Pre aceia vreme între dulăii carii în munţi să afla, una din pasiri (carea din cele supusă stepăna cea mai de sus ţinea), foarte credincioasă Corbului şi a toată monarhiia păsirilor dreaptă slugă era. Aceasta, porunca Corbului vădzind, mai mult într-alte so cotele a sta nu să zăbăvi (căci pacea Inorogului tuturor dorită era), ce, îndată sculându-să, la un bun vrăjitoriu şi vechiu pri ietin al lor să dusă, pentru ca vrajea să ispitească de ieste cu putinţă de atâtea cumplite rane inima Inorogului a să vindeca şi de să poate cu vreun chip spre prieteşug a să întoarce? (Acesta era vrăjitoriul carile la cetatea Deltii Filului spusese precum peste doaă dzile Inorogului o samă vor face.) Pre acesta, dară, într-acesta chip pasirea aceia (precum mi să pare, Lebăda era, căci aproape de moarte cântecul cel mai frumos au cântat) întrebându-l, vrăjitoriul îi răspunsă: ,,Tu ştii că acmu vrajea mea nu trece, pre cum trecea odânăoară, nici alt vrăjitoriu între noi au rămas, carile asupra jigăniii aceştiia mreaje a împleti să poată. De care lucru, prietineşte vă dzic că nici a mea, nici a altuia vrajă trebuie să mai cercaţi, ce de acmu lucrul cu lineşte şi cu blândeţe ieste să ispitiţi. Deci tâmplarea după pofta voastră de va ieşi, fericiţi sinteţi, iară de nu, cu furtuna nu trebuie a vă lupta, ce după undele apelor vă ieste a va lăsa. Căci amintrile, toate vrăjile minciunoase sint şi când viţi nedejdui că mreajea asupra nepriietinului să împleteşte, atun cea voi într-însa învălătuciţi şi împleticiţi vă viţi afla. Mai vârtos acmu (precum foarte bine înştiinţat sint) că toată uşea vră jitorească înaintea Inorogului deşchisă ieste, şi încă precum şi buni chedzi să i să fie arătat, adeveriţi să fiţi.”
Lebăda, răspuns şi învăţătură ca aceasta de la vrăjitoriu luând, să dusă. Iară Inorogul, într-acea dată ştiind precum acelui vrăji toriu bobii nu-i prea îmblă şi teiele îi sint cani împleticite, socoti ca în vremea slăbiciunii lui cu dânsul prieteşug şi cunoştinţă să facă, ca nu cândai, cu vreme vrajea slujindu-i, împotriva lui să să afle (că în strâmptori lăţimea prieteşugului să agoniseşte, iară în lăţime strâmptoarea neprietenii <i> să găteşte). La carile pre un dulăoaş, carile cu dânsul cunoştinţă avea, trimasă (ţincuşorul acesta născut, crescut şi aşeşi încărunţit la oi era, ce şi la bătrâ neţe de minte tot ţinc era). Carile, la vrăjitoriu mărgând, dzisă:,,Inorogul împreunarea ta a avea pofteşte, nu că doară vreo vrajă de la tine cere, ce numai pentru cele viitoare tâmplări aşe i-au năstăvit, ca cu tine cunoştinţă şi prieteşug să lege”. Vrăjitoriul, de aceasta audzind, îndată de sfatul ce-i cerusă Lebăda în minte îşi adusă şi bună vreme pentru ispita lucrului să fie aflat socotind, cătră ţincul cel bătrân dzisă: ,,De împreunarea Inorogului foarte bine îmi pare, că şi eu pentru une pricini voroave prietineşti a avea încă de mult poftiiam, şi fără de nici o zăbavă, numai să vie”. Tinchişorul dzisă: ,,Tu bine ştii că mulţi sint gonaşii lui, carii în toate poticile îl păzăsc, cu care pricină, aşe aievea şi când voia i-ar fi, a vini nu poate, ce numai când mâna îi va da, atuncea precum va vini adeverit să fii”. Vrăjitoriul dzisă: ,,Oricând voia îi va fi, la mine fără nici o grijă să vie şi cu aceasta pricină de i să va tâmpla vreo primejdie ca aceia, în sufletul mieu să fie”. Şi cătră acestea pre toţi bobii şi teiele sale giurământ adăogea. Aşe, ţincul cel bătrân răspuns ca acesta aducând, Inorogul, macar că multe împotrivă socotiia (că pre cela ce-l muşcă şer pele şi de şopârlă să fereşte), însă mărimei sufletului biruinţa dând şi fără nici o grijă sculându-să, la lăcaşul vrăjitoriului să dusă, cu carile împreunându-să, după cele multe şi în feliu de feliu zbătute voroave, vrăjitoriul voroava pentru pacea cu Cor bul înainte îi pusă, dzicând precum vrajea îi arată că acesta lucru la săvârşit va putea ieşi. Inorogul răspunsă: ,,Precum până acmu, o, priietine, inima mea spre partea cea mai bună plecată au fost, aşe şi acmu tot spre aceiaşi stăruieşte. Numai a mea împotrivnică fortună (carea, precum să dzice, încă din faşă, în toate şi pentru toate a nu mă dosedi nu părăseşte) nici voia inimii mele altora precum ieste a o ivi mă lasă, nici spre trebuinţă ca aceasta nes careva chipuri vrednice de credinţă a-mi arăta au învoit. Ce, pre cum să dzice cuvântul (glasul cucului din glasul pupădzii ne deosăbind), totdeauna urechile sale cătră cuvintele mele surde şi de tot astupate ş-au ţinut.” Cătră acestea Inorogul pentru toate cele la mijloc trecute cătră vrăjitoriu povestiia, adecă cum le-au fost începătura vrăjbii, mijlocile delungării şi de multe ori ispita păcii, carea, în câteva rânduri acmu lucrul isprăvit ţiindu-să, mai pre urmă tot amăgit şi despre Corb viclenit s-au deşteptat. De acestea vrăjitoriul, pre amănuntul înştiinţându-să, toată dreptatea Inorogului da (că ipocrisiia dreptăţii la neamul vrăji torilor foarte obiciuită ieste). În scurt, să dzicem, vrăjitoriul dintr-îmbe părţile atâta de cu osârdie s-au nevoit, cât s-ar putea dzice că focul cu apa ar fi adunat şi ceriul cu pământul ar fi împreunat, de vreme ce într-aceiaşi dzi, pre Lebădă şi pre dulăii vânători acolea aducând, cu Inorogul a să videa şi prin câtăva vreme a să vorovi i-au făcut.
