Nicolae Filimon, Lucrezia Borgia

MELODRAMĂ ÎN DOUĂ ACTE ŞI UN PROLOG. POEZIA DE FELICE ROMANI, MUZICA DE G. DONIZETTI.

Întrepriza teatrului italian pare că voieşte în anul acesta a ne face să pierdem şi puţinul gust de muzică ce ne mai rămăsese. Aceasta se cunoaşte nu numai din marele număr de mediocrităţi cu care a populat scena, dar şi din distribuţiunea rolurilor muzicale.

Cît despre recrutarea artiştilor, întrepriza s-ar putea justifica zicînd că a plecat tîrziu în Italia, că artiştii cei buni nu vin la Bucureşti sau că cer retribuţiuni colosale şi altele de acestea, pe cari noi nu le credem, dar cari, din nenorocire, găsesc crezători tocmai printre oamenii aceia cari ar trebui să nu le crează nicidecum. Am fi însă curioşi să vedem cum s-ar justifica cînd i-am cere compt despre distribuţiunea rolelor muzicale? Întrepriza cată să ştie desigur vechiul proverb teatral: „Ori formează-ţi repertoriul dupe artişti, sau recrutează-ţi artişti după forţa repertoriului“, şi dacă cunoaşte acest proverb, de ce nu ar schimba repertoriul, care este în mare contradicţiune cu artiştii actuali? De ce pune pe scenă opere de forţă mare şi încredinţează primul rol d-rei Capp-Young, cînd ştie bine că acea cantatrice nu le poate interpreta decît foarte mediocru? De ce în Maria de Rohan a dat rolul contelui de Calais d-lui Goidri, care nu are nici vocea, nici jocul de scenă ce s-ar cere pentru interpretarea acelui rol? De ce a pus pe d-ra Capp-Young a interpreta rolul Lucreziei Borgia, cînd are pe d-ra de Roissi care, deşi nu ar fi reeşit de ajuns în interpretarea acestei formidabile partiţiuni, cel puţin nu ar fi făcut-o să cază atît de jos?

Se vorbeşte că se va urma tot astfel şi cu operele Norma şi Rigoletto. Noi însă nu credem că întrepriza va comite o asemenea eroare ce ar deservi pe public şi interesele sale pecuniare. Dar să lăsăm observaţiunile acestea pe seama onor. comitet al teatrelor, care are şi dreptul şi puterea de a face să înceteze toate neorînduielile, şi să venim la analiza subiectului şi a muzicei acestui cap d-operă al maestrului Donizetti.

Victor Hugo luă subiectul operei Lucrezia din analele familiei Borgia şi formă o dramă faimoasă, prin care a voit să arate diformitatea morală a femeii purificată prin maternitate; iar Felice Romani estrase sucul principal din acea dramă şi formă libretul pe care voim a-l analiza.

Lucrezia Borgia ⁽¹⁾ este fiia lui Roderigo Borgia, ce mai în urmă deveni papă sub numele de Alesandru VI, născut din adulteriu. În această femeie sunt concentrate toate viciele şi crimele; ea este un monstru inspirat de furiele Infernului: aici o vezi căzută în crime de adulteriu cu ambii ei fraţi, Cesare şi Ioan Borgia, mai încolo o vezi împreună cu spaniolul Gubetta meditînd cele mai infernale planuri în contra supuşilor ei din Spoletto. Ea omoară pe gentilomii Italiei cu cel mai dulce vin de Siracuza ca să le hrăpească averile, îneacă în Tibru pe primul ei consorte, Ioan Sforza, goneşte pe cel de al doilea şi se mărită cu Alfons d’Este, ducele de Ferrara, pe care-l face călăul supuşilor săi şi al Italiei întrege.

Iată ce este Lucrezia Borgia dupe Victor Hugo şi Felice Romani.

În prolog, Lucrezia, obosită de remuşcare, străbate Veneţia în toate direcţiunile căutînd pe Gennaro, fiul ei, în care îşi depusese toată speranţa fericirii şi a espirării crimelor sale. Ea îl găseşte în sala palatului Grimani ⁽²⁾, dormind pe piedestalul unei columne ca să se odihnească de osteneala carnavalului. Îl priveşte cu cel mai înfocat amor matern, apoi, deşteptîndu-l, află din conversaţiunea ce ţine cu dînsul că el a fost crescut de un pescar neapolitan şi că mai în urmă a putut afla de la un cavaler că are mumă, dar nu avusese norocirea de a o cunoaşte. Lucrezia, încredinţată, din cele auzite, că junele cu care vorbea este în adevăr fiul ei, îl îndeamnă să iubească pe nenorocita lui mumă şi să aştepte cu statornicie ora cînd ea va putea să-l strîngă în braţele sale.

Pe cînd se urmează această conversaţiune între dînşii, ducele de Ferrara, soţul Lucreziei, apare în fundul scenei împreună cu valetul său, amîndoi deghizaţi. El recunoaşte pe Lucrezia şi, luînd pe Gennaro de amante al ei, ordonă valetului său ca să depună toată silinţa spre a-l aduce în Ferrara, ca să-şi răzbune insulta ce-l făcea să sufere.

În timpul acesta, camarazii lui Gennaro intră în sala de bal şi surprind pe amicul lor conversînd cu Lucrezia, care, deşi mascată, este recunoscută şi insultată de dînşii.

În primul act, Gennaro, iritat foarte mult de sarcasticele glume ale camarazilor săi ce-l credeau amant al Lucreziei, trage spada şi desfiinţează prima literă a numelui Borgiei ce era sculptat pe poarta ospelului ducale. Insulta aceasta se divulgă în tot oraşul; Lucrezia cere de la ducele a se pedepsi cutezătoriul şi priimeşte de la dînsul promisiunea că, oricare ar fi poziţiunea culpabilului, el va fi dat morţii.

