În corespondenţa lui Voltaire cu Frederic cel Mare vine deseori vorba de lacrimi. Pentru poezii, pentru tragedii mai ales, câteodată şi faţă de întâmplări triste netrecute prin poezie, bărbaţii aceştia se întrec în plâns, şi, desigur, nu fără mândră mulţumire, îşi anunţă unul altuia frecvenţa şi bogăţia lacrimilor. Aşa era şi pe atunci: “verser des larmes” era o eleganţă obligatorie. Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe aceştia doi, – oameni deosebit de isteţi şi practici, care treceau cu voinţa lor peste orice, ca să se vază în trăsături cât mai groase puterea ciudată a unei mode psihologice. Când regele cel atât de sensibil a dat răvaş de drum filozofului, el spunea intimilor: l-am stors ca pe o lămâie, nu mai aveam ce scoate din el. De partea lui, filozoful sensibil făcuse contrabandă cu hârtii de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le interzisese în Prusia – un gheşeft minunat între atâtea altele ale patriarhului. Acest literat care-şi amesteca, când vroia, lacrimile umanitare cu ale prietenilor regali sau alţii, nu se oprea să tragă pe sfoară un vecin de moşie pentru câţiva stânjeni de lemne. Şi doar omul care ţine tarabă de sensibilitate, măcar şi sporadic, are înainte de toate aerul…
Clasicii sunt nume proprii de literaţi şi artişti pe care le învăţăm în şcoală, sau le aflăm mai târziu, din cărţi sau de la persoane frumos cultivate. Numele acestea sunt ilustre şi vechi; în ele, fără să fie ajutate de vreun alt cuvânt, stă acumulată o mare putere de sugestie. De aceea şi sunt o proptea folositoare pentru opiniile literare şi artistice; fiindcă în orice domeniu, omului îi vine comod să trăiască autoritativ. Până la revoluţia romantică, numele vechi erau propteaua unică a gustului public. Pe încetul s-au strecurat şi modernii spre treptele de cinste, şi astăzi sunt destui oameni care nu-i pomenesc decât pe dânşii; aşa încât avem două puncte de sprijin, de putere aproape egală: numele cele mai vechi şi mai cunoscute – numele cele mai nouă, din ultima fasciculă a celei mai moderne reviste. Dezvoltarea capitalistă a culturii europene trebuia negreşit să pună în valoare noutatea ca atare – lansarea de articole nouă este un caracter general al pieţii de astăzi. De unde vine totuşi că unii oameni se închină celor mai vechi, alţii celor mai nouă mărfuri artistice, nu-i uşor de spus. Poţi fi deopotrivă elegant şi cu anticii şi cu modernii, pentru că eleganţa conservatoare…
Cred că se pot numi, cu aceeaşi dreptate, gingaşe ideile care, în general, trebuie să fie cunoscute oricui vrea să treacă drept om cultivat, ca şi acele despre care acest om trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă, dacă vrea să nu supere atenţia societăţii unde, în chipul cel mai util şi cel mai plăcut, i se adăposteşte persoana şi i se apără interesele. Viaţa omului cultivat este grea astăzi. I se impune, des şi sever, să cunoască lucruri nouă şi să vorbească despre dânsele elegant şi sigur. Mai ales pentru tineri, obligaţia aceasta este constrângătoare. Pe cei maturi societatea nu-i sileşte, cu acelaşi zor ca pe tineri, la excese intelectuale. Conducerea afacerilor permite, în această privinţă, o dezinteresare care poate merge până la cea mai senină apatie; apoi în tot cazul rămân ceva idei cu care omul şi-a ornat spiritul în tinereţe, şi acestea, administrate prudent, pot face bune servicii până la anii venerabili.
Pentru noi, bărbaţii toţi, femeia este un fenomen banal, obsedant şi grav. Cu deosebiri, se înţelege, după vârstă, temperament, rasă şi sferă socială – dar nu prea mari, fiindcă raporturile naturale şi istorice de care vorbesc aici sunt doar din cele mai uniforme. Printre puţinii iluştri pe care-i pomeneşte lumea ca supreme excepţii, Spinoza şi Kant, de exemplu, nu mai apar, de-aproape cunoscuţi, atât de excepţionali cum obişnuit se crede. Kant nu a pierdut numai câteva clipe de tihnită reflecţie pentru aşi întemeia sistematic hotărârea de a nu se însura, ci a avut şi un flirt foarte duios când trecuse de şaptezeci de ani. Spinoza a fost îndrăgostit, ca cel mai simplu tânăr; iar un alt mare izolat, Descartes, a avut un copil natural. În sfârşit, nu fără bună şi delicată logică a imaginat legenda într-o caracteristică apropiere cu lumea feminină pe Isus, straniul nostru zeu revoluţionar. Norma este prin urmare absolută; genii şi zei sunt cuprinşi de dânsa. Dar cea mai roasă banalitate se preface într-o arătare misterioasă şi străină ori de câte ori ea, prin cine ştie ce ascunse întâmplări ale gândirii, se rupe din lanţurile greoaielor asociaţii care nasc şi nutresc toate banalităţile comode ale vieţii practice….
În 1915, pe când măreţul război era în toată splendoarea tinereţii sale, iar norocul militar îmbăta încă alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetării, bătrânul feldmareşal Von der Goltz cânta, într-un ziar foarte răspândit, cu simplă şi sigură mulţumire, prohodul pacifismului – a cărui grabnică moarte deschisese dintr-odată toate căile virtuţilor eroice, atâta vreme părăsite. Cu solidă consecvenţă, ataca venerabilul soldat mişeliile care copleşesc pe oameni în vremuri de lungă pace. Dintre toate îl supărase cu deosebire abuzul de prevedere şi economie; fiindcă slăbiciunea aceasta ajunsese, cum se pare, un izvor de ticăloşire fără pereche, în viaţa europeanului înainte de 1 august 1914. Sistemul asigurărilor pe viaţă, de exemplu, şi mai ales organizarea asigurărilor uvriere umpleau de mare scârbă pe feldmareşal; căci el, cu speciala pătrundere a spiritului militar, descoperise numaidecât, în aceste pernicioase excrescenţe ale vieţii paşnice, izvorul unor otrăvuri perfide, care ar fi putut ucide eroismul, obligatoriu şi totuşi sublim, al datoriei de sânge. Nu încape îndoială: Von der Goltz a simţit exact şi a întrebuinţat ingenios contrazicerea perfectă dintre tipul clasic al războinicului şi organizarea minuţioasă a prevederii cu termen lung. Trebuie amintit însă că prevederea este o veche boală, care a infectat eroismul curat şi genuin chiar…
Nu e vorba aici de scrisul cu sila. Despre cruzimea şi tristeţea constrângerii sociale asupra scriitorului de meserie s-a risipit, în timpurile noastre, destul patos, şi tânguios şi indignat, de către specialiştii iubirii de oameni. Omul de condei e adeseori nevoiaş. Şi, dacă cercetăm cu exactă curiozitate motivele scrisului, ajungem la un bilanţ trist humoristic… Dar eu vreau să vorbesc de scrisul fără nevoie, chiar fără nevoia vanităţii pure, de scrisul emancipat, ajuns tabiet, cum e ţigara, cafeaua, aperitivele sau bridge-ul. Exemplu bun este, cred, Goethe. Desigur, şi la alţi risipitori de vorbe scrise, chiar dacă au lucrat sub biciul nevoii, intervine, într-o proporţie oarecare, şi scrisul tabiet. Astfel a fost cu putinţă chiar poezie lirică numai ca tabiet.