Ce-i încoace şi încolea, tractatele pentru pacea la mijloc puind, unii trăgea, alţii împingea, iară ceva de adevăr şi de folos nu să alegea. Deci cu toţii lucrurile aşe împletecite şi încurcate vădzind (că când cineva adevărului a să îndupleca nu va, încurcătura min ciunilor nu cu lesne de dezlegat să înnoadă), soroc vrajbei în 25 de ani pusără, pentru ca de acesta lucru, pre Corb înştiinţând, la ce mai adevărat s-ar pleca să cunoască.
Într-aceasta vreme de armistiţie vrajea vrăjitoriului mijlocito riu aşeşi de tot să închisă. Iară povestea pricinii era că vrajito riul cel mare cu farmecele sale atâta putere agonisisă, cât pre toate vrăjile mute întorcând, singur el numai, când, ce şi cui vrea, vrăjiia (acesta era pe vremea când munţii cei mari pre copacii de la Delta supusese şi în robiia celor şepte voievodzi îi adusese, precum istoriia la locul său s-au pomenit), ce nici lui în multă vreme tripodul nu i s-au stăruit. Însă oricum ar fi fost, în vre mea acestuia vădzind dulăii că vrăjea ceva cuiva adevărat să vrăjască nu poate, sorocul armistiţiii a-l lungi şi cu chip cani nepriceput din dzi în dzi a-l muta începură. Inorogul, acestea nu că doară nu le cunoştea, ce căci vremea macar cum nu-i slujiia, cu cunoştinţa a le trece să făcea.
Iară nu prea multă vreme la mijloc trecu şi preste nedejdea tuturor, ca ciupărca din gunoiu, aşe în mijlocul tuturor un vrăjitoriu atâta de mare răzsări, cât de năprasnă ieşirea lui cu toţii să cutremurară. De aceasta Corbul de ştire luând, îndată pre Uleu trimasă ca, în munţi suindu-să, acolo ce să lucreadză să cunoască şi Inorogul de ce să apucă să ispitească şi acmu pentru împle tirea mrejii asupra lui toată nedejdea curmându-i-să, tare poruncă îi dede ca de pacea pre carea Lebăda o începusă, cu toată ne voinţa să să apuce şi ca cum numai pentru aceia treabă ar fi fost trimăs, cătră Inorog şi cătră alalţi să să arete. Aşe, Uleul la munţi sosind, Lebăda, săraca (acmu dzua cea mai de pre urmă apropi indu-să), la cuibu-şi s-au înturnat, unde nu preste multe dzile, verşurile încheindu-şi, cântecul ş-au săvârşit.
În dzilele acestui vrăjitoriu Filul şi Inorogul mare întrare şi ieşire aflară, de carea nepriietinii macar cum ştire a lua nu pu tură. Ce Filul, puţin oarece lăcomii <i> supus fiind, într-îmbe mânule a sigeta să ispitiia (că de-amintrilea şi Filul nu prost sigetătoriu era), de vreme ce ni asupra Corbului, ni asupra Stru tocamilii mreajea a împleti să nevoia, iară Inorogul, una numai şi aceiaşi în gând având, sau vreodată pe piatră, sau vreodată supt piatră a fi socotiia, şi, precum să dzice cuvântul sau ferici rea pe cap, sau Corbul pe stârv să i să puie aştepta. De care lucru, într-alte părţi nicicum îngăimându-să, vrăjea numai asu pra Corbului ispitiia şi acmu vrajea spre bine începusă a i să sfiti, de vreme ce şi mreajea începusă a să împleti. Ce, poate fi, toate vremea lor au, sau, cum să dzice (pasa empodion dia calon), toată împiedecarea pentru bine, mreajea asupra Strutocamilii mai pre iuşor fiind a să împleti (macar că pre amândoaă deodată vrăji toriul le începusă), acmu gata Filului să o dea pre vrăjitoriu îndemnă. Filul, luând mreajea, până în dzece dzile pre Struto camilă vână. Râsul, carile în munţi păzitoriul Strutocamilii era, pentru mreajea ce să împletisă macar cum ştire neluând, fără de nici o grijă la bârlogu-şi să afla. Iară Uleul, de împletirea mrejii înţelegând, cum mai curând Corbului în ştire făcu, carile, macar că de lucrul peste nedejdea lui tâmplat nu puţin să tulbură, însă nici moale să purtă, de vreme ce până a nu agiunge mreajea la locul întinsorii, cu doaă dzile mai înainte de la Corb la Pardos şi la alalte jigănii rumpătoare vestea mrejii agiunsă. Atuncea Par dosul, Hameleonul, Veveriţa, Guziul cel orb şi alalţi pre lângă dânşii toţi, în toate părţile să împrăştiiară, aşe cât pre toţi de odată mreajea a-i cuprinde nu putu.
