Farsa intr-un act
PERSOANELE CONUL LEONIDA, pensionar, – 60 de ani
COANA EFIMIŢA, consoarta lui, – 56 de ani
SAFTA, slujnica lor
În Bucureşti, la Leonida
(O odaie modestă de mahala. În fund, la dreapta, o uşă ; la stînga o fereastră. De-o parte şi de alta a scenii cîte un pat de culcare. În mijlocul odăii o masă împrejurul căreia sunt aşezate scaune de paie. Pe masă, o lampă cu gaz ; pe globul lămpii un abat-jour cusut pe canava. În planul întîi, la stînga, o sobă cu uşa deschisă şi cu cîţiva tăciuni pîlpîind. — Leonida e în halat, în papuci şi cu scufia de noapte ; Efimiţa în camizol, fustă de flanelă roşie şi legată la cap cu tulpan alb. Amîndoi şed de vorbă la masă.)
LEONIDA
Aşa, cum îţi spusei, mă scol într-o dimineaţă, şi, ştii obiceiul meu, pui mîna întîi şi-ntîi pe « Aurora Democratică », să văz cum mai merge ţara. O deschiz… şi ce citesc ? Uite, ţiu minte ca acuma : « 11/23 Făurar * … a căzut tirania ! Vivat Republica ! »
EFIMIŢA
Auzi colo !
LEONIDA
Răposata dumneei — nevastă-mea a d-întîi — nu se sculase încă. Sar jos din pat şi-i strig : « Scoală, cocoană, şi te bucură, că eşti şi dumneata mumă din popor ; scoală, c-a venit libertatea la putere ! »
EFIMIŢA
(afirmativ)
Ei !
LEONIDA
Cînd aude de libertate, sare şi dumneei răposata din pat… că era republicană ! Zic : găteşte-te degrab’ Miţule, şi… hai şi noi pe la revuluţie. Ne îmbrăcăm domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pîn’ la teatru… (cu gravitate.) Ei, cînd am văzut… ştii că eu nu intru la idee cu una cu două…
EFIMIŢA
Ţi-ai găsit !… dumneata nu eşti d-ăia. Ehei ! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA
Ori să zici nu ştiu ce şi nu ştiu cum, că adicătele « acu, unde eşti tu republican, ţii parte naţiunii… »
EFIMIŢA
Aş !
LEONIDA
Dar, cînd am văzut, am zis şi eu : să te ferească Dumnezeu de furia poporului !… Ce să vezi, domnule ? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare, şi lume lume,… de-ţi venea ameţeală nu altceva.
EFIMIŢA
Bine că n-am fost în Bucureşti pe vremea aia ! cum sunt eu nevricoasă, Doamne fereşte ! păţeam alte alea…
LEONIDA
Ba nu zi asta ; puteai trage un ce profit. (schimbînd tonul.) Ei, cît gîndeşti c-a ţinut toiul revoluţiei ?
EFIMIŢA
Pînă seara.
LEONIDA
(zîmbind de aşa naivitate, apoi cu seriozitate)
Trei săptămîni de zile domnule.
EFIMIŢA
(minunîndu-se)
Nu mă-nnebuni, soro !
LEONIDA
Ce te gîndeşti dumneata, că a fost aşa un bagadel lucru ? Fă-ţi idee : dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră naţiunea română.
EFIMIŢA
(cu interes)
Zău ?
LEONIDA
Mai e vorbă ?
EFIMIŢA
Adică cum ?
LEONIDA
Vezi dumneata, i-a plăcut şi lui cum am adus noi lucrul cu un sul subţire ca să dăm exemplu Evropii, şi s-a crezut omul dator, ca un ce de politică, pentru ca să ne firitisească…
EFIMIŢA
(curioasă)
Da’… ce spunea în scrisoare ?
LEONIDA
(cu importanţă)
Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept ! Uite, ţiu minte ca acuma : « Bravos naţiune ! Halal să-ţi fie ! Să trăiască Republica ! Vivat Prinţipatele Unite ! » şi jos iscălit în original « Galibardi ».
EFIMIŢA
(satisfăcută)
Apoi, atunci dacă-i aşa, a vorbit destul de frumos omul !
LEONIDA
Hehei ! unul e Galibardi : om, o dată şi jumătate ! (cu mîndrie şi siguranţă.) Ei ! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma ?
EFIMIŢA
(mirată)
Şi pe Papa de la Roma ? Auzi, soro ?
LEONIDA
Ba încă ce ! i-a tras un tighel, de i-a plăcut şi lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost ! — cînd a văzut că n-o scoate la căpătîi cu el ?… « Mă, nene, ăsta nu-i glumă ; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine ; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru. » Şi de colea pînă colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.
