Mi se pare că despre intelectuali se vorbeşte de la o vreme ca despre o clasă socială. Fiindcă muncitorii manuali formează, propriu-zis, o clasă sau clase, s-a grăbit lumea să-i facă şi pe cei intelectuali tot o clasă. În felul acesta se poate disputa în bloc şi confortabil despre intelectuali, mai ales contra lor.
Multă lume este foarte supărată pe dânşii. Şi eu înţeleg bine de ce. Fără exagerare, intelectualii sunt singuri vinovaţi de tot ce se întâmplă în viaţa societăţilor, dacă luăm vinovăţia în înţelesul cel mai strict; maximum de luciditate în momentul faptei, prin urmare maximum de răspundere. Alte clase sociale, bancheri şi industriaşi mari sau mineri sindicalizaţi pot dispreţui şi urî pe intelectuali, dar aceasta e numai o stare de sentiment, mai mult ori mai puţin vagă. Singuri intelectualii au fost în stare să prepare filosofic discreditul inteligenţei, să dea prestigiu de argumentare dispreţului şi urii altor clase şi meserii faţă de intelectuali. Sigur, acesta-i cel mai pompos şi rafinat caz al lichelismului, pe care, deunăzi, Henri Barbusse şi Camil Petrescu îl dădeau în spinarea intelectualilor.
“Afară ticăloşilor! – ticăloşi, Măria Ta”, ca pe vremea lui Karkaleki.
Evident, intelectualii fac totul, deoarece ei creează tehnica, şi tot ei creează şi ideile.
Doar fizicii şi mecanicii puri, Becquerel, Herz, Maxwell, Röntgen şi nu mai ştiu care, au făcut posibilă toată tehnica radiografică, şi radiofonică; iar nu contramaiştrii care supravegheau turnarea şurupurilor, nici bancherii care finanţează negustoria cu raze şi unde. Financiarii şi contramaiştrii sunt inocenţi cu desăvârşire de orice inventivitate, prin urmare de evoluţia producţiei, în înţeles nedemagogic al cuvântului… Intelectualii au fabricat oricând religia şi politica. Ei au făcut budismul, creştinismul, socialismul – ei şi numai ei. Cine dracul avea să le facă dacă nu ei? Nimic nu poate fi fapt istoric, dacă nu trecea prin capul intelectualului, şi fără această lămurire intelectuală, viaţa societăţii n-ar avea alt nivel şi altă semnificaţie decât o bătaie între doi ţărani de la o piatră de hotar.
Toată lumea are aerul să ştie acestea. Oricare prostănac zâmbeşte de asemenea lucruri – de la sine înţelese, fiindcă dobitocul nu-i în stare să-şi clarifice că nimic din ce crede el că ştie nu i-ar fi dat în gând lui singur, nici milioanelor de semeni stereotipi ai săi.
Ei aşa: intelectualii poartă vina întreagă a vieţii istorice, pentru că ei reprezintă luciditatea societăţii. Dar mi se pare că nu această eclatantă particularitate o au în vedere acei care-i dojenesc sau batjocoresc pe felurite tonuri. Această dojană şi batjocură exploatează diverse confuzii. De pildă, se inventează o clasă a intelectualilor. Procedura îmi pare stranie. Aci trebuie să avem în vedere nivelul economic. E naiv să postulezi solidaritatea oţelită între un om ca regretatul Robert de Montesquiou şi domnul Panait Istrati, intelectuali, se înţelege, şi unul şi altul… Un intelectual, de exemplu Henri Barbusse, are o încântătoare vilă pe Riviera; alt intelectual piere de foame în negurile Kopenhagei. Iar lichelism se poate face şi către plutocraţie şi către “masa poporului” – după cum te hotărăşti să descoperi genii, eroi sau sfinţi, ori numai acolo, ori numai dincoace. Şi dacă vrei să faci confuzia cât mai masivă, poţi acuza şi pe Molière că n-a inventat comunismul.
Cum văd, acei cari se interesează special cum am zice, de soarta intelectualilor iau lucrurile prea de tot vast şi liber: dactilografe, contabili cu patru clase primare, dramaturgi şi poeţi lirici, copişti de subprefectură, matematici, advocaţi, moaşe, medici – toţi formează clasa intelectualilor. Se pare că e cu desăvârşire neglijabil faptul că medicilor, contabililor şi advocaţilor, prin natura meseriei lor, le merge bine şi multor poeţi lirici foarte prost, tot prin natura meseriei lor. Şi se cere să fie solidar contabilul cu lefi şi tantieme de 30 000 de lei pe lună, cu romancierul care asudă sau degeră prin redacţii pentru a-şi încheia la timp foiletonul, ca să nu moară de foame. Nimic economic nu-i leagă pe aceşti… intelectuali – de! – Iar despre legături “intelectuale” şi morale nu-i serios să vorbim.
Comuniştii, când îşi varsă fierea peste “clasa” intelectualilor, se gândesc la gazetarii şi broşuriştii naţionalişti, imperialişti, războinici gălăgioşi – în general reacţionari de varii grade şi nuanţe, dar ei vorbesc simplu şi sumar de “intelectuali”. Ca şi cum comunismul “ştiinţific” (că altfel doar n-are haz) nu s-a format şi limpezit în capul unor intelectuali, ca şi cum satirizarea sângeroasă a spiritului şi sufletului, ca şi a chipului fizic burgez nu au făcut-o tot intelectualii – şi încă “burgezi” ei singuri, cum se zice.
Trebuie să ne amintim că felul muncii intelectuale izolează caracteristic: intelectual nu se lucrează în ateliere, cu sutele de inşi care execută, în acelaşi timp, acelaşi lucru, din aceeaşi materie, cu aceeaşi formă şi dimensie. Răsfirarea producătorilor intelectuali e impusă de natura lucrului.
În ochii oamenilor practici – politiciani, financiari, uvrieri – activitatea intelectuală, chiar în înţelesul pe care i l-am dat eu, nu are valoare palpabilă. Pe aceste clase practice le interesează incomparabil mai tare masa imediată şi repejunea actuală a producţiei decât inventivitatea tehnică care exclusiv depinde de intelectuali. Din cauza priorităţii interesului precipitat al producţiei momentane, s-au făcut concesii lucrătorilor manuali, s-au lăsat la o parte intelectualii ori li s-a dat cu piciorul. Deosebit de inutilitatea patentă a unor produse intelectuale, deosebit de faptul considerabil că lucrătorii manuali formează masa ameninţătoare cu greva şi răscoala. Intelectualii nu formează oaste pentru războiul civil, după cum nu formează nici clasă, adică o grupare determinată şi caracterizată prin anume interese economice. Aceasta-i superioritatea cea mai eficace a muncitorilor manuali. Şi lucrul acesta îl pierd din vedere acei care vorbesc, impacient şi cam confuz de lipsa de vlagă şi solidaritate a intelectualilor.
Dacă are dreptate Barbusse, că lichelismul este calitatea constitutivă a intelectualului, atunci cei mai rău situaţi în meseria asta sunt acei cari nu vor sau nu pot să fie lichele, nici la dreapta, dar nici la stânga. Asemenea indivizi se pun, va să zică, împotriva naturii.

Leave a Reply