În corespondenţa lui Voltaire cu Frederic cel Mare vine deseori vorba de lacrimi. Pentru poezii, pentru tragedii mai ales, câteodată şi faţă de întâmplări triste netrecute prin poezie, bărbaţii aceştia se întrec în plâns, şi, desigur, nu fără mândră mulţumire, îşi anunţă unul altuia frecvenţa şi bogăţia lacrimilor. Aşa era şi pe atunci: “verser des larmes” era o eleganţă obligatorie.
Dinadins am pomenit, ca exemplu, pe aceştia doi, – oameni deosebit de isteţi şi practici, care treceau cu voinţa lor peste orice, ca să se vază în trăsături cât mai groase puterea ciudată a unei mode psihologice. Când regele cel atât de sensibil a dat răvaş de drum filozofului, el spunea intimilor: l-am stors ca pe o lămâie, nu mai aveam ce scoate din el. De partea lui, filozoful sensibil făcuse contrabandă cu hârtii de valoare saxone, pe care Frederic tocmai le interzisese în Prusia – un gheşeft minunat între atâtea altele ale patriarhului. Acest literat care-şi amesteca, când vroia, lacrimile umanitare cu ale prietenilor regali sau alţii, nu se oprea să tragă pe sfoară un vecin de moşie pentru câţiva stânjeni de lemne. Şi doar omul care ţine tarabă de sensibilitate, măcar şi sporadic, are înainte de toate aerul că suferinţele altora îl ating mai mult ca orice… Se dovedeşte tocmai că manifestarea eclatantă a sensibilităţii nu opreşte pe om să-şi vază teribil şi fără rezervă de treburile care-i sunt exclusiv şi imediat folositoare.

*

            Moda lacrimilor a trecut de mult. Într-o nemereală de geniu, Caragiale a numit lacrimile: balele melancoliei. Vorbele aceste strălucite rezumă o stare de suflet a unei epoci întregi: nouă ni-e scârbă să ne dăm pe faţă sensibilitatea – şi tocmai celor mai autentic sensibili dintre noi ni-e scârbă. O pudoare nouă s-a născut în omul civilizat, pudoarea sentimentului. Desigur, această achiziţie este rezervată unei minorităţi. Încolo, dacă lacrimile fizice sunt aproape total demodate, lacrimoşenia ca intenţie şi manieră, ca esenţă de stil, este marfa tuturor răspântiilor. Sentimentalitatea este procedura cea mai grosolană pentru a da, pe înţelesul celor mulţi, o idee avantajoasă despre persoana noastră morală. Este lucru însemnat că toate brutele, şi cele mai brute între brute, adoră romanţa sentimentală, în muzică şi cuvinte. Şi e destul de straniu că popoarele înapoiate, deci aspre la suflet şi crude, au o muzică eclatant sentimentală, iar cele mai adevărat îmblânzite au una de ton energic, demn şi voios. Stilul doinei, ca să vorbim scurt, caracterizează muzica neamurilor care, la supărare, spintecă burţile, taie urechile şi nasul, scot ochii, prăjesc pe jăratec – tratează prin urmare, cu o fantezie excesivă sensibilitatea aproapelui. Aici negreşit, nu poate fi vorba de prefăcătorie, ci se dovedeşte numai că între atitudinea sincer sentimentală şi afinarea reală a sensibilităţii poate să existe un raport invers – există poate totdeauna.
Lăsând la o parte formele materiale ale sentimentalismului, lacrimi, suspine, intonaţii şi mutre înduioşate, definim fondul lucrului astfel: sentimentală e acea dispoziţie de suflet care porneşte de la gândul că lumea este făcută cu totul dinadins pentru noi, şi există numai pentru ca să irite sensibilitatea noastră. Este banal că aproape fără încetare toţi ne ostenim să potrivim cât mai bine realitatea cu simţirea noastră, şi că, în stare normală, nici o clipă nu ne părăseşte convingerea că putem să o potrivim întrucâtva. Aceasta face ca în mulţimea mare a oamenilor, cu rezistenţa intelectuală slabă, uşor se naşte credinţa că realitatea este din capul locului alcătuită cu totul de dragul nostru. În înţelesul acesta sentimentalismul este puerilitatea esenţială a masei umane, şi aceasta se arată în gustul literar, în visurile şi impulsiunile politice ale mulţimilor. De câte ori realitatea dezminte prostia sentimentală, omul simplu se supără fără măsură, de câte ori pare să o confirme, omul se bucură şi se topeşte într­un optimism duios. Pe asemenea supărări şi bucurii se întemeiază atitudinile estetice, morale şi politice ale mulţimilor.