EFIMIŢA
(cu ironie)
Şi-a cunoscut omul naşul !
LEONIDA
Vezi bine !… Acu ia spune, cam cîţi oameni te bate gîndul că să aibă Galibardi ?
EFIMIŢA
Sumedenie !
LEONIDA
O mie, domnule, numa’ o mie.
EFIMIŢA
Ei ! fugi că mor ! şi adică numa’ cu o mie să…
LEONIDA
(întrerupînd-o)
Da, da’ întreabă-mă să-ţi spun ce fel de oameni sunt.
EFIMIŢA
Ceva tot unul şi unul.
LEONIDA
Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprinceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu ; volintiri, mă rog : azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut !
EFIMIŢA
Ei ! aşa da.
LEONIDA
Şi toţi se-nchină la el ca la Christos ; de hatîrul lui, sunt în stare, trei zile d-a rîndul, să nu mănînce şi să nu bea, dacă n-or avea ce.
EFIMIŢA
Ce spui, soro ?
LEONIDA
Ce-ţi spui eu, şi cîte şi mai cîte altele şi mai şi.
EFIMIŢA
Bravos !
(O mică pauză şi căscături de amîndouă părţile.)
LEONIDA
Trebuie să fie tîrziu, Miţule ; ne culcăm ?
EFIMIŢA
(se scoală şi se uită la ceas)
Douăspce trecute, bobocule.
LEONIDA
(sculîndu-se şi el şi mergînd spre patul din stînga)
Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba…
EFIMIŢA
(dregîndu-şi patul)
Ei ! cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi ; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA
(la pat şi intrînd sub plapumă)
Miţo, ai zis matale fetii să vie mîine mai de dimineaţă ca să facă focul ?
EFIMIŢA
(stingînd lampa)
Da. (se-nchină şi se aşază în pat la dreapta.)
(Odaia rămîne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă.)
LEONIDA
(după ce s-a învîrtit în pat pînă să-şi facă culcuşul, cu satisfacţie)
A! aaşa !
(Un moment pauză, în timp ce fiecare se aşază bine în aşternutul său.)
EFIMIŢA
(din aşternut)
Şi zi aşa cu Galibardi, ‘ai ?
LEONIDA
(asemenea)
Aşa zău !… Ei ! mai dă-mi încă unul ca el, şi pînă mîine seara, — nu-mi trebuie mai mult, — să-ţi fac republică… (cu regret.) Da’ nu e ! Da’ o să-mi zici că cu încetul se face oţetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie.) D-apoi bine, frate, pînă cînd tot rabdă azi, rabdă mîine ? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică !
EFIMIŢA
Adică, zău, bobocule, de ! eu, cu mintea ca de femeie, pardon să te-ntreb şi eu un lucru : ce procopseală ar fi şi cu republica ?
LEONIDA
(minunat de-aşa întrebare)
Ei ! bravos ! ş-asta-i bună ! Cum, ce procopseală ? Vezi asta-i vorba : cap ai, minte ce-ţi mai trebuie ? Apoi, închipuieste-ţi dumneata numai un condei, stăi să-ţi spui : mai întîi şi-ntîi că dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir…
EFIMIŢA
Zău ?
LEONIDA
Zău… Al doilea că fieştecare cetăţean ia cîte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate.
EFIMIŢA
Parol ?
LEONIDA
Parol… Par egzamplu, eu…
EFIMIŢA
Pe lîngă pensie ?
LEONIDA
Vezi bine ; pensia e başca, o am după legea a veche, e dreptul meu ; mai ales cînd e republică, dreptul e sfînt : republica este garanţiunea tuturor drepturilor.
EFIMIŢA
(cu toată aprobarea)
Aşa da.
LEONIDA
Şi al treilea, că se face şi lege de murături * .
EFIMIŢA
Cum lege de murături ?
LEONIDA
Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile.
EFIMIŢA
(crucindu-se de mirare)
Maică Precistă, Doamne ! apoi dacă-i aşa, de ce nu se face mai curînd republică, soro ?
LEONIDA
Hei ! te lasă reacţionarii, domnule ? Fireşte, nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir ! e aproape de mintea omului : de unde ar mai mînca ei lefurile cu lingura ?
EFIMIŢA
Aşa e… da’… (reflectînd mai adînc) un lucru nu-nţeleg eu.
LEONIDA
Ce lucru ?
EFIMIŢA
Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă ?
