Tudor Arghezi, “Lumină lină”

Cum te găseşti, uşoară zburătoare, Zăcând aci, pe-o margine de drum, Şi nu dormind într-un polen de floare, Învăluită-n aur şi parfum? Neascultând de vântul de la stup, Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei Şi darurile-acum, ale zambilei, Puterile-amorţite ţi le rup. Voind să duci tezaurul de ceară, Te prăbuşişi

Tudor Arghezi, “Epigraf”*

Stihuri, zburaţi acum din mâna mea Şi şchiopătaţi în aerul cu floare, Ca păsările mici de catifea Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare. Stihuri, acum porniţi, vă scuturaţi, Ca frunzele-aurite, pentru moarte. Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi, Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte. Stihuri de suflet, dintre spini culese, Îndurerate-n

Opera lui Tudor Arghezi (lista completa)

Opera • Cuvinte potrivite, Bucureşti, 1927; • Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului Iosif, Bucureşti, 1929; • Poarta neagră, Bucureşti, 1930; • Flori de mucigai, Bucureşti, 1931; • Cartea cu jucării, Bucureşti, 1931; • Tablete din Ţara de Kuty, Bucureşti, 1933; • Ochii Maicii Domnului, Bucureşti, 1934; • Cuvinte potrivite

Tudor Arghezi, Niciodată toamna

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte. Palid aşternut e şesul cu mătasă. Norilor copacii le urzesc brocarte*. Casele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare, Din mocirla cărui aur am băut. Păsările negre suie în

Tudor Arghezi, Urare

ciclul “HORE” (1939 ) Şchiopătând la uşa mare Cu-o metanie şi-o cruce, Greierele îţi aduce, Doamne, binecuvântare. Gânduri line, Spice coapte, Doniţi pline: Miere, smirnă, must şi lapte. Să-ţi aducă binele Clipele: albinele. Ca balta şi miriştea Să-ţi răspundă liniştea. Bună pază, Scăpărată dintr-o stea, Precurata-i albă rază Casei candelă

Tudor Arghezi, Umbra

Din ciclul „Cântare omului” ( 1956 ) Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii, Încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci, Când, speriat şi singur, târâş printre vedenii, Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci. Însoţitoare mută-n odihnă şi mişcare Şi copie leită, croită pe tipar, Ne-nghesuiam alături,

Tudor Arghezi, Spuneai ceva?

ciclul „Poeme noi”, ( 1963 ) Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare. Şoptisei, poate, o-ntrebare, Sau, poate, un răspuns. Dar glasul nostru nu era ascuns? Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată. A fost atunci? Acum e altădată? Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi Ştiind că nu-nţelegem

Tudor Arghezi, Sfârşitul toamnei

Volumul: „Cuvinte potrivite” ( 1934 ) O! Cine-ar zice că pe-aici Au fost vreodată flori, Privighetori, Şi cărţi citite cu ochi mici, În care latele panglici Întorsu-s-au de-atâtea ori? Şi totuşi, furăm doi mai ieri, Srânşi braţ de braţ, gângavi, Ca doi bolnavi; Şi-n legănarea celor seri, Subt plopii negrii

Tudor Arghezi, Serenadă

Ciclul “Flori de mucigai” ( 1931 ) De cu noaptea, câte toate: Clopotul toacă şi bate, Broaştele, nu ştii de unde, Calcă-n clapele afunde. Se clătesc în beregată Cu faianţă sfărâmată Şi înghit la ceasu-ntâi Cioburile ei scârţâi, Ciorile din pom se muşcă, Steaua cade, foc de puşcă, Fierăstraie şi

Tudor Arghezi, Pui de vânt

ciclul “HORE” ( 1939 ) Vântul strigă: nu-i răspunde. Şi te cheamă: te ascunde. Te găseşte? Dă cu frunză, El nu ştie să se-ascunză. Abia-de-a-nvăţat să ştie Să se toarcă şi subţie, Să se facă lână moale Prin porumb şi ramuri goale, Pletele să-şi depene Prin zăbrele ţepene. Vânt? A

Tudor Arghezi, Om cu om

Din ciclul „Cântare omului” ( 1956 ) Un om fusese-o frunză şi numai om cu om Au izbutit să crească şi să se facă pom. Că moare frunza-n ramuri, puiandră şi uşure, Copacul vieţuieşte şi s-a-nmulţit pădure. Tu-ţi răsplăteşti ursita de grabnică pieire, Făcându-te din omul prigoanei, omenire.