Abia numărăm şase lustri de cînd românii rupseră vălul cel gros ce de mult timp îi ţinea în oribilul întuneric al ignoranţei, (1) şi geniul magistral al străbunilor noştri începu a se manifesta, fresc şi viguros, în inimele junilor români din bela colonie plantată pe malul Istrului de divul cezare Traian.
Această scînteie divină ce rădică pe grecii antici şi pe romani la acea mare perfecţiune intelectuală şi morală care chiar astăzi, în supremul secul al luminilor moderne, face ca numele acestor doi populi să stee scris cu litere de aur în cartea artelor şi a ştiinţilor, ca să arate celor de faţă şi viitori adevăratele legi ale frumosului ideal şi material, deşi scînteia prometană, dupe cum am mai zis, se manifestă între noi, avu însă a suferi mult din cauza prejudiţiilor unei societăţi corupte, ce nu cunoaşte altă ambiţiune decît boieria şi funcţiunea publică, şi care gratulează foarte lesne cu titlul de mojic pe artistul de orice specialitate. Cu toate aceste, inteleginţa şi devotamentul românilor cătră ştiinţi şi arte triumfă despre toate obstaculele şi astăzi numărăm cu mîndrie mai mulţi ingineri civili şi agricoli, medici, astronomi şi filozofi.
În literatura beletristică avem bărbaţi care mînuiesc pana în proză şi versuri cu multă inteliginţă, graţie şi conştiinţă.
În literatura juridică, de vom lăsa la o parte cîteva individe care n-au studiat ştiinţa pentru amoriul ştiinţei, ci s-au împodobit cu cîteva idei de drept, libertate şi patriotism numai ca sa ajungă mai repede la putere, spre a putea mai în urmă a-şi rădica masca şi a lăsa pe lume să vadă cît de abominabil este ciocoiul parvenit, afară de asemenea individe care din norocire sunt foarte puţine, găsim cîţiva bărbaţi cu cunoştinţi de legi, care fac onoare magistraturei noastre.
Venind la belele arte, simţim o bucurie neesprimabilă cînd privim cadrele istorice şi de fantezie ieşite din dilicatul penel al gentilului pictor T. Aman. Inima noastră se umple de o sîntă melancolie şi de o neesprimabilă uimire cînd privim severa şi maiestoasa frumuseţă a picturelor biblice ieşite din fecunda imaginaţiune a pictorului Gheorghe Tătărescu.
Architectura este reprezintată prin D. Berendei, despre care nu putem zice nici bine, nici rău, pînă ce nu ni va da un edificiu de architectură monumentală ca să-l putem judeca cu conştiinţă.
În arta dramatică se găsesc cîţiva cultori care, dacă ar fi direşi de o mînă artistică şi ar avea mai puţină prezumţiune pentru talentele lor, poate că nu ar face coadă artiştilor celor mai mari din ţările civilizate.
Muzica, arta cea mai belă şi mai civilizatoare decît toate surorile ei ce enumerarăm, deşi pînă la un timp sta amorţită, astăzi însă dă semne de viaţă şi ne permite a spera că peste puţin vom avea şi noi cultori demni în toate specialităţile ei. Chiar astăzi avem mai mulţi juni care, prin încercările lor în arta compoziţiunei, au dat dovezi de talent şi inteliginţă muzicale.
Să lăsăm de astă dată pe artiştii ce se află între noi şi să vorbim puţin despre succesele d-lui Mihail Ialomiţanul, primul tenore ieşit din naţiunea română.
Acest june, împins de amoriul artei, părăsi ţara sa nativă şi se duse în Italia ca să studieze muzica, arta sa de predilecţiune.
Ajungînd la Milano, se dede cu ardoare la studiul muzicei vocale după frumosul metod italian şi, în doi ani de veghieri şi lupte în contra privaţiunilor de tot felul, în luna lui iulie din anul corent cîntă, împreună cu alţi celebri artişti, o leturgie solemnă (messa solenna) în care arătă Italiei robustele accente ale voacei sale omogene şi plină de suavitate şi dede probe evidente despre talentul şi instrucţiunea sa muzicală; iar la periodul din Gloria ce începe cu „Grazzia…“, lăsă să se audă un do diez à la Tamberlicce surprinse pe tot auditoriul.
