By VODEVIL ÎN DOUA ACTE DE D. V. ALECSANDRI
De ce mergem mai des la Teatrul Naţional şi cu cît auzim mai multe piese de ale dulcelui cîntătoriu al baladelor române, cu atît ne întărim mai mult în convicţiunea noastră că acest autor a înţeles foarte bine epoca de depravaţiune în care vieţuim şi specificul de care avem nevoie ca să ieşim odată din rugina şi viciele secolului şi din lepra falsei civilizaţiuni, care a făcut, dintr-o mare parte a societăţei române, un tablou de tot ce e mai scandalos şi mai ridicol pe suprafaţa pămîntului.
Timpul în care vieţuim se poate compăra foarte bine cu secolul de corupţiune al Franciei din timpul celebrului Molière. (1) Avem şi noi bădărani, avari, baroni şi contese pogorîte din lună, nătîngi şi ipocriţi, cu deosebire numai că ipocriţii lui Molière se mulţumesc să conrumpă femei, pe cînd ai noştri înşală societatea întreagă şi ambiţiunea lor se ridică pînă la al şaptelea cer.
Meritul dar al domnului Vasile Alecsandri este că a cunoscut foarte bine morbul de care suferă societatea în care trăieşte şi şi-a făcut gloria regenerînd pe compatrioţii săi.
Prin Cocoana Chiriţa în Iaşi a făcut să se corige multe din Chiriţele societăţei noastre şi a tăiat pofta cavalierilor de industrie de a face vînătoare de zestre, speculînd nevinovăţia provincialilor amatori de nobleţă. Iar prin Cocoana Chiriţa în provincie biciuieşte fără pietate pe bătrînele cochete şi pe junii cei plini de uşurinţă, care imitează pînă la exces orice străinism.
Cocoana Chiriţa din această piesă nu seamănă deloc cu cea din Iaşi, învestmîntată ca o brezaie şi plină de prejudeţele şi obiceiurile ridicole ale bătrînelor noastre. Ea acum s-a ros, şi prin costumul de amazoană, prin mania de a fuma ţigări ca un neamţ şi a estropia limba franceză, vine să ne arate cît de ridicolă ajunge o societate cînd leapădă tot ce are şi adoptează fără escepţie falsa civilizaţiune.
Banul Bîrzoi din această piesă nu mai reprezintă pe boierul de provincie, plin de superstiţiuni, morocănos, dar onest şi patriot. El este luat de torentul civilizaţiunei şi, în mania ce are pentru progres, inventează un nou metod de abuzuri care întrece pe toate celelalte şi suntem siguri că ispravnicii croiţi pe talia sa cată să-i fi dat o medalie sau un brevet de invenţiune; căci a pune cineva un curcan în serviciu şi a-l vinde neîncetat la toţi împricinaţii, fără ca nenorocita pasăre să poată scăpa o dată de vechiul său stăpîn, este un ce care face parte din magia neagră şi ar fi bine ca guvernul să ia măsuri pentru stîrpirea acestui feliu de magi, care sug sîngele societăţei.
În fine, mai toată piesa aceasta este plină de învăţăminte pentru tot omul şi mai cu seamă pentru o parte din junii noştri, care vorbesc franţuzeşte ca cocoana Chiriţa.
Venind la interpretaţiunea acestei piese, arătăm cu plăcere că domnul M. Millo, în rolul isprăvnicesei cei stricate de falsa civilizaţiune, este admirabil, mai cu seamă în scena amoroasă cu Leonaş travestit în costum militar. Primul nostru actor, prin imitaţiunea celor mai mici nuanţe şi mişcări ale cochetei bătrîne, a meritat aplaudele unanime ce a priimit de la publicul întreg. Cu toate acestea, luăm permisiunea a zice că n-ar fi rău a lăsa femeii să joace rolul de femeie, iar dumnealui să joace diferitele role de bărbat, de care are un repertoriu foarte bogat.
D. Georgie Carageali (2), în rolul lui Guliţă, a reuşit să arate publicului talentul ce are în comicul bas. Grimarea feţei sale, mişcările corpului şi, în fine, ţinerea sa în scenă au fost de un adevărat copil imbecil şi fără cel mai mic principiu de educaţiune. Numai costumul infantil nu se cam potrivea cu trăsurile virile ale feţei sale, nici cu poziţiunea sa de aspirant la mîna junei Luluţa.
Doamna Alexandrescu a susţinut bine şi cu mult natural rolul Luluţei.
Domnul Alexandrescu, ca noviciu în arta dramatică, a avut mai multe situaţiuni în care a lăsat să se vază de public oarecare stîngăcie şi ar fi bine să depuie mai multă osteneală în studiul micilor nuanţe ce compun pe actorul consumat, şi atunci credem că şi publicul, şi critica teatrală îi va da ce este al său.
Muzica de la această piesă este compusă de d. Flechtenmacher şi, ca toate compoziţiunile scrise de acest autor, este în mare parte dulce şi simplă, două condiţiuni fără care muzica nu poate să-şi împlinească sublima ei misiune. Dar cu toate calităţile acestei muzici, compozitorul ei a rămas neangageat în anul acesta sub pretextul că pana sa nu este atît de fertilă ca să împlinească necesităţile teatrului. Nu ştim daca acest pretext este bazat pe adevăr, ştim numai că prin neangajarea acestui artist, publicul pierde ocaziunea de a asculta cîteva compoziţiuni frumoase, ce ar fi putut să ne dea pana acestui veritabil interpret al simţului nostru muzical.