LEONIDA
(în luptă cu somnul)
Treaba statului, domnule, el ce grije are ? pentru ce-l avem pe el ? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…
EFIMIŢA
(lămurită)
Aşa da… vezi, mie nu-mi dădea prin gînd. (după o pauză de reflecţie.) Ce bine ar fi ! unde dă Dumnezeu odată să o mai vedem ş-asta, republica ! (Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro ?… (Leonida sforăie-nainte.) A adormit.
(Coana Efimiţa se aşază pe o ureche şi adoarme şi ea. — Unul după miezul nopţii sună rar în vecinătate : patru bătăi pentru sferturi, apoi o bătaie mai gravă pentru ceas. În orchestră melodramă « misterioso ». Cîteva momente pauză, după care s-aud în depărtare două-trei detunături de puşcă şi chiote surde ; apoi, altele mai multe şi strigăte mai distincte, şi încă o dată.)
EFIMIŢA
(Se deşteaptă şi se ridică-n pat, privind cu nedumerire către uşe şi întrebînd cu neastîmpăr.) — Cine e ? (pauză.) Cine e ? (pauză ; sare din pat, aleargă repede la uşă şi o încearcă dacă e bine încuiată, asemenea la fereastră, şi se-ntoarce mai puţin îngrijată să se aşeze iar la loc, făcîndu-şi o cruce.) Cine ştie ce-oi fi visat !… (se culcă şi aţipeşte iar ; în orchestră melodramă ; pauză ; o salvă de detunături şi strigăte înmulţite ; cocoana sare din pat cît colo.)… Cine e ?… (o pauză ; merge tremurînd la masă, caută p-întuneric chibriturile şi aprinde lampa ; foarte emoţionată, încearcă încă o dată uşa, merge în vîrful degetelor la dulapul de haine, îl încuie repede, ca şi cum ar fi prins pe cineva în el, şi ascultă cu palpitaţie ce se petrece înăuntru ; se uită apoi pe sub paturi şi prin toate colţurile, stinge lampa, se-nchină şi se urcă iar în pat.) Ce-o fi ş-asta ? (deodată, s-aud o nouă salvă şi chiote prelungite ; coana Efimiţa, sare jos şi rămîne înmărmurită în picioare ascultînd ; o altă salvă şi strigăte.) Leonido ! (zgomotul se repetă.) Leonido !! (pauză ; zgomotul se repetă, cu putere ; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedică şi cade peste patul lui Leonida.) — Leonido !!!
LEONIDA
(sculîndu-se din somn spăimîntat)
‘Ai ! ce e !
EFIMIŢA
Leonido ! scoal’ că-i foc, Leonido !
LEONIDA
(speriat)
Unde-i foc ?
EFIMIŢA
Scoal’ că-i revuluţie, bătălie mare afară !
LEONIDA
Aş ! vorbă să fie ! Ce te pomeneşti vorbind, domnule ?
EFIMIŢA
Bătălie la toartă, soro : pistoale, puşti, tunuri, Leonido, ţipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn !
LEONIDA
(luînd-o cu binişorul)
Miţule, nu-i nimica ; ştii cum eşti dumneata nevricoasă, unde am vorbit toată seara de politică, t-ei fi culcat şi cu faţa-n sus şi ai visat cine ştie ce.
EFIMIŢA
(impacientată)
Leonido, deşteaptă sunt eu acuma ?
LEONIDA
Apoi de ! Miţule, asta dumneata ştii.
EFIMIŢA
(atinsă)
Bravos, bobocule ! nu m-aşteptam ca tocmai dumneata să te pronunţi cu aşa iluzii * în contra mea ; te credeam mai altfel… îmi pare rău !… Cocoane Leonido, sunt deşteaptă ; am auzit cum te-auz şi m-auzi… revuluţie, bătălie mare !
LEONIDA
Bine, Miţule, stai, nu te importa * degeaba. De cînd m-ai deşteptat pe mine, ai mai auzit ceva ?
EFIMIŢA
Nu.
LEONIDA
Apoi de ! cum vine treaba asta ? spune matale…
EFIMIŢA
(cam în nedomirire)
De, soro, ştiu şi eu ?
LEONIDA
Apoi, vezi ? Dar… s-o mai luăm şi pe partea ailaltă, să vedem ce-ai să mai zici. Bine, chiar revuluţie să fi fost, să zicem ;… nu ştii dumneata că n-are nimini voie să descarce focuri în oraş ? e ordin de la poliţie…
EFIMIŢA
(aproape răsconvinsă)
De ! bobocule, să zic şi eu cum zici, că după cum le spui dumneata, una şi cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul… (stînd la gînduri şi iar îndoindu-se.) Da’ bine, soro, am auzit, am a-u-zit ; cum s-auz ce nu era ? ce-am auzit dacă nu era nimica ?