Dacă un asemenea splendid succes ni s-ar fi comunicat de vreun particular, ne-ar fi pus la îndoială; din norocire însă, informaţiunea aceasta am luat-o din două jurnale artistice din Milano, ce se bucură de o reputaţiune necontestată.
Iată ce zic ele despre artistul român:
„Duminica trecută s-a celebrat în biserica Santa Maria del Carmine sărbătoarea onomastică a acelei biserici.
Cu această ocaziune s-au cîntat o leturgie solemnă pusă pe muzică de maiestrul Toja, dirijată tot de dînsul şi interpretată de bravii artişti D’Abila Scotti, Carisio şi Michele Urio, care au venit din Bucureşti la Milano ca să se perfecţioneze în muzica vocală dupe metodul maieştrilor noştri celor mai buni.
D. Urio este un june de o educaţiune aleasă şi are un geniu distinct, pe care au ştiut să-l cultive prin studii bune; posedă o voace de tenore din cele mai frumoase, dotată cu note acute foarte tari şi de o vibraţiune surprinzătoare. Noi credem cu statornicie că nu ne amăgim prezicînd acestui june student o carieră brilantă. Credem iarăşi că d. Urio este primul român ce se aruncă în arena teatrului melodramatic; el va triumfa şi trebuie să triumfe, ca să împlinească datoria ce are pentru viitorul său şi spre a stimula ambiţiunea compatrioţilor săi de a-l imita. Artele caută să devie cosmopolite. Auzim că în Bucureşti se află şi un june compozitor, de origină română, ce are pregătită o operă nouă şi cu această operă se va reprezinta în toamna viitoare la teatrul italian de acolo. România dar va avea şi dînsa un cîntător şi un compozitor.
Simţim o mare plăcere dînd această notiţă, căci nu putem privi fără un viu interes întinderea artei muzicale într-o ţară ce se bucură de simpatiile noastre. Şi de ce oare să nu se bucure? Naţiunea română nu are ea tot acele aspiraţiuni ce avem noi italianii? Oare în vinele generoşilor ei fii nu curge sînge de al nostru? Da… Românii dar sunt italiani; ei sunt o colonie italiană transplantată pe malul Istrului de către imperatorii romani.“
(Gazzetta dei teatri, nr. 29)
„Leturgia solenelă cîntată în acest an în biserica Santa Maria del Carmine fu pusă pe muzică şi dirijată tot de celebrul maiestru Giovanni Toja.
În totul s-au esecutat cu mare maiestate, iar în particular, şi mai cu seamă în periodul ce începe cu Gloria in excelsis il qui tollis, esecutat de d. Michele Urio, studentul român ce studiază frumosul cînt italian cu d. G. Gerli, pe lîngă o voace robustă şi foarte întinsă la notele acute depune multă graţie în esecutare şi un metod ce ne face a crede că va avea un foarte brilant viitoriu“ etc. (Il Lombardo).
Aceste laude binemeritate ce primeşte astăzi bardul României din partea presei muzicale din Italia face pe tot românul să se mîndrească, căci fama unui artist este o propagandă foarte puternică ce se poate face în favoarea unei ţări pusă în condiţiunea cea tristă în care se află, din nenorocire, ţara noastră. Să nu uite românii că statuele Fidias şi madonele Rafael, unite cu operile lui Omer, Demosten, Virgil şi Cicerone au decis pe Europa cea luminata a rădica pe Grecia şi Italia din căderea şi uitarea la care le condamnase barbaria şi asprimea timpului. Să încurajăm dară ştiinţile şi artele, căci ele au să formeze caracterul şi inima noastră şi numai ele pot să conducă pe poporul român la adevărata fericire şi gloria cea nepieritoare.