Iară Strutocamila, săraca, în mreajea ce-i aruncasă asupră, cu coarnele carile odată îi adăosese încurcându-să, atuncea de greu gemând: ,,Vedeţi coarnele de ce treabă mi-au fost”, dzisă, cu mari blăstămuri şi sudalme pe Pardos şi pe Corb încărcând. Iară Hameleonul, din monarhiia pasirilor în monarhiia dobitoace lor trecând (precum mai sus s-au pomenit), după a sa fire cevaşi macar neclătit şi neamestecat nu lăsă, ce toate cu minciunile lui frământă şi în tot chipul le tulbură. Mai vârtos Pardosului de vechea vrăjmăşie a pasirilor pomenind, cu totului tot spre vicleşugul Cor bului îl aţiţă, precum din scrisorile carile la Râs trimisese, toată vrăjmăşiia asupra lor aievea îşi arăta. Care cărţi, la mâna Inorogu lui cădzind, după pacea carea cu Corbul făcusă, Uleului le-au arătat şi până mai pre urmă la mâna Brehnacii au agiuns.
Iară căderea scrisorilor acelora la mâna Inorogului într-acesta chip să tâmplase: Pe vreme ce mreajea asupra Strutocamilii în munţi să împletisă şi încă la locul întinsorii nu agiunsese, Par dosul cătră Râs cărţile trimisese, carile până a agiunge la munţi, unde Râsul să afla, Filul acmu epitropiia dobitoacelor de la vrăjitoriu luase. Deci jiganiia carea cărţile aducea, pre Râs neaflând (căci acmu el în nişte gauri de stincă să ascunsese), în mâna Inorogului le-au dat. Pre carile, deşchidzindu-le, cu singură mâna Pardosului în chip ca acesta era scrise:
,,Râsului, fratelui, sănătate! Cărţile ce mi-ai trimis le-am luat. Pentru Uleu câte îmi scrii înţeles-am, pentru carile eu încă şi mai denainte îţi scrisesem că credinţă n-are şi precum comoara min ciunilor şi izvorul amestecăturilor să fie ţi-l perigrăpsisem. Pre acesta mai vârtos Camilopardalul l-au nebunit, de vreme ce i-au dzis că samănă tătâne-său, Brehnacii, pasirii ceii uimite, carea samănă celui cu ochi negri, mascara. Vrut-au dumnealor cu totu lui tot asupra dobitoacelor să stăpânească, precum şi asupra pa sirilor domnesc, şi aceasta nu pentru altă, ce numai pentru ca să-şi scoaţă în fală că ei fac şi pot toate, precum să laudă că şi epitropiia Strutocamilii ei au isprăvit-o şi mreajea asupra Vidrii ei au împletit-o. Iară pentru ce-mi scrii că pofteşte Corbul să te vadză, atâta să-i dea pliscul de stârv cât îţi pofteşte el binele tău. Ce să ştii că nu ieste altăceva în socoteala lui, fără numai cât, mărgând tu la dânsul şi alalte pasiri şi dobitoace de mergerea ta audzind, să dzică: ,,O, mare putere are Corbul, de vreme ce jigănii ca acelea îi mărg la picioare !” Deci iată că-ţi scriu, frate, Uleul o dată şi de da-ori de va vini la tine să ţi să închine, atuncea şi tu să mergi la dânsul o dată. Iară pentru aceasta, de va scrie ceva la Corb împotriva ta, pentru ca să ne sparie cu ceva, lasă să scrie, că noi îi vom şti da răspunsul. Iară de să vor ispiti şi altă ceva, mai mult de aceasta grijă nu purta, căci avem noi ac de cojocul lor”. Pre lângă acestea mai era şi alte scrisori, a cărora coprin dere alte pricini încuia, de a cărora tâlcuire până acmu a altuia înştiinţare, fără numai a Inorogului, n-au dat.
