Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Clasicii

2008/11/25

Clasicii sunt nume proprii de literaţi şi artişti pe care le învăţăm în şcoală, sau le aflăm mai târziu, din cărţi sau de la persoane frumos cultivate. Numele acestea sunt ilustre şi vechi; în ele, fără să fie ajutate de vreun alt cuvânt, stă acumulată o mare putere de sugestie. De aceea şi sunt o proptea folositoare pentru opiniile literare şi artistice; fiindcă în orice domeniu, omului îi vine comod să trăiască autoritativ.
Până la revoluţia romantică, numele vechi erau propteaua unică a gustului public. Pe încetul s-au strecurat şi modernii spre treptele de cinste, şi astăzi sunt destui oameni care nu-i pomenesc decât pe dânşii; aşa încât avem două puncte de sprijin, de putere aproape egală: numele cele mai vechi şi mai cunoscute – numele cele mai nouă, din ultima fasciculă a celei mai moderne reviste. Dezvoltarea capitalistă a culturii europene trebuia negreşit să pună în valoare noutatea ca atare – lansarea de articole nouă este un caracter general al pieţii de astăzi. De unde vine totuşi că unii oameni se închină celor mai vechi, alţii celor mai nouă mărfuri artistice, nu-i uşor de spus. Poţi fi deopotrivă elegant şi cu anticii şi cu modernii, pentru că eleganţa conservatoare şi cea revoluţionară sunt acum egal valabile. Dar constatarea că ar fi existând spirite de la sine conservatoare, altele de la sine revoluţionare nu explică nimic. Măgarul filozofului nu piere de foame între cele două baniţe egal pline, pentru că foamea, şi nu egalitatea baniţelor, îl hotărăşte: animalul începe să mănânce, indiferent de baniţă. În exemplul nostru, trebuinţa de a avea numaidecât o părere literară este motivul hotărâtor; poate că adeseori decizia vine ca în cazul măgarului, indiferent de estetica antică şi de estetica modernă.
În practica zilnică, omul ţine socoteală de gustul cercului în care se găseşte; se decide după sfiala ori după lipsa de consideraţie pe care cercul i-o inspiră. Oricum, primul pas odată făcut, pentru clasici ori pentru moderni, stăruim de obicei, pe drumul apucat, cu o îndărătnicie surprinzătoare. Ambiţia consecvenţei este o putere mare şi oarbă, chiar în lucrurile literare şi artistice. Şi consecvenţa este cu atât mai feroce cu cât mai neclare sunt în conştiinţa omului motivele specific estetice, dacă cumva s-a întâmplat ca astfel de motive să intre în acţiune. Dar intervenţia motivelor de acest soi este cu totul nesigură şi rară. Atitudinile curente, în artă şi literatură, sunt nu de natură estetică, ci socială: sunt rezultate din trebuinţa de a figura cât mai patent în cercul social al cărui prestigiu ne farmecă mai mult.
Cred că, în general, ne-am înţeles. Acum să nuanţăm puţin.


