Nicolae Filimon, I puritani

OPERĂ SERIE ÎN TREI ACTE. POEZIA DE F. PEPOLI, MUZICA DE V. BELLINI.

Iată-ne intraţi iarăşi în arena jurnalisticei teatrale, iată-ne în fine cu pana după ureche şi cu mîna pe frunte, căutînd espresiuni noi ca să arătăm lectorilor noştri calităţile şi defectele noului regiment de privighetori fără pene venit din Italia ca să ne amuze sau să ne zgîrie urechile.

Întreprinderea este ingrată în adevăr şi mai cu seamă în anul acesta cînd, dupe toate celelalte nevoi, veni şi legea de presă cu procurorii, interogatoriele, sentinţele şi chiar temniţile ei, care bagă frica în oase şi sileşte pe bietul cronicar a sacrifica fără milă pe cei mai frumoşi şi mai inocenţi copii ai inteliginţei sale. ⁽¹⁾

Cu toate acestea, pînă ce va veni şi la noi lumina adevărului care sparge şi goneşte nourii cei negri ai prejudiciului, jurnalistul teatral cată să se lupte neîncetat în contra relelor de tot feliul şi mai cu seamă în contra şarlataniei acreditate şi prezumţioase care sfîşie partiţiunile muzicale, schimbă titlul pieselor şi escamotează operile teatrale, prefăcîndu-le din drame în comedii sau farse, fără ştirea şi consimţimîntul autorilor etc. etc.

Dar să lăsăm la o parte aceste dureroase reflecţiuni şi să venim la revista Puritanilor. Arătăm dar bunilor noştri lectori că subiectul operei Puritanii este luat din sîngeroasele evenimente ale rezbelului civil aţîţat între prezviterienii englezi, numiţi puritani, şi compatrioţii lor catolici, pe timpul lui Carol Stuart I, carele, prin caracterul său cel slab, aduse în Englitera uciderea, focul şi dezolaţiunea, pe care le plăti mai în urmă cu pierderea coroanei şi a capului său.

Ţesătura intrigei este aceasta:

Lord Valton, guvernatorul citadelei Plymouth şi puritan fanatic, avea o fie ce se numea Elvira, care se înamorase dupe lordul Artur Talbot, partizan al Stuarzilor. Acest amor rănisă atît de mult inimile junilor, încît lordul Valton, cu toată ura ce avea în contra Stuarzilor şi promisiunea ce făcusă lui Sir Ricard, junele puritan, de a-i da lui pe Elvira, să văzu silit a o da lordului Artur Talbot.

Vestea acestei căsătorii amărî foarte mult inima lui Ricard, carele, în furia pasiunii sale, luă deciziunea de a-şi face o teribilă răzbunare. Astfel dar, pe cînd lord Valton celebra în castelul său unirea Elvirei cu Artur, Ricard străbătu în castel cu scop de a provoca la duel pe rivalul său; dar pe cînd el intră în sala de arme, unde credea că va întîlni pe Artur singur, îl găseşte conversînd cu Enrieta de Francia, văduva regină a lui Carol Stuart, ce se afla prizonieră a puritanilor. Vălul ce acoperea faţa reginei făcu pe Ricard să o ia drept Elvira şi, aprins de furiele răzbunărei, trase spada şi chemă la luptă pe rivalul său. Regina, înţelegînd motivul disperatei lupte ce se începuse între cei doi juni, ridică vălul şi se pusă între dînşii ca să oprească vărsarea de sînge. La vederea acestei femei, ce fusese odată suverana Engliterei, mînia lui Ricard se alină, el trînteşte spada din mînă şi lăsă pe Artur să fugă cu dînsa în Francia ca să o scape de eşafodul ce-i pregătea Cromwell.

Fuga lui Artur se divulgă în tot castelul; se luară măsuri riguroase pentru uciderea lui şi a reginei; dar toate fură în darn, căci Elvira rămase ca lovită de trăsnet şi îşi pierdu raţiunea.

Sir George, unchiul nenorocitei copile, atins de suferinţele ei, înduplecă prin lacrămi ura lui Ricard şi îl sileşte a-şi da parola că va cruţa viaţa lui Artur, carele, neputînd să reziste amorului, trecuse în Englitera în contra ordinilor lui Cromwell. În fine, inamoratul Artur revede pe Elvira şi îi jură din nou un amor etern; dar pe cînd se crede ajuns la termenul suferinţelor sale, Ricard se arată ţinînd în mînă sentinţa parlamentului englez prin care-l condamnă la moarte ca trădător de patrie. Peste puţin însă soseşte amnistia dată de Cromwell tuturor criminalilor politici şi astfel inamoraţii devin liberi şi fericiţi.

Muzica de la această operă este compusă de maestrul V. Bellini în anul 1835 şi s-a reprezentat pentru prima oară pe scena Teatrului italian din Paris cu un succes foarte mare, ce aduse compozitorului decoraţia Legiunei de Onoare, de care nu se bucură mult timp, căci chiar în acel an încetă de a trăi.

Melodiile în mare parte sînt originale, pline de dulceaţă, populare şi neatinse de ceea ce se zice trivialitate.