Acestea aşe, iară Corbul, pre o parte, precum mai sus s-au pomenit, pentru împrăştiiere jigăniilor tare s-au nevoit. Iară pre altă parte, scrisori vârtoase la Uleu şi la Camilopardal scriia, în tot chipul rugându-să ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, pace cu Fi lul şi cu Inorogul să-i facă. Filul cu îmbe mânule pacea priimiia, de vreme ce nu altă, fără numai a sa odihnă socotiia. Încă şi până într-atâta cuvântul cătră Aspidă îşi dedese, cât, Inorogul pace cu Corbul de nu va face, el fără nici o împiedecare va face şi, pen tru a Corbului prieteşug, de toată frăţiia Inorogului să va despărţi (ce giuruinţa prea pre lesne şi nesocotită mai multă îndoinţă aduce decât credinţă). Pentru care lucru, şi Filului răspunsără că fără Inorog a lui numai pacea nici o cred, nici o priimăsc. Deci, pre o parte Filul pre Inorog ruga, pre altă parte Camilopardalul tare îl îndemna, Uleul nepărăsit şi cu mare blândeţe şi cucirituri îl cerceta şi pentru ca cuvântul păcii să-şi dea în tot chipul îl poftiia. Carea, cum s-au legat şi în ce chip s-au săvârşit, la locul său mai pre urmă să va dzice.
Iară acmu la cuvântul nostru, de unde am ieşit, să ne întoar cem: După ce Strutocamila în mreaje să prinsă, la Grumadzii Boului o adusără. Iară Lupul, Ciacalul şi alalţi carii partea Filu lui ţinea, până la vinirea Filului, lucrurile monarhiii dobitoace lor a chivernisi începură şi pe jigăniile carile să împrăştiiasă, până la vinirea Filului, iarăşi la locul său le adunase, fără numai Gu ziul Orb şi Hameleonul, în fuga lor rămâind, ca cum sămânţa răutăţilor şi tulburărilor într-alţii de ar pieri, într-aceştea să să păzască.. 2 Iară înturnarea Pardosului la locul său aşe pre lesne n-ar fi fost, de nu l-ar fi împuns la inimă cărţile carile împotriva Corbului şi a Brehnacii scrisese, căci şi Pardosul de pe socoteala vremii bine cunoştea că cărţile acelea în mâna Filului sau a Ino rogului ar fi cădzut, şi acmu, el, deodată, în monarhiia pasirilor capul aciuându-şi, nu fără frica vieţii acolea să zăbăviia. De care lucru, decât supt pliscul Corbului, supt hortumul Filului a trăi mai bine a fi socoti. Şi aşe, nu mult acolea zăbăvindu-să, prin încredinţarea Lupului, iarăşi la locu-şi să întoarsă.
Iară descoperirea cărţilor Pardosului cătră Uleu într-acesta chip au fost: Filul, cu toată nevoinţa prieteşugul Corbului a dobândi nevoindu-să şi pentru ca cu descoperirea vicleşugului Pardosu lui şi a Hameleonului, mai tare spre ura lor să-l pornească, pre Inorog pofti ca, chemând pre Uleu, să i le arete. Către carile Ino rogul dzisă: ,,Nu ieste, frate, lucru de cinste aşe îndată să ne arătăm, că, când mâna ne dă, macar cevaş răul a face nu pestim. Ce mai cu cale socotesc a fi întâi de la alţii pentru acestea ştire luând şi ei întâi rugându-ne, apoi noi pofta să le facem.” Şi nu mult, una din molii, la Uleu mărgând, precum nişte cărţi ca ace lea la mâna Inorogului să află îi spusă. Uleul, de lucru ca acesta ştire luând, îndată cu mari linguşituri şi cu capul până la pământ plecat cătră Inorog vini, i să ruga, dintr-adâncul inimii gemea şi cărţile să vadză îl poftiia. Inorogul încăşile, nu puţin, întrei şi împătri ţeremoniile, ce până mai pre urmă, de multe rugăminte biruit fiind, să le citească în mână i le dede. Uleul, cartea deşchi dzind, o slovă citiia şi de năcaz o dată pre nări pufniia, un rând săvârşiia şi de mare rău la pământ piuind să trântiia, ce să dzică de mânie nu ştia, ce să răspundză, de dosadă nu putea. Sughiţul pieptul îi astupa, flegma în grumadzi îl îneca, în locul cuvântului, oftare, şi în locul voroavii suspinare-i ieşiia. Uleul, acestea vădzind, de prorociia Şoimului, carea mai denainte vreme cătră Corb dzisese, aminte îşi adusă. În scurt, să dzicem, după multe a Uleului rugăminte, Inorogul cărţile în mâna Brehnacii le trimasă. Ce Brehnacea, ca cela ce în multă tăcere era învăţată, cu totului tot (precum mi să pare), aceste cărţi despre Corb până astădzi tăinuite le ţine. Poate fi, în vremea lor anagnostis a le citi, filosof a le tâlcui şi therapevtis slujba a le plini să va afla (că precum dreptatea în veci astupată, aşe vicleşugul până mai pre urmă fără plată să rămâie nu poate).
Aşedară, după vânarea Strutocamilii, siloghismul Corbului în barbara, carile odată ieşisă în: cra, cra, cra, acmu aievea pre lim ba Strutocamilii să înţelegea Racova. Care stihii pre amănuntul, după meşterşugul cabalistilor tălmăcindu-să, va să dzică: Rău, ai, capul, oh, vai, ah. Şi adevărat, dară, că ascunsă a numelui acestuia taină cu lucrurile mai de pre urmă foarte bine ş-au răspuns, de vreme ce în mreaje încurcată, pe Grumadzii-Boului călare puind-o, mult rău i-au dat de cap şi nespus ah şi vah din focata-i inimă ieşiia, unde viaţa în vremi şi giumătate de vreme să-şi petreacă o lăsară.
