Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Ideal şi energie

2008/09/18

În 1915, pe când măreţul război era în toată splendoarea tinereţii sale, iar norocul militar îmbăta încă alternativ ambele tabere cu ademenitoare cochetării, bătrânul feldmareşal Von der Goltz cânta, într-un ziar foarte răspândit, cu simplă şi sigură mulţumire, prohodul pacifismului – a cărui grabnică moarte deschisese dintr-odată toate căile virtuţilor eroice, atâta vreme părăsite. Cu solidă consecvenţă, ataca venerabilul soldat mişeliile care copleşesc pe oameni în vremuri de lungă pace. Dintre toate îl supărase cu deosebire abuzul de prevedere şi economie; fiindcă slăbiciunea aceasta ajunsese, cum se pare, un izvor de ticăloşire fără pereche, în viaţa europeanului înainte de 1 august 1914. Sistemul asigurărilor pe viaţă, de exemplu, şi mai ales organizarea asigurărilor uvriere umpleau de mare scârbă pe feldmareşal; căci el, cu speciala pătrundere a spiritului militar, descoperise numaidecât, în aceste pernicioase excrescenţe ale vieţii paşnice, izvorul unor otrăvuri perfide, care ar fi putut ucide eroismul, obligatoriu şi totuşi sublim, al datoriei de sânge.
Nu încape îndoială: Von der Goltz a simţit exact şi a întrebuinţat ingenios contrazicerea perfectă dintre tipul clasic al războinicului şi organizarea minuţioasă a prevederii cu termen lung. Trebuie amintit însă că prevederea este o veche boală, care a infectat eroismul curat şi genuin chiar de atunci de când neprihăniţii noştri strămoşi au renunţat pentru întâia oară să-şi mănânce imediat duşmanii învinşi, fripţi ori chiar cruzi, hotărând să-i păstreze ca provizie pentru ospeţe viitoare, sau chiar ca instrumente de lucru, de când adică temperamentul originar al omului a început să se altereze şi splendoarea perfectă a eroismului primitiv a început să aibă umbre. Dar constatarea aceasta, că mucegaiul pacifist venise încă din cele dintâi vremuri să mănânce virtuţile, nu infirmă, ci tocmai împlineşte ideile clare şi sănătoase ale valorosului militar.
Scurtă vreme după apariţia studiilor sale generoase şi utile asupra războiului, Von der Goltz a avut norocul să moară de ciupitura unui păduche exantematic, nepreţuitul auxiliar al diverselor idealismuri eroice cu care se împodobeşte lumea de câţiva ani încoace. Pe pământul sfânt al Asiei, cuibul religiilor, al molimilor grozave şi fantastic murdare, departe de laşităţile prudenţei europene, şi-a sfârşit bătrânul viaţa, în chip nu se poate mai frumos şi mai exemplar pentru cei rămaşi, nici mai armonic şi mângâietor pentru sufletul său militar. Orientul plin de mistică lumină şi de păduchi, de sublimă şi rezignată înţelepciune şi idealistic dispreţ pentru săpun şi celelalte mişelnice deşărtăciuni ale Apusului a fost sortit să primească, într-o armonie oarecum miraculoasă, răsuflarea din urmă a unui om care arătase atât de lămurit fundamentul adevărat al eroismului pur şi consecvent.
Era lucru văzut însă că Europa toată, ea însăşi, începuse de mult să lupte, cu subtilă stăruinţă, în contra putrejunilor păcii. Virtuţile capitale, zeci de ani înăbuşite, începuse a fermenta în măruntaiele Occidentului bolnav de bunătăţile înşelătoare cu care-l îmbuibase geniul practic şi cel artistic, susţinute de o pace mult prea lungă. Şi această virtuoasă regenerare s-a îndepărtat, întocmai cum trebuia, după sentinţa memorabilă a lui Moltke: “Cele mai nobile virtuţi se dezvoltă în război. Fără război, lumea ar dospi şi s-ar pierde în materialism”. Şi Virtute însemnează doar Energie, adică tărie de voinţă, iar voinţă fără ideal este un nonsens. Cu aceste idei simple şi clare în cap, Europa a inaugurat, acum 12 ani, regimul strict al virtuţilor autentice…
Cine ar putea socoti exact în ce proporţie a crescut, de vreun sfert de secol încoace, întrebuinţarea cuvintelor energie, voinţă, ideal, în debitul european, scris şi vorbit, ar ajunge la numere mari de tot. Acest calcul eu nu-l pot face; dar cred că ar fi şi ciudat şi nedrept să mi se ceară atât de migăloase socoteli tocmai astăzi, când filozofii diverse se întrec, cu elegantă ardoare, să discrediteze inteligenţa şi toate socotelile ei, şi să întroneze, în materie de cunoştinţă, intuiţia şi instinctul. Am să mă folosesc dar de acest drept, consacrat de gânditorii plini de vioiciune ai timpului meu, şi am să vorbesc din instinct, am să luminez prin intuiţie.

