Celebrul maestru Verdi, devenind atît de mult popular prin frumoasele sale opere muzicale, socotim că n-ar fi de prisos pentru publicul nostru a avea oarecare noţiuni asupra vieţii şi scrierilor sale. Luînd de autoritate pe biograful său Bernani (1), arătăm că el se născu în anul 1814 în oraşul Busseto din ducatul de Parma. (2)
Părinţii lui nefiind în stare a face educaţiunea acestui mare geniu, care încă din etatea adolescinţii sale da semne de un gust decis şi dă cele mai bune dispoziţiuni asupra artei muzicale, un oarecare Provesi Ferdinando, nume necunoscut în arta muzicală, dar carele în calitatea sa de organist al bisericii din Busseto scrisese oarecare piese de muzică, care, după cum zic unii, nu erau lipsite de oarecare valoare, se însărcină a iniţia pe junele Verdi în primele elemente ale muzicii. (3)
Peste puţin timp lecţiunele lui Provesi deveniră de neajuns acestui geniu îndrăzneţ şi viguros, care începuse a devina cele mai abstracte şi mai minunate secrete ale artii. Atunci veni unul din acei oameni cari onorează prea mult umanitatea prin buna întrebuinţare a bunurilor ce le-a dat cerul. Acest om, lăsîndu-se cu totul în posesiunea inspirărei inimii sale cei nobile, dete lui Verdi mijloacele necesarii de a-şi complecta educaţiunea muzicală.
Verdi priimi acest ajutor, fiindcă încrederea ce avea în fortele sale dispoziţiuni muzicale îl lăsa să prevază că viitorul va arăta protectorului său că nu s-a înşelat ajutîndu-l şi că va putea odată să-şi arate recunoştinţa către dînsul.
Mulţumită generozităţii acestui nou Mecena, ce se numea Antonio Barezzi, fiindcă prin ajutorul său Verdi se duse la Milan la anul 1833 şi putu rămînea acolo pînă la anul 1836, de-şi complectă studiile sub direcţiunea ilustrului maestru Lavigna, ce împlinea pe atunci foncţiunele de capelmaestru al imperialului Teatru de la Scala.
După aceşti trei ani consacraţi unui studiu serios şi neîntrerupt, în care scrise deosebite mici compoziţiuni ce deteră probă de strălucitele calităţi ale unii fericite imaginări, el se întoarse la Busseto în sînul familiei sale, temîndu-se a să arunca în splendida, dar grozava arenă a luptelor, în care victoriile sînt tot atît de disputate şi rare, cît sînt de lesne căderile.
Trei ani aproape se sili a-şi înfrîna ardentele speranţe, ce printr-un prism de lumină îi desemna strălucitul său viitor, şi putem zice că dulcele îngrijiri ale familiei sale, iar mai cu seamă suava pasiune a amorului ce nutrea pentru fiica făcătorului său de bine, reuşiră a domoli acea ferbidă şi energică inspirare a geniului său. Dar acea viaţă modestă şi liniştită nu fu de ajuns ca să înfrîneze secreta impulsiune care îl împingea către viitor şi care îi prepara cele mai briliante succese, precum şi acea popularitate ce era s-o cîştige cu o repeziciune atît de miraculoasă. Se hotărî a se duce la Milan, dar înainte de a pune în lucrare această hotărîre, uni soarta sa cu a junei fiice a protectorului său, cu acel angel candid care îl consolase atît de mult prin surîsul şi suavele sale mîngîieri în momentele sale de speranţă şi de descuragiare şi în a cării inimă el descoperise preţioasele diamante ale amorului, dînd cu aceasta ocaziunea făcătorului său de bine ca prin astă unire să poată împlini desăvîrşit generoasa sa faptă începută prin înlesnirea educaţiunii junelui artist.
Cîteva luni după stabilirea sa în Milan, adică în toamna anului 1839, junele maestru începu cariera sa teatrală cu opera Oberto di San Bonifacio, care fu interpretată de d-la Marini şi Chav şi de d-nii Salvi şi Marini. D-astă-dată nu vom intra în amănuntele modului reprezentării primului său uvragiu, fiindcă voim mai întîi să finim tot ce priveşte la lucrările ilustrului maestru. Arătăm numai că avu un splendid succes şi aceasta îi procură din partea impresariului imperialului Teatru de la Scala un angagiament ca să compuie trei opere în stilul seriu şi comic.
