Daca politica îşi are facţiunele sale sau doctrinarii săi de diferite nuanţe şi culori, nici muzica nu fu scutită de asemenea lupte, are şi ea partidele sale împărţite în retrograzi, staţionari, progresişti etc.
Omul, înainte de toate, e om şi în calitatea aceasta îşi are slăbiciunele sale provenite ori în construcţiunea fizică, sau din felul educaţiunei ce a primiit; d-aci vine diferinţa de caracter şi de opiniune care produc discuţiunele şi provoacă la luptă individ cu individ şi naţiune cu naţiune, luptă egoistă şi de multe ori teribilă, ce nu va înceta poate niciodată.
Într-una din serile trecute ne aflam în casa unuia din amicii noştri; între alte persoane ce veniseră acolo ca să-şi omoare timpul erau şi vro două-trei din notabilităţile muzicale ale capitalei noastre. Din discuţiune în discuţiune, ajunseră la muzică.
— Cine din d-stră a fost la Teatrul italian ca să asculte frumoasa operă Il Trovatore? întrebă unul din adunare.
— Noi am fost, răspunseră mai mulţi dintr-o dată.
— Ei bine, cum v-aţi mulţumit de artiştii noştri?
— Cît despre mine, răspunse unul, nici compoziţiunea, nici reprezentarea ei nu mi-a produs cea mai mică impresiune. Primadona are o voce de tot slabă, tonurile nu sunt egale unul cu altul, iar estenţiunea vocei ei e cu totul în contradicţiune cu ceea ce se cere de la o primadonă assolută. Tenorul, în adevăr, deşi are o voce cît se poate de suavă, dar el e cam diform. Baritonul, deşi posedă o voce dulce, însă ea nu are nici forţa, nici estensiunea cerută de partiţiunele de bariton ale operilor lui Verdi. Orchestrul, afară de vro cîţiva artişti, nu e decît o adunătură de individe necapabile şi fără disciplină. Corul e compus de tot ce are mai puţin muzical Italia şi Transilvania. Manevrarea decoraţiunelor, anacronismul în costume, în fine într-actele cele prea lungi şi lipsa poliţiei de scenă, toate acestea unite crez că fură destule de a nu putea gusta pe deplin această frumoasă operă.
Interlocutorul nostru, aprobînd observările acestea, zise:
— Ai dreptate, frate, despre ceea ce priveşte ca reprezentare a operii; cît despre muzică însă este altceva. Vei şti că Verdi este primul compozitor al epocei, e arbitrul şi regele compozitorilor Europii întregi.
Aceasta fu destul ca să aprinză capetele mai multor eterodocşi muzicali şi iată-ne veniţi, de la o simplă conversaţiune despre teatrul nostru, la o luptă de principe sau de opinii. Fiecare din individele ce compuneau adunarea îşi avea şcoala sa, maeştrii săi de predilecţiune şi convicţiunea sa.
Primul interlocutor, sau partizanul lui Verdi, crezînd că n-a lăudat de ajuns pe maestrul său, printr-o mişcare de o nedescriptibilă aroganţă, zise:
— Muzica lui Verdi este unica ce se mai poate asculta astăzi. Au trecut timpii Normei, lui Don Juan şi ai Mutei di Portici. (1) Acele melodii lîncede şi fără nici un gust, acele litanii popeşti pline de învîrtituri puteau să placă poate părinţilor noştri; pentru noi însă să cere muzica de Verdi. Rossini, Bellini, Mozart şi Auber nu se pot pune în comparaţiune cu acest mare geniu, unic în sublimitate şi în forma dramatică.
Această iperbolă a partizanului lui Verdi şi modul esprimării aprinse pe un admirator al scrierilor lui Bellini şi Rossini care, cu un surîs plin de dispreţ, zise:
— Domnilor, maestrul Verdi, daca mai esistă bunul gust pe lumea asta, nu e decît un mare şarlatan, şi daca tinerii compozitori vor merge pe calea însemnată de dînsul, pe curînd vom fi nevoiţi a zice adio muzicii, artiştilor şi gustului celui bun. Verdi, domnilor, vă declar, şi-mi susţin declaraţiunea, este un scamator muzical şi de se va urma tot aşa, Italia, care pierde preeminenţa sculpturei, picturei, literaturei şi a tutulor ştiinţelor, va pierde prea curînd şi primatul muzical, singura glorie ce i-a mai rămas şi care nu i s-a contestat pînă acum de nici o naţiune. Ar fi un sacrilegiu cînd cineva ar schimba una din cele mai mici inspiraţiuni d-ale lui Bellini sau Donizetti pe toate scrierile lui Verdi. Dar bine, domnilor, sublimele geniuri ale nemuritorilor maeştri Mozart şi Auber nu merită oare şi ele a lua parte în discuţiunea aceasta? Aţi uitat oare că daca muzica a ajuns atît de sublimă prin pana nemuritorului Rossini şi altor celebri compozitori italieni, germinile tutulor frumuseţilor ei melodice şi armonice, ea e datoare marilor maeştri germani Sebastian Bach, Mozart şi Beethoven? Nu ştiţi d-stră proverbul: gust italian, instrucţiune germană şi fineţe franceză? Trebuie să fie cineva surd sau să nu aibă deloc inimă ca să nu poată simţi şi a nu se entuzia de sublimele melodii ale operii Don Juan de Mozart şi Adelaida de Beethoven. (2)
Unul din toţi, care nu luase nici o parte la discuţiunea aceasta, zise:
— Domnilor, am ascultat cu mare atenţiune la discuţiunea d-stră şi mărturisesc că n-am putut descoperi într-însa decît un spirit de castă şi nimic mai mult; cît de fericită ar fi fost omenirea daca discordia, astă fiică a Infernului, n-ar fi venit să turbure liniştea şi unirea popoarelor! Cît de înainte ar fi acum frumoasele arte daca spiritul de castă n-ar fi semănat între preoţii lui Apolon şi ai muzelor veninul distructiv!
