfăta şi a încînta publicul ce frecventează teatrul naţional. Această împregiurare este de natură a îndemna pe literatorii şi moraliştii noştri să caute mai de aproape la cîrlani, să ieie de pe dînşii pieliţa de aur ce-i înveleşte şi, străbătînd în miezul lor, să analizeze patimile omeneşti şi mijloacele de a le vindeca.

Oamenii pătimesc greu de boala de a-şi teme femeile. Această patimă amărăşte zilele noastre şi de multe ori devine o cauză de nefericire, care aducînd traiul cel rău în familie o amărăşte, o face să se vestejească şi, în fine, să se şi nimicească. Astă patimă ascunsă usucă din picioare pe acel de care se leagă, locuiască el în case coperite cu paie sau în palaturile cele mai pompoase. Omul sărac ca şi cel bogat, săteanul ca şi tîrgoveţul are aceleaşi dureri şi aceleaşi bunuri şi de multe ori săteanul, ca cel mai aproape de natură, vede lucrurile mai bine şi găseşte mai în grabă mijloacele de a-şi asigura liniştea şi pacea sufletului său.

Se vede că patima de a-şi teme cineva nevasta este o patimă atît de rea, cît ţăranii, în înţelepciunea proverbielor lor, au adus învăţătură că mai lesne ar păzi cineva un cîrd de iepuri, decît să izbutească a-şi păzi nevasta sa.

Asupra acestei morale sunt fundaţi Cîrlanii domnului C. Negruţi. Doi ţărani, Miron şi Terente, aveau neveste frumoase, carile chiar pentru aceasta erau espuse curselor ce le întinsese Leonaş, fiul proprietariului satului. Terente prinse de veste şi începu a fi posomorît; însă se descoperi cumătră-său, zicîndu-i:

Cînd amărîtul nostru era solicitat de cumătru-său a se destăinui, se destăinui; însă se destăinui fără să-i spuie adevărul; căci şi ţăranii, cîtu-s de nedegroşiţi, au şi ei diplomaţia lor, şi în loc să spuie curat că-şi teme nevasta, spusă lui Miron zicînd că dacă el este atît de supărat cît nici a bea, nici a vorbi nu-i vine, pricina este că a văzut pe Domnica, nevasta lui Miron, vorbind şi rîzînd cu Leonaş. Miron, muşcat la inimă de această revelaţiune pe care Domnica o auzise, se indignă, protestă în favoarea nevestei sale şi zisă că Leonaş umblă după Vochiţa, nevasta lui Terente, şi, din una-alta, să pusă cinci cîrlani rămăşag, cinci cîrlani de pierdut de acel de a cărui nevastă se va lega Leonaş.

Se pun bărbaţii la pîndă, se apucă de căutat a-şi surprinde nevestile şi le amăgesc că pleacă la tîrg. Dar Leonaş urmărind cînd pe Domnica, cînd pe Vochiţa, cîrlanii de rămăşag se duceau cînd de la Miron la Terente, cînd de la Terente la Miron. Femeile iau pe Leonaş în mijloc, se joacă cu dînsul pînă într-atîta, încît Terente şi Miron sunt ameninţaţi a se convinge de necredinţa nevestelor lor. Însă Domnica şi Vochiţa nu se dau; şi aşa, cu faţa curată şi cu tot rezonul înfruntă şi mustră pe bărbaţii ce le tem şi le păzesc. Sărmanii bărbaţi cad în genuchi, îşi cer iertăciune, le sărută mîna şi se jură ca să fie a dracului dacă vor mai gîndi să-şi teamă femeile şi să se îndoiască de dînsele. Femeile iartă, însă femeile iartă şi pe Leonaş, căruia-i mulţumesc pentru că le-au ajutat să deie o bună învăţătură bărbaţilor lor, carii, în fine, şi consimţesc a primi femeile lor cîte un ineluş de la Leonaş. Ineluşul acesta, credem, ar fi fost capabil să le facă să cadă în ispită, dacă n-ar fi fost prevenite că bărbaţii le pîndesc; de aceea şi autoriul piesei o sfîrşeşte puind în gura tuturor refrenurile:

şi

Domnul Iorgu Carageali a interpretat rolul său cu o perfecţiune ce nu ne-au lăsat nimic de dorit. Doamna E. Carageali a interpretat acum, ca totdeauna, cu cel mai mare succes rolul său. Teatrul român are în această artistă o persoană care poate să dea viaţă la orice vodevil nu numai prin iscusinţa artei sale, dar mai ales prin plăcuta voace cu care natura a înzestrat-o. Sperăm că direcţiunea ne va da ocaziune a aplauda mai des pe această eminentă artistă.

Mulţămim însă şi celorlalţi artişti români, care şi-au dat multă osteneală de a ne face plăcere interpretînd fiecare, pre cît i-a fost prin putinţă, cu mai mult naturel rolurile cu care au fost însărcinaţi. O singură observaţiune avem de făcut în general artistelor noastre, care au luat reaua deprindere de a denatura costumul naţional şi a-l încărca cu atîtea frumuseţi, cît devine imposibil şi lovitoriu în simţul cel simplu şi de bun-gust al poporului nostru.

Muzica Cîrlanilor este compusă de d. Flechtenmacher în stilul ce acesta a avut rara fericire a crea în România, în stilul acel simplu, dulce şi plin de înaltele inspiraţiuni naţionale care au meritul de a merge drept la inima românului şi a trezi în el simţimintele cele mai suave şi mai plăcute.