LEONIDA
Ei ! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap ! Glumeşti cu omul ! Se-ntîmplă… (cu tonul unei teorii sigure) că fiincă de ce ? o să mă-ntrebi… Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee ; a intrat la o idee ? fandacsia e gata ; ei ! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă.
EFIMIŢA
Comèdie, soro ! 
(minunîndu-se.) Aşa o fi !
(minunîndu-se.) Aşa o fi !LEONIDA
Bunioară şi la dumneata acuma, o ipohondrie trecătoare ; nu-i nimica… Hai să ne culcăm : noapte bună, Miţule.
EFIMIŢA
Noapte bună. (încă nedomirită oarecum, stinge lampa şi se vîră în pat.)
LEONIDA
(după o pauză)
Nu te mai culca cu faţa-n sus, Miţule, că iar visezi.
(Cocoana s-aşază p-o ureche ; în odaie întuneric, în orchestră melodramă ; o pauză, după care d-odată se aud în depărtare chiote, strigăte şi detunături.)
EFIMIŢA
Ai auzit ?
LEONIDA
Ai auzit ?
(Amîndoi, d-odată, se ridică înfioraţi. Zgomotul s-apropie.)
EFIMIŢA
(sărind din pat)
E idee, Leonido ?
LEONIDA
(cu spaimă)
Aprinde lampa… (sare şi el din pat.)
(Zgomotul mai aproape.)
EFIMIŢA
(aprinzînd lampa)
)E fandacsie, bobocule ?
LEONIDA
(tremurînd)
Nu-i lucru curat, Miţule !
(Zgomotul tot mai tare.)
EFIMIŢA
E ipohondrie, soro ?
(Zgomotul creşte mereu.)
LEONIDA
E primejdie mare, domnule ! Ce să fie ?
EFIMIŢA
Ce să fie ? dumneata nu vezi ce să fie ? Revuluţie, bătălie mare, Leonido !
!LEONIDA
(ciudindu-se)
Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da’ nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş ?
(Zgomotul creşte înainte.)
EFIMIŢA
(tremurînd)
Voie, ne-voie, auzi ?
LEONIDA
(asemenea)
Auz ; da’ nu e, nu se poate să fie revuluţie… Cîtă vreme sunt ai noştri * la putere, cine să stea să facă revuluţie ?
EFIMIŢA
De ! întreabă-mă să te-ntreb… (zgomot mare.) Auzi ?
(zgomot mare.) Auzi ?LEONIDA
Unde mi-este gazeta ? (nervos) că dacă o fi să fie revuluţie, trebuie să spuie la « Ultime ştiri ». Unde mi-e gazeta ? (merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe pagina a treia şi dă un ţipăt.) A!
EFIMIŢA
Ei !
LEONIDA
(pierdut)
Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune 
; ascultă : (citeşte tremurînd) « Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pîndă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptînd momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale… Naţiune, fii deşteaptă ! » 
(cu dezolare.) Şi noi dormim, domnule !
; ascultă : (citeşte tremurînd) « Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pîndă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptînd momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale… Naţiune, fii deşteaptă ! » (cu dezolare.) Şi noi dormim, domnule !EFIMIŢA
(asemenea)
Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seara !
(Zgomot tare.)
LEONIDA
(prăpădit)
Şi pe mine mă ştiu toţi reacţionarii că sunt republican, că sunt pentru naţiune.
EFIMIŢA
(tremurînd şi începînd să plîngă)
Ce-i de făcut, soro 
?
?LEONIDA
(stăpînindu-se ca să-i facă curaj)
Nu te speria, Miţule, nu te speria…
(Salve şi chiote foarte apropiate.)
EFIMIŢA
Iute, soro, pune mîna.
(Amîndoi trag cearşafurile din paturi în mijlocul casii, golesc dulapul, scrinul, şi fac două legături mari ; apoi baricadează uşa cu paturile şi cu mobilele.)
LEONIDA
(lucrînd)
Mergem la gară pîn dosul Cişmegiului, şi plecăm pînă-n ziuă cu trenul la Ploieşti… Acolo nu mai mi-e frică : sunt între ai mei ! republicani toţi * , săracii !
(Zgomot şi mai aproape.)
EFIMIŢA
(îngrozită, oprindu-se din lucru şi ascultînd)
Soro ! soro ! auzi dumneata ? Zavragiii * vin încoace !
Zavragiii * vin încoace !LEONIDA
(asemenea)
Auz… (tremură.) Şi cum sunt eu deochiat, drept aicea vin, să ne dărîme casa.
EFIMIŢA
(îndoindu-se de genunchi şi înecîndu-se)
Nu-mi spune, soro, că mor !