*

            În politică, se înţelege uşor că opoziţiile trebuie să se arate sentimentale, să manifeste cât mai indiscret sensibilitate pentru durerile oamenilor, să întărească până la exces credinţa elementară în mai-binele absolut. Această prioritate a sentimentalismului se face cu atât mai evidentă, cu cât mai multă paradă se face de ştiinţă în politică. Una din cele mai precise forme de aşa-numită politică ştiinţifică este materialismul economic. Pe urma lui Marx se repetă cu ţanţoşă hotărâre că raporturile politice depind exclusiv de felul producţiei. Se înţelege însă că felul producţiei într­un anume timp nu depinde de sentimentele, nici de visurile cuiva. Dar această constatare teoretică este cu desăvârşire neplăcută în practică – politică nu se poate face cu dânsa. Atunci partidul acela, care tocmai revendica pentru dânsul cu glorioasă convingere ştiinţifică doctrina materialistă, a împărţit foarte abil lucrul în două: excluziv pentru cărţile savante se rezervă doctrina pură, că nu se pot fabrica forme politice în contra fatalităţii economice; iar în discursuri şi broşurele se păstra buna şi vechea metodă a fanfarelor şi atacurilor sentimentale. Şi aşa marxiştii puri au putut face, în Rusia feudal-agrară, stat comunist, cu imperturbabilă eleganţă teoretică, fără să le pese cât de puţin de realităţile economice. Desigur, un exemplu delicios de triumf al sentimentalismului pur în politică. Adică: sentimentalismul e pur, fireşte, de partea mulţimii; în sferele de sus, e politică pură, aşa cum se face ea de când lumea, nepătată de vreun moft ştiinţific. Cetitorul distrat să nu se grăbească a-mi aduce aminte că guvernul sovietic a făcut exproprieri, prin legi sau lăsând avutul unor clase la discreţia indivizilor cu specială iniţiativă în materie de rechiziţie fără bon, şi că aceste maniere nu sunt deloc sentimentale. Desigur, nu. Dar deposedările şi împroprietăririle simple şi sumare au servit să întărească ideea sentimentală: că prin ele se creează forme sociale şi de stat comuniste. Aşa, după jumătate de veac de ironii teribile din partea socialismului ştiinţific împotriva celui sentimental şi utopic, s-a aruncat încolo, la moment politic oportun, tot bagajul de postulate ştiinţifice şi s-au adoptat procedările drastic populare ale răpirii sumare, garnisite cu vechile şi veşnic tinerele uzanţe sentimentale.
În literatură, atitudinea sentimentală serveşte, cu mănos succes, a da unui anume public ideea avantajoasă despre sensibilitatea umană a scriitorului (cea artistică nu e în chestie), şi totodată a face pe acest public să crează că are cine să poarte cu duioşie de grijă durerilor şi, cum se zice, aspiraţiilor sale celor mai scumpe. Aceasta se obţine foarte frumos prin alegerea subiectelor şi aranjarea lor în vederea sentimentelor şi aspiraţiilor scumpe de care vorbim. Literatul sentimental pare necontenit să arate cu degetul când spre inima lui, când spre a publicului. Iar subiectele şi stilul constituiesc pentru dânsul o mănuşă roză în care îşi îmbracă mâna cu care gesticulează emoţionat. La noi, literatura lui Vlahuţă şi a domnului Brătescu-Voineşti este un exemplu atât de perfect, încât trebuie renunţat să-l explicăm celor care nu-l simt numaidecât, la simpla numire a celor doi maiştri.
Însă cei care nu înţeleg numaidecât – şi cu atât mai mult cei care nu înţeleg nici mai târziu – se grăbesc aici să triumfe cu ajutorul bunului simţ şi zic: dacă în viaţa practică nu e recomandabil să consideri lumea făcută numai de dragul sentimentelor omului, cel puţin în artă avem dreptul să ne-o închipuim îndreptată şi împodobită absolut după trebuinţele inimii. Dar eu cred că, nu numai în câmpul orişicum anodin al artei oricine are dreptul să încerce a potrivi lumea după cum îl îndeamnă inima, ci ori în ce direcţie; fiindcă, strict vorbind, inimii nu i se poate obiecta nimic. Cât priveşte simţirea şi dorinţele, nu-i nimic de spus omului care seamănă ananas în Groenlanda sau înfiinţează în Patagonia stat aidoma cu cel englezesc. Totul e, cum priveşti rezultatele. Şi, în această privinţă, se întâmplă că chiar arta se dovedeşte a fi mai puţin liberă decât îşi închipuiesc cei ce sunt oameni cu inimă duioasă şi numai atât. Literatul sentimental lucrează din dorinţa să arate că lumea e făcută sau – dacă e şi mai aplecat la visare – că trebuia să fie făcută dinadins pentru sensibilitatea lui şi a publicului care-i seamănă. Acest literat nu izbuteşte să creeze figuri vii, cum se zice, ci numai scheme, în genul înger sau în genul monstru, scheme pe care experienţa adevărat estetică le face să apară imediat caricaturale şi false. Fiindcă şi creaţia artistică se loveşte inevitabil de imperativul blestemat al realităţii. Orice sentiment şi dorinţă poate fi materie de artă, şi nu de asta poate fi discuţie. Dar acela care nu deosebeşte visurile sau interesele lui sentimentale de înfăţişarea necesară a lumii, ci se serveşte de ele pentru a le strecura pieziş drept imagini de viaţă, se găseşte, cu întreprinderea lui artistică, exact pe treapta celui care cultivă ananas la cercul polar. Despre acest rezultat publicul acestui scriitor nu prinde de veste niciodată, ceea ce-i cu atât mai bine pentru reputaţia scriitorului, deşi cu atât mai rău pentru artă ca atare.
În artă ca şi în politică sentimentalismul primează. Arta curentă nu poate fi estetică, politica nu poate fi ştiinţifică. Există astăzi o coincidenţă care mi se pare instructivă: arta comună se face din ce în ce mai sentimentală până într-atât că nici farsa, nici opereta nu mai sunt suferite fără condimente duioase; persiflajul curat şi vesel al comediilor lui Labiche sau din libretele lui Offenbach pare cu desăvârşire neacceptabil; iar, de partea ei, politica se concentrează tot mai esenţial în tehnica ciomagului. “Sensibleria” veacului 18 s-a înecat, printr-un faliment grozav şi ruşinos, în teroarea revoluţiei celei mari. Cine ştie ce sfârşit va avea sentimentalismul colportat astăzi de comis-voiajorii propriu-zişi care populează teatrele şi bioscoapele, ajutaţi de cei literari care, în toată Europa, fabrică sau propagă literatură de bune intenţii în stil sirupos şi tehnică de tortă cu figuri…

Leave a Reply