*

            Toţi acei care nu sunt atât de energici şi activi, încât să nu mai poată gândi logic şi îngăduit, se vor fi întrebat ce însemna acea obsesiune fanatică a voinţei, îngrijorarea aceea alarmată, care nu se mai sătura să se tânguiască de lipsă de energie, tocmai într­o vreme când lumea se storcea în muncă productivă şi inventivă, cu o febrilitate fără pereche. În publicistica europeană apăruse un fel de pedagogie politică, al cărei ton fundamental era un ţipăt exasperat şi exasperant după energie. Ce lucru pofteau acele capete – omeneşti totuşi, pe cât se părea – când zbierau sau mârâiau, fără preget şi cu nervozitatea tâmpită a vracilor descântători, cuvântul energie?
Acum putem zice că am înţeles. Se pregătea cea mai strălucită explozie de energie pură din câte au fost, de când voinţa universală s-a încarnat în oameni. Schopenhauer spunea numai un simplu adevăr când dădea ca exemplu clasic de manifestare a voinţei propriu-zise pe nebunii furioşi. Europa se pregătea dar pentru o formidabilă activitate convulzivă iar acei care conduceau pregătirea nu prea vroiau, se pare, să afişeze clar rostul propagandei lor energistice; astfel, ea trebuia să apară neiniţiaţilor ca o ciudăţenie maniacă. Era o prudenţă elementară din partea acelor care aveau să-şi păstreze în tot chipul sângele rece, pentru ca, sigur adăpostiţi, să alimenteze energia furioasă a celor destinaţi să întrupeze voinţa sublimată, cât mai bine curăţită şi ferită de infiltrările primejdioase şi nesuferite ale inteligenţei.
Trebuie să luăm bine seama la această împărţire de roluri: ea este un semn mare al naturii războiului modern. Câţiva, din birouri, cafenele şi redacţii, ţipă şi se agită, cu sânge rece, să aprinză furie eroică, să elaboreze, cum se zice, pregătire sufletească în ceilalţi, care-şi sparg capetele şi-şi spintecă pântecele, prefăcuţi în centre de energie distilată şi rectificată la absolut. Cei dintâi, vedeţi bine, au realizat, pe seama lor, pacea perpetuă, şi duc pacifismul internaţional până la a face, cu o discreţie generoasă, negustorie cu duşmanul; iar celor din urmă le revine rolul, cu deosebire nobil şi frumos, de a perpetua, cu cea mai pitorească energie, virtuţile aspre ale strămoşilor. Cum s-ar zice în stil modern: cei dintâi sunt apolinici, cei d-al doilea dioniziaci – admirabilă împărţire şi de gust, în drama socială.
Distribuţia aceasta, cu deosebire amabilă şi distractivă pentru cine are răgaz să dea atenţie contemplativă unor fenomene atât de simple şi evidente, nu s-a obţinut, cred eu, cu mare greutate; cred, fiindcă sunt convins în contra unor sfinte formule, că astăzi, ca şi oricând, capitalul de voinţă covârşeşte enorm capacitatea de reflecţie în mulţimea umană; şi asupra voinţei se operează uşor cu cele mai grosolane şi mai simple sugestii. De aceea întreprinderea a reuşit peste aşteptările celor mai scrupuloşi idealişti, peste închipuirea celor mai delicaţi imperialişti. Europa a intrat în această epocă ilustră de acţiune convulzivă cu un avânt şi un brio vrednice de vârsta cea mai jună a speciei noastre, pe când voinţa funcţiona absolut, neîmpiedicată de reţineri meschine şi bolnăvicioase. Regia a fost perfectă; drama se urmează cu un neasemănat pitoresc de surprize şi de combinaţii logice, fatale – un film miriametric, deliciu suprem pentru reporteri, voiajori de comerţ şi samsarii gigantici care duc lumea, încarnări reprezentative ale timpului acestuia de colosală înflorire a voinţei.