Partea armonică şi instrumentaţia sînt tratate cu mai multă artă în această partiţiune decît în precedentele compoziţiuni ale acestui maestru. Se vede că compozitorul a voit să deminţă calomnia răspîndită de rivalii săi că nu are cunoştinţe întinse în contrapunctul sever şi de aceea termină finalul primului act printr-o fugă scrisă dupe toate regulile ştiinţei. Ceea ce nu ne place în această partiţiune şi mai în toate operile lui Bellini este acompaniamentul cel uniform, carele fiind întrebuinţat foarte mult, uneori face să dispară din partea melodică acel sublim patetic ce răpeşte spiritul şi deşteaptă cele mai nobile simţiminte ale inimei.

Venind la apreţierea interpretărei acestei muzici de cătră artiştii din anul acesta şi luînd de bază a doua reprezentaţiune a operei, care a reuşit întru toate mai bine decît cea dintîi, ne vedem siliţi cu destulă părere de rău a arăta că n-a corespuns pe deplin la aşteptarea publicului.

Partiţiunea Elvirei este cea mai frumoasă şi mai dificilă din toată opera; ea dar, ca să fie bine interpretată, reclamă o cantatrice cu vocea dulce, sonoră, egală în toată estensiunea ei şi plină de agilitate, căci fără aceste condiţiuni primordiale şi fără o doză mare de simţimînt muzical, mai toate frumuseţile coprinse într-însa se pierd sau rămîn neînţelese de auzitori. Să vedem acum daca d-na Domenech uneşte aceste calităţi atît de necesarii. Noi, pe cît am putut observa din două reprezentaţiuni ale operei, declarăm că vocea acestei cantatrice, deşi este de un timbru ce nu displace, este însă slabă şi foarte puţin sonoră la notele de sus. Agilitate are, dar nu este clară şi precisă. Dăm de esemplu fraze întregi de polacca^*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAY1A5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } de la primul act, scrisă pe versurile:

Son vergin vezzosa*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAI2A5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

şi de la cabaletta din actul al doilea ce începe prin fraza:

Vien, diletto*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAC3A5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } ,

care au fost esprimate cu foarte puţină acurateţă.

D. Pandolfini, primul bariton absolut, în frumoasa partiţiune a lui Ricardo ne-a dat ocaziune a asculta o voce frescă, de un timbru plăcut şi egală în toată estensiunea registrului tonal. Singurul defect ce am întîmpinat în calităţile vocale ale acestui cîntăreţ este că multe din notele sale sînt guturale şi nu tocmai bine pronunţate, dar aceste mici defecte nu l-au oprit de a interpreta partiţiunea sa cu destul succes şi a ne face să auzim un sol natural, rotund şi forte, care ne asigură de ajuns pentru o bună interpretare a partiţiunilor baritonale din operile lui Verdi ce sînt a se reprezenta în anul acesta.

D. Steger, primul tenore, fiind o cunoştinţă veche a publicului nostru, ne scuteşte de a mai vorbi în detaliu despre meritele sale muzicale şi artistice; aceasta însă nu ne opreşte de a-i arăta şi acum ca totdeauna că neglijează foarte mult recitativele şi ariile cele mici. D. Steger este artist şi în calitatea aceasta cată să cunoască că recitativul caracterizează pasiunile, esplică peripeţiele dramatice şi leagă intriga unei opere; îl rugăm dar ca în viitor să pună mai multă acţiune şi accent în recitativ.

D. Lorenz, primul bas, a interpretat cu multă espresiune partea lui Sir George. Notăm însă că a forţat foarte mult la notele cele de sus şi printr-aceasta a dat vocei sale un timbru răguşit şi cam convulsiv, care supără mult urechea auzitorilor.

Corul a tras mult băgarea de seamă a publicului şi a noastră; primii tenori au voci slabe, rău intonate şi antipatice, seconzii tenori nu se aud, sopranii cîntă cam neîntonat, başii nu scot voce de ajuns ca să ţie echilibrul armonic; în fine, întregul cor nu are vibraţiunea şi cantitatea de sunete ce s-ar pretinde cu drept cuvînt de la 24 individe din care se compune.

Orchestra nu este arangiată bine; sunetul instrumentelor de coardă nu este în proporţiune cu al celor de lemn şi aramă. Lipseşte primul trombon, flautul al II-lea şi octavinul, lipseşte clarinetul al II-lea şi oboe al II-lea. Această lipsă de instrumente dezmădulează orchestra, lasă locuri goale în armonie şi, pentru o mai mare nenorocire, lasă descoperite nişte instrumente foarte barbar esecutate şi rău intonate, care înţeapă fără pietate urechea auzitorilor.

Despre vestminte şi punerea în scenă nu zicem decît că soldaţii puritani puteau fi orice, afară de puritani, cu cari nu semănau deloc; iar tocsinul cel neterminabil şi acompaniat de tobe şi împuşcături de tun părea proiectat înadins ca să acopere solemnul fals ieşit din gura coriştilor ce esecutau corul de la stretta finalului primului act.