În ciuda esteţilor mofturoşi, trebuie afirmat că oricare cetăţean are, natural, trebuinţe estetice şi prin urmare un gust al lui adevărat. Cetăţenii dintr-un anume timp şi loc au cam aceleaşi trebuinţe estetice şi acelaşi gust. Depărtarea în timp şi deosebirea de dezvoltare istorică sunt obstacole mari în calea înţelegerii. Este dar, în principiu, puţin probabil ca Eshil să vorbească unui parizian de astăzi aşa de clar ca Bataille ori Capus (fără să ţinem seamă de deosebirea de limbă), nici Knut Hamsun să impresioneze pe un bucureştean, măcar cât de deştept şi sensibil, în chip atât de adecvat ca dl. Radu Cosmin. Toată problema clasicilor se rezumă în aceste potriviri sau înstrăinări intelectuale, hotărâte de timp şi de treapta istorică.
Bucureşteanul foarte cult are educaţia intelectuală şi artistică eminent şi actual pariziană. Prin urmare, suplimentele dramatice sau narative de la l’Ilustration vorbesc viu şi direct sufletului său, iar Shakespeare, ori chiar Ibsen, îi sunt glasuri confuze, de pe altă lume. Şi în scurt, celebrităţile artistice de care ne despart sute ori mii de ani ne sunt, obişnuit, iremediabil străine, într-un grad oarecare. Ele au un prestigiu savant: trebuie bătaie de cap ca să “înţelegi” asemenea lucruri, născute în şi pentru o lume moartă de veacuri. Frica să nu pară ignorant şi dorinţa să treacă drept “cunoscător” îl opresc de multe ori pe cetăţeanul normal să mărturisească cinstit plictiseala imensă în care-l îneacă paginile cele mai clasice. Ar fi preţios şi amuzant să surprinzi exact sentimentele persoanelor culte, ale cunoscătorilor prin irezistibilă vocaţie, la cetirea corurilor lui Sofocle, a tiradelor lui Corneille, a paginilor de psihologie fără aliniate ale doamnei de Lafayette, a portretelor lui La Bruyère, pline de nume greceşti, fără noimă, şi de aluzii obscure, a versurilor de neîndurată şi adormitoare seninătate din Hermann şi Dorothea, în sfârşit, a groaznicelor discursuri dramatice ale lui Schiller. Şi nu-i vorba de aceea că la depărtări de zeci de pagini întâlneşti un rând ori un vers care îţi irită o clipă atenţia, ci de opera toată, întocmai aşa cum îţi stă înainte: Antigona şi Rodoguna, Georgicele şi Henriada, Ifigenia şi Andromaca, Tasso, Afiniţiile elective şi (o grozăvie supremă!) Wilhelm Meister, Wallenstein, Don Carlos, întocmai, vers, cu vers, rând cu rând, şi – ce-i mai teribil – cuvânt cu cuvânt… O, Apolon, demon farsor, cel ce ameţeşti atâţi oameni cumsecade cu “modele” pe care dinadins le inspiri atât de divers şi contrazicător, ajută şi luminează pe cetitor ca să înţeleagă ce-i spun şi să mă creadă cât sufăr pentru dânsul, când mi-l închipui faţă în faţă cu operele clasice, întocmai aşa cum sunt, fără sosurile de o mie de ori întoarse şi drese, în care le tot încălzesc criticii şi istoricii de toată mâna!… Cetăţeanul şi capodopera, singuri-singurei: asta vreau eu. Dar e un vis absurd.
Timpul omoară orice creaţie intelectuală, în total ori în parte. Veşnica tinereţe a eternelor modele este o frază ineptă, ieşită din minţi strâmte şi leneşe. Cine nu-i pedagog, guvernantă sau ministru de instrucţie publică, şi are şi altfel mintea liberă şi trează, îşi mărturiseşte cinstit plictiseala iritantă care îţi gâtuie atenţia în faţa multor dintre cele mai definitive pagini. Dar câţi oameni cetesc, observându-se onest, dialogurile lui Platon, Iliada, pe Tit-Liviu, tragediile lui Racine, dramele istorice ale lui Shakespeare, tragediile lui Schiller? Iar, de altă parte, care om în stare să asculte şi să priceapă nu ia seama că în muzica secolului al XVIII-lea, consfinţită ca absolut clasică, se repetă fastidios figuri melodice care pentru noi sunt cu desăvârşire moarte, fiindcă le simţim automatice, scoase din unul şi acelaşi sertar, trase pe acelaşi calapod – ornamente goale de orice înţeles şi funcţiune estetică, balast revoltător care ţine în loc atenţia fără să o satisfacă? Care om în stare să vadă estetic nu simte neplăcut convenţionalul abstract, şi prin urmare insuficienţa vizuală a atâtor ireproşabile bucăţi de sculptură greacă ori de pictură a lui Rafael şi a posterităţii lui exasperante? Cine, dacă exceptăm cazul de cultură stupid unilateral sau de poză, se poate entuziasma cinstit de “lirismul” corurilor lui Racine, dând cu piciorul în Verlaine? Dar pentru evaluarea clasicilor antici şi a celor neolatini a intervenit de câteva zeci de ani, sub insuflarea peste tot nelipsită a naţionalismului cotropitor, un marafet nou: fraza latinităţii – limpiditatea latină, seninătatea, simplicitatea, isteţimea, delicateţa – şi câte alte mirodenii latine. Un adăpost foarte binevenit pentru vanitatea minţilor gelatinoase, cărora li se istovise îngrijorător repertoriul de platitudini estetico-culturale. Pentru clasicii francezi îndeosebi se întrebuinţează mult şi un alt ingredient: ei sunt aristocratici absolut. Şi superdelicaţii juni democraţi şi june democrate (mai ales!) care ornează, neapărat, saloanele de după război, sunt fanatici ai literaturii elegante de la Versailles. Democraţie cu latinitate şi fervenţă pentru arta subţire. Le grand sièclec’est du dernier chic…
Trebuie o fantazie neobişnuită, o cultură istorică tot astfel pentru a reînvia în câtva formele unei vieţi intelectuale de care te despart veacuri. Asta nu însemnează că istoricii de meserie sunt totdeauna eminent înţelegători ai celor trecute. De obicei, ei se închid numai, cu solemnitate erudită, în admiraţii înţepenite şi necontrolate, refuzând cu suficienţă naivă şi obtuză orice noutate: ei cunosc doar adevărul şi frumuseţea definitivă. Admiraţia curentă pentru lucrurile vechi este un moft de educaţie.
Desigur, uzura sau moartea valorilor intelectuale sunt fenomene complexe. Gloriile trecute se întunecă şi se luminează capricios, şi forme vechi de artă pot să reînvie, într-o măsură oarecare, în fantazia artiştilor. La ceilalţi, care nu-s decât public, simţirea şi judecata estetică, în afară de gustul lor actual, adese nemărturisit, sunt cu totul nestabile şi inconsistente. În materie de artă, masa este sugestibilă aproape fără margini.
Arta, indiferent de materialul în care se manifestă, este grai. Ca şi graiul vorbit, ea îşi schimbă formele, pentru că se schimbă cuprinsul sufletesc care le-a zămislit. Este totdeauna o doză de strâmbătură să vorbeşti ca oamenii de altădată: aici e originea, aici e şi condamnarea grimasei clasiciste. Fiecare vreme vorbeşte pe potriva botului său, a minţii sale. Pentru a înţelege şi reînvia vorbirea, prin urmare sufletul vremilor de mult trecute, trebuie o virtuozitate curioasă, oarecum nefirească. Şi sunt destule forme care cu nici un preţ nu pot fi reînviate, şi nici o formă nu poate ajunge a doua oară şi întocmai la viaţa pe care a avut-o în sufletul care a creat-o şi în sufletele celor din vremea şi locul lui. Cetăţeanul normal n-are nici timp, nici alte mijloace indispensabile pentru asemenea acrobaţii estetice. Are însă tot dreptul să consume în pace articole artistice proaspete, aşa cum îi sosesc – direct de la Paris.

One Comment

  • Constantin Marafet 2009/02/20 at 7:37 pm

    Interesant. Eu nu pricep cum spusa (vorba), vorbită, este atât de frumos scrisă (scrisa). Dar, din păcate prietene, te pierzi în ochiul frunzei, silabisind condamnarea grimasei.

Leave a Reply