Nicolae Filimon, Jianul

VODEVIL ÎN PATRU ACTE DE DD. ANESTIN ŞI M. MILLO. ⁽¹⁾ MUZICA ARANGEATĂ DE DOMNUL WACHMANN.

Ultimul period al domnirei fanarioţilor în Principate formează partea cea mai tragică din istoria noastră. În acei timpi de dureroasă memorie, ţăranul era despuiat de mica sa avere, martirizat şi redus în mizerie, locuitorul din oraş dezonorat, iar boierul pămîntean despreţuit şi lovit în cele mai dulci afecţiuni ale inimei sale de sateliţii acelor principi fără inimă carii veneau din Stambul cu intenţiunea de a pierde naţiunea română prin impilări şi depravaţiune.

Dar daca românii în general păreau că sufăr cu nepăsare toate aceste împilări, ei nu urmau tot astfel şi în particular. Legendele şi baladele populare stau de faţă şi ne spun că mulţi din cei desperaţi de injustiţia oamenilor atîrnau iataganul la coapsă şi flinta (puşca) pe umeri şi unindu-se cu mai mulţi confraţi de nenorocire, formau din imensele noastre păduri teribilul tribunal al răzbunărei, care lovea pe nelegiuiţi şi protegea pe sărac şi văduvă.

Unul din aceşti teribili esecutori ai urgiei Domnului fu şi Iancul Jianul, eroul piesei despre care tratăm.

Acest bandit, care făcu mai mult timp pe fanarioţi să tremure, era fiul unui boier din Caracal. Daca el ar fi avut fericirea să se nască în timpii noştri de glorie, ar fi putut să ilustreze ţara şi pe sine prin talentul şi curagiul său militar; din nenorocire însă veni în lume pe la finitul secolului XVIII, cînd tirania străinilor se rădicase la cel mai nalt grad, şi astfel, silit de împrejurări fatale, se făcu haiduc şi deveni spaima ţărei întregi.

Dupe moartea părintelui său, Jianul rămîind tutore al micilor săi fraţi, nu trecu mult timp şi un infam violă pe sora lui, pe care o iubea pînă la adorare. Aflînd despre această infamie, Jianul deveni mai teribil decît leoaica căreia îi răpeşte puii; dar nevoind a se lăsa în furiile indomtabilei sale inimi, alergă mai întîi la ajutorul dreptatei omeneşti, dar văzîndu-se respins şi dispreţuit, puse mîna pe arme şi dispăru din societate.

Din acea zi, Jianul deveni tîlhar de codru şi începu a-şi răzbuna cu asprime asupra acelora ce îl siliseră să schimbe dulcea viaţă de familie cu cea de tîlhar, plină de amărăciune şi privaţiuni. El urmă mai mult timp această viaţă, iar mai în urmă se închină lui Caragea-vodă şi intră iarăşi în sînul societăţei.

Sunt legende care zic că Jianul în toată viaţa sa de haiduc n-a omorît pe nimeni, sunt altele iarăşi care fac dintr-însul un hoţ care făcea din toate cîte puţin, adică omora, jefuia şi, cîteodată, miluia.

Iată ce este Jianul dupe diferitele tradiţiuni; să vedem acuma ce a făcut autorul dintr-însul.

După piesă, Jianul este o fiinţă sublimă, un brigant care, daca nu întrece, ajunge cel puţin pe şeful briganţilor din piesa Tîlharii de Schiller; are însă un defect, că vorbeşte despre toate afară de cauza care l-a făcut să devie tîlhar sau, deşi zice cîte ceva despre dînsa, acest ceva este atît de obscur, încît publicul nu înţelege nimic. Osebit de aceasta sunt o mulţime de neadevăruri în această piesă, care ar putea trece de verităţi cînd eroul ar fi fost recrutat dintre bandiţii unui secol mai depărtat, dar Jianul este contimporan, esistă astăzi amici de ai lui care îi cunosc faptele şi pot declara de fabule toate peripeţiele din această piesă.

Venind la chestiunea de moralitate, care după toţi autorii antici şi moderni cată să fie baza unei piese teatrale, vedem că autorul, după ce face din cîrc-sărdar Stoica un criminal de cei mai de frunte, apoi, la dezlegarea intrigei, în loc să-i dea dinte pentru dinte ori din partea Jianului, sau dintr-a dreptăţii, se mulţumeşte cu scoaterea lui din serviciu, fără a se gîndi că printr-aceasta încuragează crima şi dă o lovitură aspră virtuţei. Cu toate acestea piesa-şi are frumuseţile ei. Ne plac multe din ideile puse în gura Jianului şi a banditului Alexe şi daca aceste idei ar fi fost mai bine developate, ne-ar fi interesat şi mai mult.

Caracterul lui cîrc-sărdar Stoica, deşi cam imposibil, este însă amuzant.

Despre interpretarea piesei arătăm că domnul M. Pascale, primul protagonist, a înţeles foarte bine rolul său din Jianul, nu însă şi caracterul adevăratului Jian, căci acest caracter nu esistă nicăieri în piesă. Vor zice unii că d. Pascale a fost într-o agitaţiune neîncetată tot cursul piesei. Suntem şi noi de această părere, dar culpa nu este a actorului, ci a autorului, pentru că în loc să facă din Jianul un om ca toţi oamenii, cu momente de amor, răzbunare şi reflexiune, spre a procura actorului ocaziunea de a-şi modula vocea, gestul şi liniamentele figurei, a făcut din Jianu un bătăuş cam monoton; cu toate acestea, d. Pascale, acolo unde situaţiunea i-a permis, a fost foarte bine.

Doamna Matilda a susţinut cu demnitate rolul amantei Jianului, nu însă şi cu succes, căci Ileana cată să fie o eroină care să mînuiască spada şi moscheta ca o amazoană, pe cînd doamna Matilda nu este decît o fiinţă delicată; trăsurile feţii sale, privirea, vocea şi chiar gestul ei esprimă de minune inocenţa, castitatea şi alte simţiminte nobile, dar niciodată ferocia şi curagiul militar.

Doamna Eufrosina Popeasca, prin costumul său de fantezie şi arangearea capelaturei, ne-a făcut să vedem într-însa o ţărancă imposibilă, cel puţin pentru ţara noastră; ca mumă iarăşi căta să se grimeze mai bine, căci astfel precum s-a prezentat, semăna mai mult soră decît muma junelui; îi mulţumim însă din inimă pentru arta şi espresiunea ce a depus în interpretarea baladei cîntată între culise.

Domnul Dragulici este foarte natural şi interesant în rolul său de bandit.

Domnul M. Millo, în rolul lui cîrc-sărdar Stoica, ca în toate rolele create de dînsul, este un actor perfect şi amuzant.

Muzica de la această piesă este culeasă de domnul Wachmann din repertoriul cîntecelor de haiducie ale poporului; sunt în această muzică două melodii care au un merit particolar. Cea dintîi, scrisă pe versurile:

Noi stegari pletoşi şi verzi,

prin frazegiatura, universitatea ei şi ritmul său servă, dupe noi, de inel care leagă muzica noastră cu a Europei civilizate. Iar cea d-a doua, scrisă pe versurile:

Frunză verde de cicoare,

Mi-a ieşit potera-n ţară

Ca să prinză p-un Jian,

Pe un hoţ de căpitan

este suspinul de durere al românului, este profumul de amor şi melancolie ce exală inima banditului înamorat, este, în fine, tot ce avem mai elegiac şi mai măreţ în muzica română şi a fost interpretată de d. Popeasca cu destulă artă şi sim ţimînt.