MELODRAMĂ COMICĂ ÎN DOUĂ ACTE. POEZIA DE C…, MUZICA DE MAESTRUL G. ROSSINI.
Cînd Dante, ilustrul cîntător al Infernului, întrebă pe Francesca da Rimini despre amoroasa ei aventură cu Lancelotto, ea, înecată de lacrime, răspunse: „Nessun maggior dolore che ricordarsi dei tempi felici nella miseria“*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAODE4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } .
Tot astfel am răspuns şi noi cînd furăm întrebaţi despre reprezentarea operei Il barbiere di Sevilla cu artiştii din ziua de astăzi.
Deosebirea fu numai că, spre a fi mai înţeleşi de întrebătorii noştri, le citarăm versurile lui Dante în idioma română: „Nici o durere nu este mai mare decît a-ţi aduce aminte de timpii fericiţi cînd te afli în mizerie“ şi, în adevăr, aceasta fu impresiunea ce ne-a lăsat de astă dată reprezentarea acestei frumoase creaţiuni muzicale, atît de mult cunoscută de publicul nostru, adică a ne pune în poziţiune a regreta trecutul; şi este ştiut de toată lumea că a regreta trecutul nu va să zică decît lipsă de progres, şi cînd progresul lipseşte, vine retrogradarea şi decadenţa.
Am cercetat cu luare-aminte analele teatrului italian şi am văzut că această operă au fost mai totdauna, ori în total sau în parte, bine reprezentată la noi. Cu aceasta nu voim a zice că antreprenorii de atunci îşi îndeplineau datoria cu conştiinţă şi mai bine decît comitetul teatral de astăzi; nu, nicidecum, voim numai a arăta că acei antreprenori cel puţin cunoşteau mai bine valoarea muzicală şi dramatică a operilor ce reprezentau şi a artiştilor chemaţi a le interpreta, şi de aceea nu puneau pe scena noastră asemenea dificile partiţiuni, decît numai atunci cînd vreo circumstanţă fericită le punea în dispoziţiune artişti capabili de a le susţine cu succes, pe cînd comitetul teatral, chemat de guvern să introducă gustul belelor-arte în inima românilor, necunoscînd sau nevoind a cunoaşte sublima-i misiune ce au a împlini, masacrează fără remuşcare cele mai frumoase capete d-operă artistice şi astfel, în loc să lumineze pe public, îl face să piarză chiar bunul simţ ereditat de la natură. Să ne oprim aci sau mai bine să schimbăm vorba, căci de vom urma pe calea aceasta, ne vom deştepta înaintea juraţilor cari, prin sublima lor procedură, ce face nulă pe a lui Filangieri şi Beccaria *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAYIE4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , desigur ne va trimite la cabinetul de lectură de la Curtea Arsă şi uite, drept să vă spunem, nu am dori să locuim în acel stabiliment, cu toată ilustrarea la care a ajuns de la un timp încoace.
Să vorbim mai bine despre Bărbierul nostru care, de astă dată, ne-a ras fără apă.