Spre împlinirea acestei obligaţiuni, el compuse în toamna anului 1840 opera comică Un giorno di regno sau Il finto Stanislas, care fu priimită cu mare răceală. Vom arăta mai în urmă cauzele care influinţară la căderea acestei opere.
Verdi, fiind turburat prea mult de acest trist eveniment cu care se ţinea legat un altul şi mai trist, adică moartea consoartei sale, ceru de la impresa Teatrului imperial desfiinţarea contractului pe care, după nişte dificultăţi ce avu a combate, reuşi în fine a-l dobîndi. Zece luni după aceasta Verdi duse o viaţă fără speranţă şi fără proiecte, o viaţă, zicem, de apatie şi melancolie, în care nu îndrăzni a cere nici o distracţiune de la artă, pentru că cunoştea neputinţa ei de a-i alina o durere atît de mare.
În fine, după acest period de timp, plin numai de memoria pierderii consoartei sale, d-l Merelli prezentă lui Verdi un libret ce fusese declarat de nemuzicabil de către un maestru, al cărui nume de delicateţă îl vom ţine secret (4); acel libret era opera Nabucodonosor.
Plăcu prea mult lui Verdi acest grandios argument, îl învesti numaidecît cu o muzică briliantă şi în carnavalul anului 1841—1842 dete Teatrului Scala sublima operă Nabucodonosor şi înavuţi repertoriul italian cu un magnific cap d-operă care, după ce că avu un succes briliant în Milano, avu cele mai entuziastice aplaude mai de la toţi amatorii de muzică din peninsula italică.
După triumful ce avu Nabucodonosor, d-l Merelli angajă pe Verdi ca să-i mai compună o operă pentru carnavalul acelui an. Atunci Verdi dete pe I Lombardi, care, deşi fu reprezentată în timpul unor rivalităţi artistice ce făcuseră din scena Teatrului de la Scala o armă de lupte, tot avu unul din cele mai brilante succese.
Cu Nabucodonosor şi I Lombardi, fama compozitorului nostru deveni populară, numele său dobîndi în prea scurt timp o mare celebritate ce începuse a rivaliza cu cele mai distincte din timpii aceia. Aceste două sublime creaţiuni muzicale, oriunde fură reprezentate, avură cel mai briliant succes. În toată Italia se serba cu entuziasm arătarea acestui nou compozitor, care venea să ridice teatrul de muzică italian ce ajunsese mai în decadinţă.
Aceasta fu cauza care îndemnă pe impresariul Teatrului Fenice din Veneţia a contracta cu Verdi scrierea unei opere noi. Verdi scrise şi pentru acest teatru pe Ernani, a cărui primă reprezentare fu în carnavalul anului 1843—1844 şi învingînd toate obstacolele, justifică printr-un nou triumf simpatia şi entuziasmul ce aveau milanezii pentru dînsul.
După vreo cîteva luni, adică în toamna anului 1844, dete la Roma frumoasa opera I due Foscari, care-i procură o a patra solemnă consacrare reputaţiunei sale dobîndită cu o aşa de mare celeritate şi susţinută printr-o serie neîntreruptă de succese briliante.
În urma acestei repezi espoziţiuni de fapte, ni se pare de prisos a mai adăoga că toate teatrele principale din Italia voiră a avea opere noi de Verdi. Astfel, junele maestru, care nu avea lipsă de esperiinţă, preferă pe impresarii aceia cari îi oferiră mai multe avantage şi se legă cu dînşii pentru patru ani, după ce mai întîi dete teatrului de la Milan pe Giovanna d’Arco şi celui din Neapole pe Alzira; iar după ce scăpă de obligaţiunea contractelor sale, parcurse toată Italia, lăsînd pîn toate părţile urme de marele său talent muzical.
Una din cele mai principale cauze ale prodigiosului succes ce avu operile lui Verdi fu în adevăr fina şi ingenioasa abilitate cu care ştiu atît de bine a impiega vocea şi diversele capacităţi ale artiştilor pentru care compunea operile sale.