Iară Hameleonul (pre carile cu ce nume să-l împodobăsc şi cu ce titul să-l slăvăsc mult mă mir, poate fi mai adevărat sămânţa vicleşugului şi simburile minciunii să-l număsc, că adevărat vicleşugul şi minciuna ca alalte odrăslitoare sămânţă de ar avea şi în toată dihaniia sămânţa şi simburile de i s-ar usca, cu bună samă numai în singur Hameleonul pururea vie şi neveştedzită ar rămânea, din carile în toată zidirea a să împrăştiia şi mai mult decât dintâi pre la toţi a să ijdărî destulă şi de prisosit ar fi). Acesta, iarăşi dzic, sămânţa vicleşugului, rădăcina răutăţii, odrasla spurcăciunii, cranga scârnăvii <i>, iasca sicofandiii, izvodul epi orhiii, pilda obrăzniciii şi văpsala polipichiliii, Hameleonul, după ce cu câteva jigănii cu fuga în părţile nopţii, în Ţara Munţilor, scăpasă şi nu multă vreme într-acolo zăbăvindu-să, prin monar hiia pasirilor trecând, iarăşi la locul prundişului vini, unde, îndată ce sosi, Inorogului ştire trimasă (O, Doamne, ce obraz şi ce feliu de peliţă peste obraz!) şi ca greşealele carile cu a altora îndem nare, iară nu din răutatea lui, i-au făcut, să i le ierte să ruga, şi iarăşi ca dintâi, rob neschimbat şi slugă fără prihană să-i fie dzi cea. Cătră acestea, mai cu de-adins să ruga ca, de va şti vreun leac asupra muşcăturii crocodilului, să-l înveţe, căci îndată ce la locul prundişului au sosit, crocodilul să-l fie prins dzicea, carile deodată, macar că de tot nu l-au înghiţit, însă foarte de greu să-l fie încolţit să jăluia. Inorogul, a firii, iară nu a pizmei, urme călcând, cătră Plotunul (căci acesta era trimisul de la Hame leon) ce vinisă, răspuns ca acesta dede: ,,Greşealele vicleşugurilor acestora, o, Plotune, de mi-ar fi vinit de la un chip ca acela carile în răutăţi să nu fie fost ispitit, adevărat că oarece, sau poate fi şi mult, voia mi s-ar fi betejit. Iară de vreme ce orice împotrivă mi s-ar fi tâmplat şi cu vicleşugurile Hameleonului mi s-ar fi pri cinit, spune-i că organul răutăţii obiciuitele sale au ispitit şi au lucrat. Iară primejdiile carile am tras voii norocului mieu le dau, carile, până împotrivă îmi va merge, încă mulţi Hameleoni să vor izvodi. Iară el acmu să ştie că acestea toate ca cum nu mi le-ar fi pricinit, aşe le-am luat şi ca cum nu mi le-ar fi făcut, ase le-am uitat. El, cu trup, cu suflet, vicleşug şi cu stat, cu fapt, răutate ieste. Deci în care parte mă voi uita? Şi căriia iertăciune sau izbândă să dau sau să iau? Agiunge-i lui, o, Plotune, singur şie şi lucrătoriu şi izbânditoriu să-şi fie (că cu vreme celea ce din singure faptele rele ochiul dreptăţii izbândeşte şi răsplăteşte, nici voia împotrivnică, nici mâna vrăjmăşască mai cu asupră a afla poate). Iară pentru leacul ce mă întreabă, îi vii spune că altăceva mai mult nu ştiu, fără numai visul carile odânăoară dzic să fie visat, precum ieste şi precum adevăraţilor onirocriţi să cade să-l tâlcuiască (că cine spune minciuna, întâi obrazul îşi ruşineadză, iară mai pre urmă sufletul îşi ucide). Iară cela ce oaă de vipere bea puii prin pântece cu mari chinuri naşte, precum şi el, giurământurile înghiţind, pântecele sufletului despicându-i, pre unde nici să gândeşte, pre acolo în ocara a toată lumea vor să-l scoaţă. Aşijderea, a sulemendriţii învăţături, carea spre înghiţirea oaălor viperii le-au îndreptat, pofta răutăţilor spre vicleşugul şi călcarea dreptăţii aducându-l, cele de apoi mai rele decât cele dintâi i-au arătat, că când prin spinii şi deasă pădurea visului îmbla, umbra necunoştinţii îl acoperiia şi soarele adevărului nu-l videa, căci între doaă împotrivnice chipuri cu cuvinte împleticite îmbla, umbra minciunilor precum lumina dreptăţii va astupa i să părea. Iară când lângă para focului să apropie, atuncea la ivala vicleşugurilor sosind, de la pământ până la nuări, adecă preste toată lumea cu mari sunete, vestea răutăţii lui au ieşit. Inorogul precum în munte înalt şede prin vis i să părea, iară acmu în bună nedejde stăruit, unde vicleşugurile lui a agiun ge nu pot, cu lineşte viaţa îşi petrece. Pasirea neagră (carea Cor bul ieste) cu neprietiniia în cap a i să pune neputând, din mândria sa gios cădzind, la pace să pleacă. Iară Hameleonul, în groapa carea singur