Printre pregătitorii literari ai acestui vertiginos chef de energie, cine poate uita pe feciorul micului pastor saxon, pe vulgarizatul aristocrat Friedrich Nietzsche? Acest suflet de preot prin naştere, un evlavios deghizat în ateu, veşnic iritat de probleme de viitor şi de mântuire, a fost idolul cărturăresc al multor care pe faţă nu-l mărturisesc, ori îl hulesc chiar, copiindu-l pe ascunsele. Un filolog genial şi isteric, în fiinţa căruia se amesteca micul-burghez neamţ, hipnotizat încă de lustrul prestigios al cizmei iunkerului, cu un umanist poet, a cărui minte era spasmodic zbuciumată de icoane din străvechea tragedie grecească; pentru dânsul catastrofa violentă şi perpetuă ajunge dogmă supremă şi singurul postulat nobil. Omul trebuie să trăiască în primejdie continuă, veşnic biciuit de emulaţie, turbat de pofta de întrecere. Ideea de luptă duşmănoasă cu celălalt, în grad de obsesiune absolută, rivalizarea ridicată la manie, extaz războinic la paroxism.
Un diavol însă, de cea mai infernală isteţime şi divin ironic, pândea soarta poporului care născuse pe acest profet, care din amintirile vechimii închipuise năluci smintite şi măreţe. Şi acest diavol a pus împărat, în capul poporului german, o incomparabilă încarnare a spiritului commis-voyageur, o încarnare de o perfecţie ciudată, trăsnitoare, neverosimilă prin chiar desăvârşirea ei. Minte umplută cu gălăgie pripită şi grosolan fanfaronă, voinţă clătinată de îngâmfări puerile, lăcomie fără frâu şi cvasi dementă de a se amesteca în toate, beţie plebee de costum şi paradă, idei ca din capul unui regizor de varietăţi care vrea să filozofeze, semeţii inutile şi amabilităţi alături cu drumul – în totul un balamuc de impulsuri incoerente, înzorzonate cu atitudini de panopticum, cu gesturi de gravură populară, cu bombastică cazonă, cu literatură de supeu militar. Această arătare a avut slujba istorică să simbolizeze şi să călăuzească energia patriei imperiale a lui Nietzsche tocmai atunci când ea se arunca, cu avânt disciplinat, peste marginile existenţei sale paşnice. Profetul care vroia să supună viaţa unei solemnităţi etern tragice a fost cu batjocură blestemat să vorbească poporului care se supunea preaplecat celui mai umoristic simulacru, celei mai extravagante, mai răutăcioase şi mai reuşite parodii a supraomului, cel imaginat cu atâta cheltuială de patos juvenil şi de lirism grav şi evlavios.
Fără îndoială, exemplul este de o expresivitate prea concentrată, ca un caz frumos de patologie; fiindcă în el se arată un popor întârziat, grăbit şi stângaci, incapabil să-şi învăluie cum trebuie impulsurile cu gentileţe internaţional consacrate; iar Zarathustra, în momentele lucide, se cânta melancolic pe sine însuşi: Ich bin, ach, nur Narr, nur Dichter!
Indiferent: energomania este acum atât de universală, încât putem zice că toată suflarea omenească, triburile europene, ca şi popoarele Polineziei şi ale Africei, armonizează astăzi desăvârşit într-o războinicie esenţială, aceasta fiind punctul unic, venerabil şi solid omenesc, în care se pot împăca perfect varietăţile speciei noastre.

