Celebrul maestru Donizetti se născu în oraşul Bergama din Italia, la 25 septembrie 1798. Părintele său, trăind din puţinul venit a unui post civil ce ocupa, nu putu a se determina la felul educaţiunei ce urma sa dea fiului său. Tocmai pe atunci se formase în Bergama o şcoală de muzică prin stăruirea şi după proiectul maestrului Simon Mayr, ale căruia opere făceau deliciul tutulor teatrelor peninsulei.
Junele Donizetti intră în acea şcoală şi profită atît de bine de lecţiunile ce priimi, ca în anul 1809, la un esamen ţinut la finitul anului şcolar, susţinu cu cea mai posibilă bravură partea de contralto din opera Alcide al Bivio, scrisă într-adins pentru acea solemnitate.
Săvîrşind studiile elementare ale muzicei vocale, începu a lua lecţiuni de clavir de la Antonio Gonselis, iar după aceasta se dete cu o mare stăruinţă la studiul compoziţiunii şi în trei ani trecu cursul complect, sub direcţiunea lui Stanislau Matei, cel mai faimos maestru de compoziţiune dupe acei timpi şi preceptor al celebrului Rossini. Înainte de a începe cariera de scriitor, în escesul unei desperări, Donizetti intră în serviciul militar, dar mai în urmă îi păru rău că dedese ascultare unei emoţiuni momentane, însă eroarea era mare şi nereparabilă.
Disciplina militară, deşi riguroasă, nu-l putu opri de a scrie prima sa operă, Enrico di Burgonia, şi de a o reprezenta la 1818 pe Teatrul Fenice din Veneţia. Dupe dînsa scrise opera Il Falegname di Livonia şi Le Nozze in villa, amîndouă comice; iar opera semi-serie Zoraide di Granata, reprezintată în carnavalul de la 1822 pe Teatrul Argentina din Roma, îi procură liberarea sa din serviciul militar.
Această compoziţiune muzicală, reprezentîndu-se pe toate teatrele Italiei, mări atît de mult fama lui Donizetti, că începură a-i veni din toate părţile peninsulei invitări ca să compuie opere noi. Scrise mai multe opere serii şi comice, care se reprezintară pe teatrele Italiii cu un succes variabil.
La 1827, celebrul Rossini, părăsind Italia, lăsă lui Donizetti sceptrul compoziţiunei. Barbaia, faimosul impresariu al teatrelor din Neapole, angajă pe Donizetti ca să compuie pentru teatrele de subt direcţiunea sa, pe o plată mediocră — dar mai toate operile compuse pentru acele teatre nu sunt decît nişte mediocrităţi în comparaţie cu scrierile sale posterioare şi fură aspru criticate de jurnalele Italiii.
Arătarea lui Bellini pe scena lumii muzicale influinţă mult asupra lui Donizetti. Operile Il Pirata şi La Straniera, scrise de cel dintîi, şi brilantul succes, ce avură ele pe scena Teatrului de la Scala din Milan făcură pe Donizetti a se gîndi mult, iar în cele din urmă se determină ca să-şi modifice stilul şi să-şi creeze un altul nou între Bellini şi Rossini.
Puţin după aceasta scrise pentru Milan opera Anna Bolena, prin care dete o probă de puterea cea mare a geniului său şi a profundităţii studiilor sale. Opera aceasta fanatiză Italia prin originalitatea melodiii şi a încîntătoarelor concepţiuni armonice. Într-un moment de o fericită inspiraţiune, el scrise pentru teatrul Conobiana din Milano Elisir d’amore, capul d-operă al său în generile comic şi compoziţiune ce de la prima pînă la ultima notă nu e decît un buchet compus din ce are muzica mai frumos în sine şi pe care Europa întreagă n-a-ncetat şi nu va înceta de a o aplauda.
La 1833 compuse opera Parisina pentru teatrul de la Florenţa, Il furioso şi Torquato Tasso pentru Roma. Cea dintîi însă fu stimată de toţi ca cea mai perfectă din compoziţiunile sale scrise pînă atunci.
Libretul operii Lucrezia Borgia, prin eleganţa poeziei şi fieroasele situaţiuni, contribui prea mult ca maestrul Donizetti să poată scri acea frumoasă muzică ce face şi pînă astăzi deliciul publicului. Într-acest timp Donizetti luă în căsătorie pe Virginia Vasselli, fiica unui avocat din Roma, faimoasă prin frumuseţea ei şi alte calităţi personale.
După Lucrezia Borgia, scrise operile Rosmonda, Maria Stuart şi Gemma de Vergy care, deşi conţineau într-însele multe frumuseţi, fură însă prea puţin preţuite.
Pînă aci Donizetti scrise pentru Italia, dar la 1833 Teatrul italian din Paris, descurageat din cauza căderii multor opere scrise de maeştri de al doilea ordin, aleargă la Donizetti ca la ultimul refugiu; îl angajă ca să scrie opera Marino Falieri. Scrise această operă, dar nu reuşi ca să afle bine gustul publicului francez, de unde veni că această operă, plină de frumuseţi muzicale de primul ordin şi susţinută de Rubini şi Lablache, căzu cu totul în Francia, se ridică însă cu un mare fanatism în Italia.
Un ordin din partea regelui ambelor Sicilii, chemîndu-l la Neapole, dete impulsiune lui Donizetti a reîncepe cariera sa de compozitor, pe care tristul succes al operei Marino Falieri îl făcuse a o părăsi. Scrise opera Lucia di Lammermoor şi dete printr-însa Europii muzicale una din cele mai sublime opere din repertoriul teatrelor celor mari. Triumful ce repurtă el prin splendidele succese ale acestei opere îi procură postul de director al conservatorului neapolitan şi pe acela de primul maestru de compoziţiune, cu permisiune de a face oricîte călătorii artistice va voi el.