au săpat, într-aceiaşi singur au cădzut; precum odânăoară pre mine fălcilor crocodilului nevinovat mă vândusă, aşe acmu acelaşi crocodil, în fălci ţiindu-l, nu-l înghite, ce-l suge, nu-l amestecă, ce-l încolţeşte. După aceasta, sfârşitul şi izbânda dreptăţii în curând să aşteaptă, ca ce au sămănat, aceia să se cere, şi ce ş-au aşternut, pre aceia să să culce. Iară după aceasta viaţă, fiii răutăţilor, pre carii preste fire şi împotriva a tot binele i-au prăsit, spurcat îl vor moşteni, de vreme ce amintrilea firea ca o înţeleaptă stâlciu stărp şi făr de roadă a fi l-au arătat.” Pentru acestea dară, acmu agiunge şi la cuvântul nostru să ne întoarcem. Filul, după ce mreajea după voie îşi luă, după câteva dzile din munţi sculându-să, în monarhiia dobitoacelor, la locul epitropiii sale să dusă, în strajea munţilor şi a gârlelor pre numai pre Căprioară lăsind (facă cereştii lucrul spre bine şi începăturile proaste spre sfârşit bun să le întoarcă) (că decât un muritoriu degetul în apă a-şi băga, cel nemuritoriu toată umedzala mării în clipala ochiului a usca mai pre lesne-i ieste). Aceştea, aşe cu toţii, cineşi cum putură, un chip mai ales lucrurilor sale pusară şi cineşi la ale sale întornându-să, să aşedzară.
Iară toată greutatea lucrului în Inorog şi în Corb rămasă. Amândoi, unul de altul, a să înfrânge nu numai cu lucrul, ce aseşi nici cu gândul nu priimia. Corbul în întemeierea sa cea vecinică să bizuia, Inorogul în dreptatea sa cea neclătită să sprijeniia şi mai vârtos ca acmu de atâta vreme cu ispita şi deprinderea din toate dzilele împotriva a toate vrăjile şi farmecele Corbului lea curi ca acelea învăţase, cât toate nevoinţele în zădar şi toate osteninţele în darn îi întorcea. Şi încă în vremea vrăjitoriului ace luia, nu puţină nedejde avea că de nu va împleti cumva mreajea asupra Corbului, asupra lui aşeşi nicicum nu o va împleti. De una amândoi să temea, şi aceia amândoi tare o ascundea, adecă fără veste unul altuia farmecele să nu cumva facă, că amintrilea, de ştire luând, energhiile a le opri, meşterşugurile a-şi batgiocuri şi fără primejdie a să păzi putea. Acestea şi ca acestea ei în inimile lor tăvălindu-le şi prăvălindu-le, Uleul, cu mari rugăminte (cu porunca Corbului poate fi) la Camilopardos mărgând (după cum şi Corbul îi scrisese), pentru pacea între dânşii mijlocitoriu să să puie îl poftiia, ca doară, prin buni chedzi, lucrul carile mulţi l-au ispitit şi a-l săvârşi nu l-au putut, el la bun şi cuvios sfârşit l-ar aduce, că amintrilea vrajba aceasta aşe de va rămânea, fără nici un prepus aievea ieste, dzicea, că asupra amânduror monar hiilor cea desăvârşit pieire şi prăpădenie stăruieşte.
Aceste Uleul dzicând, Camilopardalul de isprăvirea lucrului să să apuce să giurui şi cu socoteala carea mai gios să va arăta începu. Ce acmu, puţintel zăbăvindu-ne, puţintele carile pentru firea şi viaţa aceştii jigănii ştim să dzicem. Această jiganie la trup cât cămila ieste de mare, piielea, ca cum cu soldzi ar fi, în feliu de feliu pestriţă şi picată îi ieste, de unde şi numele, poate fi, Cămilăpardos i s-au alcătuit. Partea denapoi cu pântecele în sus ieste râdicată, ca cum ar fi a leului. Iară armurile şi picioarele denainte, cu piept cu tot, decât cum măsura trupului ar pofti, mai sus sint râdicate. Grumadzii îi sint sulegedzi şi gingaşi şi din trupul cel gros şi măminos, de ce mărg spre cap, gâtlejul i să supţie. Capul cu a cămilii să asamană, şi de mare ca cum ar fi de da-ori cât a strutocamilii de Livia, ochii mierâi, în giur îm pregiur, ca cum ar fi cu siurmea văpsiţi şi pre lângă albuşuri roşii, întorcându-i încoace şi încolea, groznic caută. Îmbletul îi ieste de tot schimbat, şi aşeşi tuturor dihaniilor, precum celor de uscat, aşe celor de apă împotrivă, că nu-şi mută pre rând pi cioarele, nici unul după altul le duce, ce din partea cea dreaptă, pe amândoaă odată şi deosebite, iară din partea stângă, câte unul şi împreunate, cu îmbe părţile totdeodată clătindu-să, din loc în loc să mută, însă la mărs lesne şi sprintină ieste. Aceasta jiganie macar că dintr-amândoaă monarhiile afară ieste, însă într-îmbe părţile la mare cinste şi frică să ţinea (că frica mai pe deasupra şi dragostea