ciclul „Cadenţe” ( 1964 )
De când nu mi-ai mai cântat
Sunt, vioară, întristat.
N-ai putea şti ce mă doare
De tot cad într-o-ntristare?
Întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i târziu?
Şi n-am cine să mă-nveţe,
De mi-e dor sau mi-e tristeţe,
Ca să ştiu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntâmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De altă nevinovăţie?
Nu-mi dau seamă ce-ntristare
Negrăită, iar mă doare.
Întristările ţi-s multe.
Cine să ţi le asculte?
Cine ţi le înţelege
Întristările pripege?
Că nici eu nu le-nţeleg,
Să le-nşir, să le dezleg.
Te-ntristează când şi dacă
Alţii cântă, râd şi joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ţi-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare
De cât altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară
Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simţi mai bine,
N-a murit ceva din mine?