ciclul “Cărticică de seară”, ( 1935 )

Mă uit în cer, mă uit în pământ.
M-am întrebat cine sunt.
Gânduri se duc, vin
Din vânt, din senin,
Ca nişte păsări rotunde.
Încotro? De unde?

Glasuri mă strigă cu nume străine.
M-aţi chemat pe mine?
Sunt eu cel căutat ?
Mi se pare că vântul s-a înşelat.

Câte puţin sunt dator
Fără să-mi fi dat nimic, tuturor –
Şi lemnului uscat, şi bălţii stătute,
Şi florilor, şi pietrelor, şi vitelor bătute,
Şi oamenilor din răstignire.
Cu ce să plătesc nefire şi fire?

Sângele meu nu-i al meu.
Mi-e teamă să zic “mie” şi să zic “eu”.
Cu ce fel de drept
Mi-aş umfla bârnele din piept
Şi mi-aş întinde pe zarea
Toată, spinarea?

Ce martor aş întreba

Ca să-mi răspundă întrucâtva
Măcar dacă sunt?
Mă tot uit în cer, mă tot uit în pământ,
În baltă şi stuh
Şi adânc în văzduh.

Leave a Reply