După ce se divulgă în toată Italia frumosul talent al nemuritorului Rossini, mai toţi antreprenorii de teatre voiră să se folosească de talentul său. Dintre toţi însă numai unul reeşi şi acesta fu faimosul Domenico Barbaia, (1) impresarul regescului teatru San Carlo din Neapol; am zis faimosul Barbaia numai pentru că avea rarul privilegiu de a cunoaşte talentele născînde şi a şti să se folosească de dînsele, căci altfel el era cel mai puţin onest dintre colegii săi. Lui dar îi surîse fortuna de a specula pe Rossini, căci numai din operile Elisabeta, regina Engliterii şi Ricardo è Zoraide speculantul nostru îşi umplu scrinul cu ţechini napolitani; dar fortuna e cam cochetă şi inconstantă, ea părăsi pe impresarul Barbaia tocmai cînd se afla în culmea fericirei, precum zic nişte versuri ce le-am citit într-una din cronicile Teatrului Naţional:
|
A zburat puiul cu aţă, |
|
Tocmai cînd simţeam dulceaţă. |
Fiindcă Teatrul San Carlo arse, şi Rossini părăsi Neapolul şi se duse la Roma, unde abia apucă să se aşeze şi impresariul Teatrului Valle se prezentă înainte-i, cerînd ca să-i compuie o operă comică; îi prezentă libretul, dar ce să vază? era Il barbiere di Sevilla, acea operă care, cu vreo cîţiva ani mai nainte, fusese pusă pe muzică de celebrul Paisiello, directorul Conservatorului din Neapole şi rege al compozitorilor din timpul său. Asta nu sperie deloc pe Rossini; el promise clientului său că-i va scrie opera şi numaidecît scrise lui Paisiello, rugîndu-l ca să-i dea voie a scri şi el o muzică pe libretul Bărbierului. Scrisoarea ajunse la destinarea sa şi Paisiello, în vanitatea sa de geniu muzical, îngădui lui Rossini voia cerută, crezînd că muzica ce va scri junele compozitor va cădea, şi căderea ei va face să se preţuiască mai mult cea scrisă de dînsul. Dar el uitase proverbul care zice: „Omul propune, Dumnezeu dispune“, şi aceasta se adeveri pînă la evidenţă, căci Rossini învesti libretul Bărbierului cu o muzică atît de frumoasă şi fidelă textului poeziei, că muzica lui Paisiello se pierdu cu totul în opinia cunoscătorilor şi a publicului; iar aceea a lui Rossini, de la anul 1816 de cînd fu compusă, după ce fu cîntată pe toate teatrele lumii, rămase pînă în zilele noastre tot nouă, frumoasă şi sublimă şi credem că va dura mult timp aşa, daca secolul nostru nu va produce vrun alt compozitor superior lui Rossini.
Înainte de a intra în apreţierea reprezentării acestei opere pe teatrul nostru cu artiştii de astăzi, ne permitem a face încă o mică digresiune ca să arătăm lectorilor noştri ce este muzica Bărbierului şi ce se cere de la artişti pentru o interpretare conştiinţioasă.
Aceasta muzică, ca toate muzicile lui Rossini şi cele ce ţin de şcoala lui, este plină de agilităţi, colorature şi fiorituri care cer un studiu particular pentru esprimarea lor cu toată preciziunea cerută. Şi acest studiu lipseşte cu totul de la o mare parte din artiştii din zilele noastre, cari s-au dedat cu muzica lui Verdi cea zgomotoasă, ce nu reclamă de la artişti mai mult decît o voce voluminoasă şi armonică, spre a fi bine esprimată. De aceea, reprezentarea operilor lui Rossini au ajuns în timpii de astăzi a fi un privilegiu esclusiv al teatrelor de primul ordin, căci numai ele pot avea artişti capabili de a le reproduce cu succes; d-aci vine că noi cată să renunţăm la plăcerea de a gusta această operă cîntată de artiştii actuali. Dar ea s-a reprezantat şi i s-a cîntat De profundis.
Vorbind mai în detaliu despre calităţile acestei muzici, arătăm că de la prima pînă la cea din urmă notă formează un escelent buchet de tot ce a produs mai frumos celebrul Rossini în generile comic. Dar meritele ei cele mai remarcabile vin de la estetica şi identitatea ce esistă între dînsa şi textul poeziei, precum şi de la esactitatea desemnării caracterelor şi fidelitatea cu care autorul a ştiut să descrie diferitele pasiuni ale inimei.
Părţile cele mai esenţiale sunt:
— serenada de la introducerea primului act, care întrece în frumuseţe pe toate serenadele scrise de alţi compozitori pînă acum *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAUUE4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } ;
— aria lui Don Basilio, cunoscută sub numele La calunnia*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAIVE4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , ce trece în opinia cunoscătorilor de muzică de un cap d-operă de frumuseţe şi veritate;
— aria de sopran din primul act Una voce poco fa*if (document.all){ var x=document.all(‘IDA5VE4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , privită din oricare punct de vedere, poate să stea cu demnitate lîngă romanţa de soprană din Othello, aria principală de la opera La Donna del’ Lago şi alte compoziţiuni remarcabile ieşite din pana autorului lui Guglielmo Tell.