Instinctul ce avea despre efect îi servi prea mult cînd scrise partiţiunile sale separate pentru artişti, fiindcă el studia mai întîi calităţile lor şi, după convincţiunea ce-şi făcea despre dînsele, învestea apoi acele părţi cu o muzică combinată astfel că artistul rămînea liber de orice restricţiune muzicală şi putea să dispună de cele mai frumoase coarde ale vocei sale, care le procura aplaudele publicului şi ridica meritul compozitorului.
El ştiu dar a prezinta înaintea publicului pe artistul mediocru subt un punct de vedere favorabil şi pe cel superior în tot splendidul şi putintul avînt al inspiraţiunii sale, făcîndu-l să dispuie liber de meziile sale vocale şi artistice.
Am văzut ieşind de sub magica vargă a lui Verdi mulţi artişti de reputaţiune, dar îndată ce abandonară egida marelui maestru muriră, fiindcă sucul ce le dăduse viaţă încetă a mai circula într-înşii.
Verdi luă din vocile cele mai incomplecte şi talentele cele mai limitate, dar prin abilitatea sa scoase dintr-însele cele mai admirabile efecte; iată dar una din calităţile sale, care îl face atît de distins între maeştrii contimporani.
Numele cele mai celebre ale lumii teatrale, care prin marele lor succese deteră o suvenire despre epocele cele mai glorioase din istoria muzicală, sînt datoare lui Verdi fama lor.
Frezzolini Poggi, această admirabilă artistă, care moşteni cea mai mare parte din briliantele calităţi melodramatice ale faimoasei Malibran şi Pasta, această artistă atît de îndrăzneaţă şi putintă în avîntul său dramatic şi care prin privirea gestului şi tragica espresiune a versurilor, precum şi prin dulcea şi plina de forţă cîntare a notelor ştiu să facă a vibra toate coardele inimilor simţitoare, această artistă, mai repetăm, care ştia a esprima prin forţa talentelor sale pînă la eminenţă amorul şi mizeria, prin buna interpretare a muzicii lui Verdi îşi mai adăogă o laură la coroana sa de artistă.
Rolul Giseldei din Lombardi şi al eroinei din opera Giovanna d’Arco create de dînsa deşteptară cel mai mare entuziasm în publicul teatrului italian şi rămaseră pentru totdauna neimitabile.
Debassini, acel june bas care se bucură de o aşa înaltă reputaţiune şi care a putut să atragă simpatia tutulor celor ce l-au ascultat, numai în operile lui Verdi putu să dezvolteze vocea sa plină de forţă şi espresiune, iar mai cu seamă opera I due Foscari deveni calul său de bătălie.
Ronconi, sublimul bariton, în nici o operă nu putu să dea o mai mare probă de omnipotenţa, energia şi vibraţiunea vocii sale, precum şi de miraculoasele sale talente dramatice, decît în operile lui Verdi, şi mai special în Nabucodonosor.
În fine, tenorul Guases şi primadona Love, acea filomelă de o eminentissimă agilitate, precum şi toţi artiştii ce fură chemaţi a interpreta operile lui Verdi, găsiră în această armă muzicală un nemărginit spaţiu pentru dezvoltarea talentelor lor şi pentru divulgarea famei lor.
Am cercetat cu cea mai strictă atenţiune diversele compoziţiuni ale acestui celebru maestru şi putem mărturisi că am rămas surprinşi de fiecare fantezii şi varietatea geniului său. Am cercetat cu cel mai mare scrupul şi imparţialitate diversele compoziţiuni ale acestui celebru maestru şi mărturisim că am fost surprins de fineţa imaginaţiunei şi de varietatea geniului său. Spre a constata această varietate, ne e de ajuns a arăta că în zilele noastre s-ar găsi prea anevoie un maestru care să armonizeze cu atîta graţie şi colorit putintele şi religioasele idei ale operilor Nabucodonosor şi I Lombardişi apoi a descrie cu atîta eleganţă şi naturel mizeriile şi pasiunile vieţii profane din operile Ernani şi Foscari, precum o făcu aceasta Verdi.