Gennaro, prins şi adus înaintea ducelui, mărturiseşte crima cu cel mai mare curagiu. Lucrezia, văzîndu-l în pericol, cade la picioarele ducelui şi-i cere iertare, dar tot ce poate dobîndi de la dînsul este a i se da moartea prin venin, iară nu prin spadă, şi spre a o tortura şi mai mult, îi ordonă să toarne cu propria ei mînă veninul ce era să curme zilele fiului ei. Acţiunea înveninării se termină, iară Lucrezia scapă pe Gennaro de moarte printr-un contravenin şi-l îndeamnă a părăsi Ferrara chiar în acea oră.

În actul al doilea, Lucrezia voind a-şi răzbuna insulta ce-i făcuse în Veneţia amicii lui Gennaro, ordonă principesei Negroni a da un bal în onoarea oratorelui Grimani, ambasadorele Veneţiei la curtea de Ferrara şi suitei sale, din care făceau parte şi insultătorii ei. Invitaţii se prezintă în bal împreună cu Gennaro, ce nu părăsise încă Ferrara, şi sunt toţi înveninaţi cu vin de Siracuza.

Lucrezia, sigură de răzbunare, apare în fundul sălei învestmîntată în haine de doliu şi, cu un aer sinistru şi triumfător, le spune tuturora că sunt înveninaţi şi că mormintele, gătite de mainainte, aşteaptă să priimească cadavrele lor. Dară între cei înveninaţi este şi fiul ei, Gennaro; ea voieşte să-l scape, dar el preferă a muri cu amicii săi sau a trăi cu dînşii. Din nenorocire însă, Lucrezia nu are la sine contravenin pentru toţi. Gennaro, ajuns la gradul cel mai înalt al disperării, voieşte a-i împlînta fierul în inimă, dar Lucrezia îl opreşte zicîndu-i că este fiul ei. Aci se termină acţiunea.

Muzica de la această operă este una din cele mai distincte creaţiuni ale lui Donizetti. Melodiele sunt frumoase şi originali, iară partea instrumentale, armonioasă, simplă şi lipsită de acel zgomot neplăcut ce, de la un timp, a devenit calul de bătaie al compozitorilor fără talent.

Atragem băgarea de seamă a muzicofililor noştri asupra terţetului ce servă de finale primului act, şi andantele din actul al II-lea, scris pe versurile:

M’odi, ah! m’odi*if (document.all){ var x=document.all(‘IDARID5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

împreună cu rondoul finale, în care compozitorele s-a rădicat cu imaginaţiunea pînă la sublim.

Interpretarea acestei muzice lasă foarte mult de dorit.

D-ra Capp-Young n-a reeşit în partiţiunea Lucreziei. D-ei cată să ştie că nu este tot una a cînta partiţiuni de Verdi şi de Donizetti. Muzica scrisă de acest din urmă compozitore şi, mai cu seamă, cea de la opera în cestiune, reclamă de la interpreţii ei voce bună, espresiune şi simţimînt muzicale; mai reclamă iarăşi talent şi cunoştinţe dramatice de-ajuns, şi d-ra Capp-Young nu posede aceste calităţi.

În prolog a dat probe că nu ştie, sau nu poate, să esprime ideile muzicali, iară în terţetul finale de la primul act, unde acţiunea dramatică este mai tare decît muzica, d-ei a fost o actriţă mediocră şi esagerată. Restul partiţiunii sale a mers tot pe gradul acesta.

D-ra Cavotti a susţinut bine rolul lui Gennaro şi a fost aplaudată de public. În balada de la prolog:

Nella fatal di Rimini*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAOLD5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

ne-a făcut să auzim cîteva note de la coardele gravi, foarte tari şi espresive, iară în aria bachică din actul II a lăsat să se auză mai multe frazi de agilitate, esprimate cu destulă energie şi claritate. Ca artistă dramatică, ar fi bine ca în rolele bărbăteşti să uite că este femeie.

Partiţiunea ducelui Alfonso a fost bine susţinută de d. Cresci din amîndouă puncturile de vedere, muzicale şi dramatic. Cu toate astea, nu putem trece cu vederea că această partiţiune s-ar fi cuvenit d-lui Fiorini, primul bas, a cărui voce de basso cantante s-ar fi potrivit mai bine cu esiginţele muzicali ale partiţiunii.

D-l Limberti n-a reeşit în partiţiunea lui Gennaro. Credem de puţină utilitate a mai înşira aci cauzele nereeşirii, fiind ele arătate în apreţierile ce am făcut talentelor acestui artist în operele Un ballo in maschera şi Il trovatore. Dezmembrarea şi estrema slăbiciune în care a ajuns orchestra teatrului italian ne sileşte a ne ocupa de dînsa mai serios în această revistă.

Întreprenorii noştri, cînd recrutează artiştii pentru orchestră, îngrijesc a-şi împlini numărul de individe coprins în contractul ce are cu guvernul, fără a se ocupa, cît de puţin, dacă acele individe au cunoştinţe speciale despre arta lor. Iată cauza care face să vedem un orchestru complect în aparinţă, dară foarte redus în cantitatea sunetelor. În anul acesta însă, răul a ajuns la culme. Violinele sunt foarte slabe, lipseşte oboe primo, clarinetto secondo şi corno secondo, iară solurile acestor instrumente se esecută de violină sau de alte instrumente şi astfeliu pierde tot efectul lor. Osebit de aceasta, instrumentele indicate fiind tocmai din cele mai necesarie pentru esprimarea armoniei, se înţelege că lipsa lor lasă un mare gol în orchestră.