Iată şi critica sau apreţierea ce putem face reprezentării acestei opere cu artiştii de acum:
Partiţiunea de primo tenore (contele d’Almaviva), care prin dificultăţile ei de tot fel a spăimîntat pe celebrii tenori Mario Calzolari şi Carion, avu nenorocirea de a fi cîntată de domnul V. Cantoni carele, prin vocea sa subţire, nelegată şi fără vibraţiune, făcu să dispară tot efectul sublimei serenade de la introducţiunea primului act.
Celelalte părţi din duetele cu Steller şi Guerrabella din primul şi al doilea act fură esprimate tot pe măsura de voce şi espresiune ce indicarăm; iar la finalul primului act, prin neîngrijita sa grimare şi stîngăcie artistică, a făcut să vie rîsul pe buzele spectatorilor, iar pe noi ne-a pus în trista poziţiune de a-i zice cu autorul libretului:
|
Presto andate via di qua |
|
Non ci state più a secar. *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAQZE4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } |
Partiţiunea bărbierului au fost susţinută binişor de domnul Steller, dar n-a escelat într-însa *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAI0E4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } .
Doamna Guerrabella, privită din punctul de vedere al esecutărei iar nu al vocei, a fost admirabilă şi putem zice fără temere că, din toţi domnii artişti chemaţi a interpreta capul d-operă al lui Rossini, numai ea s-a apropiat mai mult de felul de cîntare al muzicei acestui mare compozitor. Am observat cu o mare plăcere că gentila noastră cantatrice s-a convins că ceea ce o face să piarză mult în opinia publicului este asprimea timbrului vocei sale şi de aceea se sileşte cît poate a-l îndulci.
În celebra arie Un voce poco fa a făcut să auzim mai multe perioade muzicale vocalizate în adevăr alla Rossini.
În duetul cu Figaro, Dunque io son la fortunata*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAQ2E4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , ea a fost iarăşi bine. Dară punctul în care a reeşit să atragă asupră-i atenţiunea publicului a fost variaţiunile scrise de Rode *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAB3E4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }pe o temă italiană, ce le-a cîntat la introducţiunea actului al doilea, sau la scena de la piano, ca să fim mai bine înţeleşi.
În aceste variaţiuni, în care îşi dă mîna toate dificultăţile muzicale, gîtlejul doamnei Guerrabella devenise o violină mînuită de un bun artist şi putem zice că în ceea ce priveşte acurateţa esecutăţei notelor stacate şi arpegiate ar fi pornit spre invidie chiar pe celebra Persiani *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAO4E4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } .
Domnul Ascanio, primul bas comic, n-a avut nimic din ceea ce se cere pentru interpretarea bizarului caracter al doctorului Bartolo. Ca cîntăreţ îi lipsea estensiunea notelor acute şi coloarea comică ce urma să dea fiecăria fraze muzicale, iar ca actor nu ne-a dat decît gesturi manierate şi o mulţime de mişcări silite şi contrarii bunului-simţ.
Domnul Boccabadate, primul bas profund, nici prin partiţiunea din această operă n-a reeşit să tragă asupra-i simpatiile publicului; cauza fiind foarte cunoscută lectorilor noştri, credem de prisos a o mai înşira aci. Notăm numai că celebra arie scrisă pe versurile La calunnia a transportat-o cu un ton mai jos şi a cîntat-o astfel că semăna cu o adevărată calomnie, prin care basul nostru a parodiat pe sărmanul Rossini în paguba unui numeros public ce înfruntase noroaiele capitalei ca să vie să-l asculte.
Doamna Tognolati a fost bine în partiţiunea de subretă. În arieta Il vecchioto cerca moglie*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAMBF4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } ne-a dat ocaziunea să auzim cîteva note întonate, pronunţate bine şi accentuate cu acurateţă; în fine, ne-a dat tot ce aveam drept a pretinde de la o cantatrice de al doilea ordin.
Domnii corişti şi-au adus aminte, în această operă, că sunt italieni şi că ştiu, cînd voiesc, a-şi împlini datoria cu esactitate.
Orchestrul a lăsat să se vază marea lipsă ce are de violine.
Terminăm revista noastră rugînd pe domnul maestru de capelă ca să facă a se cînta în viitor recitativele acestei opere dupe un ordin mai estetic, căci astfel precum fură ele cîntate pînă acum seamănă mai mult cu o profanare decît cu nişte părţi menite a lega diferitele membre ale operei între dînsele şi a face intriga inteligibilă.