*

            Elementele voinţei sunt: sforţarea şi scopul. Unele scopuri se numesc idealuri. Idealurile sunt scopuri prin excelenţă nobile. De dânsele ne apropiem numai prin eroism, moral – cum este, de exemplu, lupta sublimă cu vorba şi condeiul în versuri şi în proză – ori material: cu capul sau cel puţin cu spatele în bătaia puştii şi a spangii. Iar tehnica voinţei în forma ei superioară şi delicată se numeşte, prin urmare, idealism. Idealistul, care nu-i decât idealist, are, la rândul său, nevoie de o tehnică specială a vieţii. El nu poate rămâne închis în “turnul de fildeş” al egoiştilor – clădire bine cunoscută din literatura moralei civice – ci se aruncă în viaţa intensă, cu tot riscul funcţiunilor şi misiunilor, al atribuţiunilor şi retribuţiunilor fatale de care te leagă orice situaţie activă socială. Toate aceste fatalităţi materialistice idealistul trebuie să le îmbrăţişeze cu eroică prudenţă, cu preţul unor lupte sufleteşti în care el nu poate triumfa decât dacă mecanismul voinţei sale este sigur şi simplu.

*

            Wilhelm Wundt, astăzi răposat, vestit profesor şi autor de manuale filozofice, cu incomparabil succes de librărie, a scris, pe vremea războiului, o carte – se înţelege, din inspiraţie patriotică – despre filozofie în legătură cu caracterul popoarelor. Acolo el spune, în stilul său neutru şi biurocratic, pe un ton de demonstraţie sigură, că la baza filozofiei franceze se găseşte vanitatea şi setea de glorie, resorturile esenţiale ale sufletului naţional (cum se poate vedea şi din cântecul Marseillezei, unde zice: le jour de gloire est arrive), iar filozofia engleză, cu excepţii care se explică şi se înlătură foarte uşor, oglindeşte, cu o fidelitate deosebită, caracterul distinctiv al anglo-saxonului: egoismul centripetal (cel franţuzesc, zice Wundt, este mai mult centrifugal), sau, mai direct spus: filozofie de oameni sătui. Până aici lucrul se prezintă simplu şi amabil. Dar germanii?
Ei au avut parte de idealism sau, mai lămurit: de ideea datoriei, cu supunerea cătră voinţa generală; un idealism care lucrează deopotrivă în sufletul naiv al omului de rând, ca şi în conştiinţa luminată a celui cultivat.
Trebuie mărturisit că era greu de făcut o clasificare mai satisfăcătoare, dacă ţinem seamă de persoana şi situaţia autorului. În interesul expunerii mele însă cred că pot să completez pe Wundt astfel: deoarece filozofia engleză este a sătuilor, propun să numim, măcar de dragul unei concizii elegante, idealismul filozofia flămânzilor sau, după voie, a însetaţilor. Tot se zice în nemţeşte: das Dursten und Lechzen nach dem Ideal. Cu chipul acesta dăm formulei profesorului o paralelă destul de nimerită şi cu rodnic înţeles, mi se pare.
Starea propriu-zis idealistică – zic eu acum, combinând explicaţiile filozofului cu observaţiile mele de mai sus – este starea acelui care aşteaptă, care n-a ajuns şi se trudeşte grozav să ajungă. Rog pe cetitor să facă aici singur aplicaţiile necesare, dacă este curios să interpreteze în detaliu cele ce i-am spus până acum, cu ajutorul formulei atât de comode inspirate de Wundt. Cadrul meu mă sileşte să trec numaidecât la alte constatări.
În această dispoziţie a puterilor sufleteşti, ori şi ale trupului, pe care am numit­o stare idealistică, silinţe îndărătnice tremură să se rezolve într-o satisfacere, natural nestabilă, dar a cărei plenitudine trebuie să ţie cumpănă sforţărilor crunte cari au împins spre dânsa. Numaidecât se înţelege că pentru asemenea exaltare a energiei voluntare, condiţia primă este o reducere a gândirii la forme simple schematice, o simplificare care să se apropie de monoideism. Inteligenţa trebuie atunci strânsă în forme catehizmale, pentru ca voinţa să poată lucra suveran.
Forma perfectă a voinţei suverane este spiritul militar. Mulţimea oamenilor a simţit o dragoste caldă combinată cu o tainică admiraţie pentru manifestările invariabil vioaie şi colorate ale acestui spirit; fiindcă el este perpetuarea statornică şi drăgălaşă a însăşi copilăriei neamului nostru. Tipul militar este băiatul răsfăţat şi irezistibil al istoriei. La timp hotărât el porunceşte, cu o încântătoare încruntare, să i se dea pe mână tot ce se află în casă. Mândru şi frumos îmbrăcat, el reprezintă forma cea mai seducătoare a atotputerniciei pământeşti. Candid şi zglobiu, distruge, cu câteva mişcări graţioase, toate materialităţile care nu-i sunt imediat consumabile; şi astfel el ni se arată ca înger al idealismului curat, care vine să ne înveţe a nu ne lega inima de cele pământeşti, a uita de grija meschină a viitorului, ci, asemenea păsărilor cerului şi crinilor câmpului, să ne lăsăm în voia Domnului, căci el este Dumnezeul tuturor oştirilor, a celor luptătoare, ca şi a celor sedentare.
Distrugerea generoasă de aşa-numite bunuri materiale este semnul cel mai curat şi mai luminos al intensităţii idealismului actual; şi acei care se plâng de acest efect izbăvitor şi sfânt al spiritului idealistic dau numai dovadă de o scandaloasă perversitate logică şi morală. Suntem la o răspântie de mari solemnităţi istorice: de aici, ori mergem vitejeşte spre viaţa curat idealistică, purificată de toate scârbele complicate ale falsei civilizaţii, ori ne întoarcem în mocirla materialismului din care abia am ieşit. Iar regimul vieţii de pură şi simplă virtute, hotărât nu se poate obţine nici susţine numai dacă perpetuăm cu toată energia starea de război, până ce vom reduce strict materialităţile la cele mai venerabile forme, la plugul de lemn şi la ghioaga nestrunjită, atingând astfel gradul cel mai sublim de rafinare idealistică.
Aici însă iarăşi se învederează inferioritatea Apusului. Numai Rusia, sfântă şi rurală, încălzită de suflul vechi al Asiei, ne mai dă doar exemplul unui idealism autentic şi consecvent în sublimarea până la anihilare a blestematelor valori materiale. De la Răsărit, lumina, acum, ca şi în toţi vecii.