LEONIDA
Fă iute, iute !
!(Zgomotul şi mai aproape ; Leonida cade-n genuchi.)
EFIMIŢA
Soro, mor ! a intrat în uliţa noastră…
LEONIDA
Stinge lampa !
(Cocoana suflă iute în lampă ; zgomotul este sub ferestre. Amîndoi sunt trăsniţi. O pauză, zgomot şi apoi cîteva bătăi în uşa d-afară.)
EFIMIŢA
(şoptind)
Sunt la uşă.
LEONIDA
(asemenea)
Atît mi-a fost !… Nu te mişca, (bătăile se repetă mai tare ; zgomotul s-a cam depărtat.) Să ne ascundem în dulap…
EFIMIŢA
Să lăsăm calabalîcul şi să sărim pe fereastră…
LEONIDA
Dar dacă or fi intrat în curte ?
(Bătăile în uşă se îndesesc cu nerăbdare ; zgomotul se depărtează mereu.)
UN GLAS DE FEMEIE
(d-afară)
Dar asta, comèdie !
EFIMIŢA
(cu uimire, plecîndu-se spre uşă s-asculte)
‘Ai ?
LEONIDA
(oprind-o)
St ! nu te mişca !
(Pumni tari în uşă ; zgomotul şi mai departe.)
GLASUL
(d-afară)
Ei ! Doamne ! (strigînd.) Coniţă !
EFIMIŢA
(uimită)
E slujnica, Leonido, Safta.
(Chiotele şi împuşcăturile d-abia se mai aud foarte departe.)
LEONIDA
St ! parcă s-a mai depărtat zavera !
(Bătăi desperate în uşă.)
GLASUL
(d-afară)
Deschide, cocoană, să fac focul. (O pauză. Leonida şi Efimiţa ascultă uimiţi, neştiind ce să crează.) Vai de mine ! nu-i bună asta ! a păţit boierii ceva !
. (O pauză. Leonida şi Efimiţa ascultă uimiţi, neştiind ce să crează.) Vai de mine ! nu-i bună asta ! a păţit boierii ceva !EFIMIŢA
E Safta… (vrea să meargă la uşă.)
LEONIDA
(oprind-o)
St ! nu deschide o dată cu capul !
EFIMIŢA
(nemaiputînd răbda şi zmucindu-se)
Trebuie să deschiz, soro, că-ncepe dobitoaca să ţipe şi-i mai rău : ne dă de gol la zavragii !
(Bătăi din toate puterile în uşă.)
LEONIDA
(comprimîndu-şi inima şi cu un ton de supremă resignare)
Deschide !
!EFIMIŢA
(mergînd pe vîrful degetelor la uşă, întreabă cu gura jumătate)
Cine e ?
GLASUL
(d-afară)
Eu, cocoană ; am venit să fac focul.
EFIMIŢA
(stă un minut la îndoială, apoi se hotărăşte şi dînd în lături baricada’ deschide, şi cu glasul alterat)
Haide, intră.
(În odaie e întunerec. Coana Efimiţa ţine piept Saftii la uşă.)
EFIMIŢA
(mişcată, cu tonul misterios)
Ce-i afară, Safto ?
SAFTA
(care a intrat cu un braţ de lemne)
Bine, cocoană, ce să fie ! Da’ pîn-acuma n-am putut închide ochii : toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ ; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo cîţiva, se duceau acasă pe două cărări ; era şi Nae Ipingescu, ipistatul, beat frînt ; chiuia şi trăgea la pistoale… obicei mitocănesc.
LEONIDA
(nedomirit)
Ce obicei ?
SAFTA
Ştii, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata secului.
EFIMIŢA
(înseninîndu-se şi prinzînd limbă, cătră Leonida cu umor)
A fost lăsata, secule !
LEONIDA
(îmbărbătat)
Ei vezi ? (plin de triumful teoriei.) Tot vorba mea, domnule ! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee ; a intrat la o idee ? fandacsia e gata ; ei ! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (către cocoana.)
Văzuşi ?
Văzuşi ?EFIMIŢA
(cu chef)
Ei ! soro ! parcă ziceai că nu e voie de la poliţie să se dea cu pistoale în oraş ?
parcă ziceai că nu e voie de la poliţie să se dea cu pistoale în oraş ?LEONIDA
(sigur)
Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia în persoană…
…EFIMIŢA
Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva ! (aprinde lampa.)
! (aprinde lampa.) (Amîndoi sunt foarte veseli. Safta rămîne încremenită văzînd răsturnarea odăii.)
(Cortina)
Convorbiri literare,
1880, 1 febr.