deplin din rădăcini oarecum despărţite ieşind, la acelaşi vârv a evlaviii agiung), şi aceasta pentru doaă pricini: una, căci cu toţi vrăjitorii, mare şi de multă vreme cunoştinţă având, la multe farmece a o amesteca obiciuţi era (precum din învă ţăturile şi tâlcurile hrismosurilor lor să cunoaşte). A doa, căci încă de demult era aşedzată ca hrana ei pre an dintr-aceste monar hii să să orânduiască, hrana nu atâta de multă, cât era de scumpă, căci nu carne, iarbă sau altă materie săţioasă, ce sau argint, sau aur, de multe ori şi diamanturi era (căci între toate jigăniile nu mai acesta fărămăturile diiamantului şi alte pietri scumpe a amis tui poate). De care lucru, şi ea foarte aminte lua, ca nu cumva mai mult aceste monarhii stropşindu-să şi cu adese stropşiturile, mai mult slăbind şi sărăcindu-să, obrocul ei cel din toate dzilele să scadză. Despre tată, neamul dintr-un ostrov să trăgea, unde nişte copaci să nasc, carii într-alt loc în toată lumea undeva nu să mai află. Poama copaciului aceluia nu din flori să leagă, ce din coajă cură, mai toate jigăniile o mănâncă, însă nu o înghit, ce o amestecă. Sămânţă n-are, coajă ca alalte poame n-are, ce miedzul, simburile şi peliţa tot într-o formă îi sint. Aceasta aşe hirişă dintr-acest ostrov fiind, cu ruşine ostrovan, iară cu cinste muntean a să numi şi a să ţinea priimiia. Spre alte multe nu mere ce avea, singură din sine – tvn crusmjn mai hiriş să-i fie ş-au ales. Iară despre maică, dzicea că din neamul pasirilor ieste, ce lucru într-adevăr nu aşe să avea. Că odânăoară unul din corbi, vrând pe maică-sa să ia, numai cu împreunarea unii nopţi, iarăşi la părinţii săi o înturnase, pentru lipsa viderilor vinuind-o, care sămn de hereghie între simenţiia lui şi până astădzi trăieşte, că precum Camilopardalul, aşe fiii lui aşeşi în tinereţe puterea viderilor slabă le ieste. Şi aşe, din corbi scoţind kappa, rămân hirişi orbi. Ce pentru firea ei, acmu, destul, la cuvântul nostru să ne întoarcem.
Acesta, dară, treaba aceasta a mână luând, între Inorog şi între Uleu şi între alalţi dulăi, carii acolea să afla, soroc pusă, ca la dzi la sălaşurile ei adunându-să şi dintr-îmbe părţile ce le-ar fi cu şi pătruns de conştiinţa valorii proprii, Mavrocordat prefera însă titulatura – tvn crusmgn (de la oracole), asemănătoare, simbolic, cu xaporitvn vintele ascultând, lucrurile încotro s-ar pleca să poată înţelege (că amintrilea jiganiia aceasta în alcătuirile păcilor vestită era) şi ce mai cu cuviinţă şi mai pe drept i s-ar părea, aceia să aleagă (ce coada lăcomiii de scaiul făţărniciii nespurcată şi curată a fi lucru peste putinţă ieste).
Deci după cuvântul dat şi dzua sorocită cu toţii la un loc să împreunară. Unde Camilopardalul, dintr-îmbe părţile, toate pre amănuntul dacă întrebă şi toate pricinile vrăjbilor dacă înţăleasă, nesăvârşită pizma Corbului şi neînduplecată firea Inorogului cunoscu (pizma şi neînduplecarea într-aceasta să deosăbăsc, că pizma merge înainte, iară neînduplecarea urmadză).
Din cele multe, Camilopardalul un cuvânt alegând, dzisă: ,,Cor bul de pizmă părăsindu-să şi Inorogul voii mele înduplecându-să, precum lucrul acesta vreo ieşire va afla socotesc. Deci cuvânt ca acesta cu hirograf întărit la mână de-m viţi da, de începerea lu crului acestuia mă voiu apuca.” La aceasta Uleul cu ochii a clipi şi din grumadzi a adii începu, dulăii coada între picioare şi ure chile pe spinare a-şi ciuli să apucară. După câtăva tăcere, cu ochii unul cătră alţii, ca cei în furtuşag prinşi căutându-şi, precum de la epitropul pasirilor pozvolenie ca aceasta să nu fie având răspunsără. Iară Inorogul, apucând cuvântul, dzisă: ,,A lucrului mieu singur eu stăpân îi sint şi cuvântul mieu din singură voia mea să ţine, pre carile sau a-l da, sau a nu-l da, în singură socotea la mea rămâne. De care lucru, dzic, că orice Camilopardalul între noi drept ar giudeca, spre aceia învoitoriu şi priimitoriu sint. Dară voi ce dziceţi, o, priietinilor? Au iarăşi tăvălituri de cuvinte a ispiti şi după vechiul vostru obiceiu cu şuvăituri vremea a vâna poftiţi? De aveţi ceva cu socoteală a grăi şi cuvânt vrednic de ascultare a povesti, acmu în faţa adunării aceştiia, dziceţi.”