*

Acum vreo cincizeci de ani erau foarte la modă studiile asupra inteligenţei animalelor. Furnicile se distinsese eminent; lor li se consacra o literatură cu deosebire entuziastă. Mark Twain povesteşte cum, atins de curiozitatea pasionată a zoopsihologilor, s-a apucat şi el să observe furnicarea. Rezultatul observaţiilor n-au confirmat, pentru dânsul, aşteptările teoriei. De câte ori furnicile lui întâlneau un fir de pai ori de iarbă care li se înălţa în cale, ele nu-şi urmau drumul, scurt, pe lângă baza obstacolului, ci se urcau mai întâi, pe o parte, până în vârf, şi apoi de acolo se dădeau binişor jos, pe partea cealaltă&ldots; Despre furnici aceasta se prea poate să fie o glumă calomnioasă, dar pentru crizele istoriei umane, drama hazlie a lui Twain pare că nu-i decât un exact simbol.
Intelectualii, care nu-s decât intelectuali şi nu-s absorbiţi de practicarea energică a vreunui idealism oarecare, încearcă uneori să întrebe care ar fi bilanţul crizei sublime în care ne găsim. Ca de obicei, intelectualii se arată a fi şi acum intempestivi; de aceea sunt trimişi la plimbare, fără lungă explicaţie, dar cu mult temperament. Fiindcă pământul stă pironit în zodia împintenată a cizmei militare, care de nimic nu se impacientează aşa rău ca de socoteli complicate: simplicitatea este natura însăşi a idealului în acţiune.

One Comment

Leave a Reply