Arătarea acestui geniu în lumea muzicală şi rapiditatea cu care se ilustră printr-o serie de mai multe opere ce fanatizară mai tot publicul european şi care fură luate mai de toate teatrele de operă făcu să pornească asupră-i invidia mai multor mediocrităţi muzicale, de unde veni o serie neîntreruptă de critici de toată mîna.
Pedanţii sau retrograzii muzicali ţineau o critică de pedantism; cei ignoranţi criticau şi ei numai pentru că voiau să treacă de oameni de spirit, iar dilitanţii şi artiştii de orchestru, fiindcă voiau a trece de mari capacităţi muzicale.
Aceşti faimoşi aristarchi muzicali se mai împărţeau şi în alte fracţiuni, adică: în sentimentali, naturalişti şi geografi cronologici; celor dintîi nu putea să le placă compoziţiunele lui Verdi fiindcă pretindeau ca melodia să fie plîngătoare, lugubră şi espresivă pînă la lacrămi, iar acompaniamentul să semene cu acela de mandolină, adică să fie unitonic. Naturaliştii strigau cît puteau că nu văd în compoziţiunile verdiane reproducîndu-se fenomenile fizice şi armonia imitativă a naturii. Geografii cronologici sau cosmopoliţii muzicali cereau din contra să vază coloritul local, pictura cronologică şi desemnarea fiecării pasiuni sau sintemintul cu culori grave. Dar cei mai neîmpăcaţi inamici ai lui Verdi nu erau aceia pe care-i citarăm, ci erau ultraprogresiştii muzicali. Aceştia, ca toţi confraţii lor de sistem, fără a-şi osteni mintea în cercetarea vreunii scrieri, sfîşiau tot ce le cădea în mînă dacă nu găseau un colorit modern sau cu alte cuvinte un colorit fără culoare.
Să lăsăm dar în pace această cohortă de fanatici şi invidioşi, cari, nemaiavînd cu ce să-şi piarză timpul, critică tot ce nu înţeleg sau ce nu cunosc, şi să venim la cei mai rezonabili, cari, deşi combătură atît de mult scrierile acestui maestru, porniţi numai de spiritul contradicţiunei şi al invidiei, avură cel puţin oarecare argumente, deşi cunoaştem prea bine că aceste argumente sînt tot acelea cu care acuzau pe cel mai complect şi mai original geniu despre care menţionează fostele istorii muzicale, voim a zice de Rossini, de acel prodigios talent care reformă teatrul muzical şi înavuţi arta prin noile sale invenţiuni armonice.
Splendidele succese pe care le avură primele compoziţiuni ale lui Rossini şi fanatismul ce deşteptară în toată lumea muzicală operile Othello, Mossé şi Guillaume Tell, în loc să-i facă mai raţionabili şi mai moderaţi, ei deveniră mai turbaţi şi implacabili, căci pe cînd Europa, în delirul fanatismului său, apoteoza pe celebrul şi nemuritorul maestru ridicîndu-i statue şi dedicîndu-i teatre, ei din contra îl acuzau de ignoranţă muzicală şi de lipsă de geniu. Iată pînă la ce grad de gelozie şi de invidie fură împinşi aceşti critici de pasiunele lor.
Unii din critici zic că Verdi nu cunoaşte bine arta, alţii că melodiile sunt monotone şi nişte plagiate, că părţile reale şi masele armonice nu au într-însele nimic maiestos şi original; mai zic iară ca armonia nu este tratată după frumosul gust al şcoalei italiene, ci după acel gust filosofic şi rece al şcoalei germane. În astă confuziune de păreri neputînd găsi nici o raţiune, vom căuta adevărul şi apreţuirea publică, căci ea este criticul cel mai imparţial şi drept, ea are privilegiul esclusiv de a cunoaşte geniurile cele mari şi a le saluta în primul lor avînt, suindu-le la glorie pe aripile famii şi ale entuziasmului cel mai fanatic, fără a mai cere permisiunea domnilor critici, ba de multe ori luptîndu-se chiar în contra lor.
Noi cunoaştem că opiniunea publică, iar nu critica, salută pentru prima oară sublimul geniu al lui Rossini şi pe cînd critica fabrica cele mai invidioase polemice în contra acestui compozitor, acuzîndu-l de călcător al preceptelor şi al regulilor şcoalei, publicul şi Rossini îşi deteau mîna ca să o combată.