Iar ei altă ceva a dzice nu putură, fără numai dzuă să să puie poftiră, pentru ca mintea Corbului cercând, de le va da pozvole nie ca aceasta să întrebe. De această poftă a lor, firea Camilo pardalului oarecum să tulbură şi: ,,Ce poate fi răspunsul şi pofta aceasta? — dzisă. Au nu-mi scrie Corbul aievea că cu mijlocul vostru orice vom alege, aceia să fie? Şi precum toate a aşedza şi a alcătui în voia voastră au lăsat, prin câteva cărţi ne însăm neadză? Dară acmu ce cuvinte brudii sint acestea? Şi ce răspuns dziceţi să mai aveţi şi încă de acmu înainte mintea Corbului să-i cercaţi? Noi în lucruri ca acestea am bătrânit, cărora ce rând şi ce orânduială le-ar trebui foarte am învăţat. Ce de pre cuvintele voastre vechea dzicătoare să adevereşte (că cine nu va să fră mânte, toată dzua cerne), ce şi eu fire-aşi fi vrut ca bătrâneţele în copilărie să mi să întoarcă, şi aşe, cuvinte copilăreşti ca aces tea a asculta şi la lucruri brudieşti a mă uita să pociu. Iară acmu, în vârsta carea mă aflu, nu numai a grai, ce nici a asculta cu vinte bolbăitoare nu priimăsc.”
Acestea cuvinte ale Camilopardalului, macar că tare, nu nu mai urechile, ce şi inimile le pătrundea, însă ei, săltătoare şi nestâmpărată inima Corbului ştiind, cătră chip ca acela cuvânt apofasisticos să dea nu îndrăzniia. Însă iarăşi aceasta faţă a scoate mare frică avea, în ascunsul inimii aceasta ţiind, ca, de s-ar tâmpla cumva lucrul deplin şi lăudat a nu să isprăvi, nu în Corb, ce într-altul pricina să poate muta. Şi aceasta era pricina carea cu acest feliu de şuvăituri cuvintele a-şi rumăga îi făcea. Acestea Inorogul mai mult a să scârşni neputând suferi, dzisă: ,,O, priietine, Cami lopardale, tusăroasă şi sughiţoasă răspunsurile jiganiilor acesto ra în divă nu prinde, căci doaă pricini sint carile, uscăciunea cuvântului scornindu-le, umedzala tusei şi izvorârea flegmei le înmulţeşte (că tot dobitocul un muget ce ştie fireşte îl face, iară dobitocul înţelegătoriu înţelegerea pierdzind, sau tusă, sau ge mere, sau alt chip de glas dobitocesc scorneşte), una firea, iară alta asupreala firii. Firea, dzic, căci deosăbi de Uleu, alalţi toţi dulăi sint, la carii fără lătratul în gâtlej şi muşcatul în gură altă nu să află. De care lucru, când vor ceva după înţelegere să grăiască, articulul glasului într-altă ceva, fără numai în lătrătură şi brehăitură, să deosăbască nu pot. Aşijderea alta, asupreala firii, dzic, căci neamul dulăilor când ceva năcaz, asupreală sau altă oarecare pătimire peste voie li să tâmplă, atuncea nu numai cuvântul tocmit, ce şi lătratul nealcătuit uitând, de scâncitură să apucă şi de schilălăitură că ce suspinul cu lacrămile la cei în doaă picioare şi fără pene (adecă la dobitoacele platoniceşti), aceia scâncetura şi schilălăitura la dulăi ieste. Cătră acestea, a triia şi altă pricină a să adaoge s-ar putea, căriia singur eu mar tur neminciunos a-i fi a dzice voi îndrăzni. Carea în doaă părţi să împarte, una în stăpân, iar alta în stăpânit. În stăpân, dzic, că singuri din sine stăpâni lucrului de ar fi, ori spre ce mai de folos şi mai bine ar alege, spre aceia voia şi cuvântul ş-ar da. În stăpânit, dzic, că ei supt a altora stăpânire şi voie supuşi fiind, nu ce lor, ce ce celui ce-i stăpâneşte place, aceia le caută a dzice şi a face (că când suflă stăpânul, atuncea răsuflă stăpânitul şi în cuvintele slugii duhul domnului lucreadză). De care lucru, so cotesc că precum cea multă vreme cu acest feliu de îngăimele au trecut şi spre toate răbdare neclătită am avut, aşe şi de acmu înainte încă puţină îngăduinţă să avem, ca o dzi puindu-şi şi aces tea aporii a-şi dezlega să poată şi cu acesta chip toată lătrătura şi scâncitura sfârşitul să-şi ia.”
După aceste a Inorogului cuvinte, Camilopardalul, oarece mâniia potolindu-şi (carea atuncea de nu şi era zugrăvită, iară mai pre urmă în zugrăvită să să fie întors vremea au dovedit-o), soroc în 20 ani pusără, ca chiarul răspuns de la Corb luând, adevăratul cuvânt a-şi da să poată. Aşedară, într-acea dată cu atâta voroava încheindu-să şi cu toţii împreună ieşind, cineşi la ale sale să dusără.