Iluziunea belelor arte, după noi, nu poate fi decît aceea de a corespunde cu diferitele esigenţe ale popoarelor, a îndeplini necesităţile lor şi a reflecta în sine caracterul şi diferitele moravuri ale acelor popoare, urmîndu-le de aproape în mersul lor către civilizare. Timpii de astăzi se deosibesc cu totul de aceia în carii primii maeştri se încercau a da lumii o melodie regulată şi un sistem armonic precis; acum poate că ne aflăm într-o epocă deplorabilă, de decadenţă; dar cine poate otărî că mîine nu vom începe un drum nou spre perfecţiune?
Să se esecuteze madrigalele scrise în seculul al XV-lea de Nicola Vicentino (3) şi se va vedea o mare avuţie de melodie într-însele şi un grandios arteficiu în concepţiunea lor; cu toate astea, daca acel maestru ar trăi astăzi, desigur că el nu s-ar ocupa a scrie madrigale ce nu sînt în armonie cu cererile seculului nostru, ci ar scri opere teatrale şi ar lăsa printr-însele monumente pentru posteritate, iar numele său n-ar înceta de a fi scris în istoria muzicală, alături cu al acelor mai iluştri maeştri. Paisiello, Cimarosa, Haendel şi Glück sînt cei mai mari maeştri ai seculului al XVII-lea, cari deteră forma cea mai sublimă operii teatrale. Ei bine! daca faimoasele lor scrieri care îmbălsămeau inimile contimporanilor lor, astăzi nu mai mişcă pe ale noastre, încetat-au ei oare pentru aceasta de a mai face parte dintre celebrităţi? Daca melodiile lui Mozart, Rossini, Bellini şi Donizetti nu mai găseşte loc în inimile amatorilor de muzică, trebuie oare să-i inculpăm că n-au avut darul profeţiii, ca să dea operilor scrise de dînşii puterea aceea supranaturală de a conţinea într-însele esigenţele tutulor seculilor? Nu, domnilor, artele înaintează şi se perfecţionează după civilizaţiunea în care să află popoarele ce le cultivă şi vin în decadenţă cînd acele popoare le părăsesc; ba încă unele se pierd cu totul, precum spre esemplu: oglinzile cu care Archimede Sicilianul voia să arză galerele romane, focul grecesc (grégeois) şi balsamul cu care vechii egipteni petrificau corpurile umane, ce s-au pierdut şi va trece mult timp pînă se vor reafla. Astfel este şi cu muzica; în timpii elenilor ea era ajunsă la cel mai înalt grad de perfecţiune, mai în urmă căzu în decadenţă, apoi în primii seculi ai creştinismului deveni staţionară, iar după aceasta începu a se cultiva şi iat-o în seculul nostru ajunsă iar la perfecţiune.
Ca să reuşească a satisface nevoile tutulor popoarelor, ea urmează a se prezinta la fiecare în parte sub diferite forme. La un popor apăsat de tiranie sau dotat de la natură cu un caracter înfocat, ea trebuie a se înfăţişa printr-o melodie patetică şi duioasă, căci altfel inima lui ar rămînea nesimţibilă la cele mai frumoase accente muzicale. Popoarele libere şi de un caracter vesel cer, din contra, o muzică plină de vivacitate şi espansivă, iar acelea ce locuiesc părţile nordice nu se încîntă decît de o muzică filosofică şi care să tinză mai mult la stilul grav.
Daca prin condiţiunele sociale şi climaterice popoarele diferă atît de mult unul de altul la gustul muzical, aplicînd această regulă şi la individe în parte, demonstrăm că acela care îşi găseşte plăcerea în muzica lui Bellini trebuie să fie de un caracter înfocat; aceia care combătură pentru Rossini şi Donizetti trebuie să aibă multă vivacitate şi o imaginaţiune prea mult priimitoare de impresiuni, iar aceia ce ţin de partidul verdian dau probă de un gust mai variabil. Cunoaşteţi dar că Rossini, Bellini şi Donizetti sunt primii compozitori ai acestui secul fiindcă ei ştiură a satisface tendinţele şi gustul seculului lor. Mozart, Beethoven şi Auber vor rămînea pentru totdauna la gradul de înălţime unde i-au pus meritele dobîndite prin talentul lor. Cît despre Verdi, este unicul maestru italian al actualităţei care, prin geniul său, a pătruns în spiritul seculului şi a devinat esigenţele dramei moderne, fără care el n-ar fi putut reuşi a ţine în mînă sceptrul muzicei dramatice. El s-ar fi contopit în mulţimea mediocrităţilor muzicale.
Aceste raţionamente mulţumind în aparinţă toate spiritele, discuţiunea trecu pe un tărîm nou.