Deşi Donizetti părea mulţumit de fortunata sa poziţiune, dar pe la 1836 părăsi capitala celor două Sicilii şi se duse la Veneţia ca să reprezinte opera Belisario. Dar întorcîndu-se mai în urmă la Neapole, compuse farsa intitulată Il Campanello, apoi la 1836 scrise opera Betli şi Asediul de Calais pentru Palermo, iar la 1837 dete pentru teatrele din Roma pe Roberto d’Evereux cu un mare succes, pe care îl plăti prea scump prin pierderea soţiii sale, pierdere nereparabilă şi care contribui prea mult la nenorocirile ce încongiurară restul vieţii acestui mare geniu.
După consiliul medicilor din Neapole, el părăsi Italia şi se duse la Paris, unde spera că va găsi vreo uşurare la suferinţele morale ce îl turmenta. Dar abia se află despre sosirea sa şi directorul Teatrului de la Renaissance ceru să-i scrie o operă nouă. Dintr-o combinare fortunată libretul ce i se detese era tocmai acela al operei Lucia di Lammermoor, a cării muzică avînd-o scrisă de mai nainte, nu făcu decît o mică modificare unor părţi melodice şi o reprezintă cu un succes din cele mai mari. Scrise apoi, la 1840, pentru Teatrul operii comice, La fille du régiment, care, deşi era compusă după gustul muzical al publicului francez, nu avu decît un mediocru succes; dar pe la finitul acestui an compuse pentru Teatrul cel mare de operă din Paris Favorita, pe un libret compus în limba franceză de Scribe. Această operă este unica compoziţiune scrisă de maestrul Donizetti în care el reuşi a da melodii şi armonii dupe gustul francez şi care îl puse pe un picior egal cu cei mai celebri maeştri ai epocii. Mai scrise şi alte opere pentru teatrele Parisului, dar nu de mare importanţă.
Întorcîndu-se în Italia, compuse la 1841 opera Maria Padilla, apoi la 1842, vizitînd Viena, capitala Austriei, compuse opera Linda di Chamounix pentru Teatrul imperial. Triumful acestei noi compoziţiuni îi procură titlul şi funcţiunea de compozitor de cameră al M.S. austriace, cu o recompensă din cele mai brilante. În timpul locuinţei sale la Viena dete mai multe probe de eminentul său talent muzical, atît în muzica ecleziastică, cît şi în cea teatrală. Însă o impulsiune fatală îl îndemnă a părăsi Viena, unde era atît de mult stimat de publicul teatral şi de confraţii săi de artă, şi a se duce la Paris, ca să găsească acolo pierderea sa.
Operile ce le pregătise pentru capitala Franciei erau Don Pasquale şi Dom Sébastien, cea dintîi destinată pentru teatrul italian, iar cea de a doua pentru Teatrul operii cei mari. Speranţa lui era pusă pe succesul acestor două partiţiuni muzicale, din care Don Pasquale, reprezintată pe scena Teatrului italian, corespunse pe deplin la aşteptarea lui Donizetti, iar Dom Sébastien, ce se reprezintă mai în urmă, deşi era compus astfel ca să poată împăca toate exigenţile publicului şi a criticii, invidia însă şi rivalitatea artiştilor se amestecară în reprezentarea acestei opere şi, de unde se aştepta un succes sigur, nu fu decît prea mediocru. Întîmplarea aceasta fu un trăsnet pentru nenorocitul maestru. Întristarea ce simţi pentru căderea acestei opere, în care îşi vărsase toată puterea geniului său, fu atît de mare că-i paraliză facultăţile intelectuale.
Această deplorabilă stare devenind din ce în ce mai ameninţătoare, el fu condus într-un stabiliment de sănătate de la Ivry, dar sosind o rudă a sa din Italia şi neputînd suferi această umilire, îl transportă într-o locuinţă frumoasă din Cîmpii Elizei, iar mai în urmă îl duse la Bergama, patria sa. Influinţa ce esersa asupră-i dulcele aer al Italiei şi consolaţiunile ce priimi din partea amicilor săi din copilărie păreau a produce oarecare îmbunătăţire ruinatei sale sănătăţi; însă un violent atac de paralizie ce suferi la 1 aprilie 1848 răpi oricare speranţă despre îmbunătăţirea sănătăţii sale şi, după o agonie de şapte zile, creatorul Luciii, al Favoritei şi al Parisinei trecu în lumea spiritelor.
Locuitorii din Bergama, voind a premia şi după moarte pe acest ilustru compozitor, onorară rămăşiţele lui mortale cu o paradă funerală de care nu se învrednicise pînă atunci nici cei mai mari magistraţi ai oraşului; iar imnele funebre ce se cîntară pentru repaosul sufletului său fură chiar acelea ce le compusese el pe cînd lua lecţiuni de armonie de la maestrul Mayr. Astfel îşi termină cariera vieţii acest ilustru bărbat, care în curs de treizeci de ani înavuţi repertoriul teatrului melodramatic cu şaptezeci de opere teatrale, serii, semi-serii şi comice, din care cea mai mare parte se reprezintă şi pînă în ziua de astăzi pe teatrele Europii. Moartea lui fu pentru Italia şi pentru toată Europa o pierdere nereparabilă.