Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingaşe: Feminism

2008/10/07

Pentru noi, bărbaţii toţi, femeia este un fenomen banal, obsedant şi grav. Cu deosebiri, se înţelege, după vârstă, temperament, rasă şi sferă socială – dar nu prea mari, fiindcă raporturile naturale şi istorice de care vorbesc aici sunt doar din cele mai uniforme.
Printre puţinii iluştri pe care-i pomeneşte lumea ca supreme excepţii, Spinoza şi Kant, de exemplu, nu mai apar, de-aproape cunoscuţi, atât de excepţionali cum obişnuit se crede. Kant nu a pierdut numai câteva clipe de tihnită reflecţie pentru a­şi întemeia sistematic hotărârea de a nu se însura, ci a avut şi un flirt foarte duios când trecuse de şaptezeci de ani. Spinoza a fost îndrăgostit, ca cel mai simplu tânăr; iar un alt mare izolat, Descartes, a avut un copil natural. În sfârşit, nu fără bună şi delicată logică a imaginat legenda într-o caracteristică apropiere cu lumea feminină pe Isus, straniul nostru zeu revoluţionar. Norma este prin urmare absolută; genii şi zei sunt cuprinşi de dânsa.
Dar cea mai roasă banalitate se preface într-o arătare misterioasă şi străină ori de câte ori ea, prin cine ştie ce ascunse întâmplări ale gândirii, se rupe din lanţurile greoaielor asociaţii care nasc şi nutresc toate banalităţile comode ale vieţii practice.
“Nu cred că un om de rasă europeană, dacă nu se va mărgini la superficialităţi şi aparenţe, va putea pricepe şi descrie pe femeia japoneză întocmai cum este… Rasa galbenă şi rasa noastră sunt cei doi poli ai speciei omeneşti; sunt între dânsele deosebiri extreme până la modul de a percepe obiectele exterioare, şi cunoştinţele noastre asupra lucrurilor esenţiale sunt adeseori contrarii. Nu putem niciodată pătrunde cum trebuie într-o inteligenţă japoneză ori chineză; la un moment, cu o misterioasă spaimă, noi ne simţim opriţi de stavile cerebrale peste care nu se poate trece: oamenii aceştia simt şi gândesc “de-a-ndoaselea decât noi”. Loti scrie aceste, cel veşnic îndrăgostit de misterele celor mai depărtate străinătăţi. Fără îndoială, în locurile acele şi în faţa acelor neamuri în tot chipul depărtate, fiorul neînţelegerii, farmecul iritant şi descurajator al sufletului exotic ne ia cu o surprinzătoare violenţă. Dar oriunde am fi, în curentul adormitor al vieţii celei mai normale, ne împresoară, statornic şi latent, exotismul claselor, înstrăinate una de alta prin hotare săpate în vremuri de luptele variate şi îndărătnice ale vieţii istorice. Ca şi portul arhaic, ca şi fizionomia atât de ciudat şireată şi naivă a ţăranului, haina pestriţă a femeilor noastre, penele enorme bizar aşezate pe cap, încălţămintea care le înţepeneşte piciorul într-un unghi absurd, nu-ţi apar acestea, în clipele rare de lucidă şi liberă contemplare, ca simboluri pipăite ale profundelor înstrăinări sociale? Nu te izbesc atunci aparenţele aceste, atât de viu desemnate şi colorate ca semnele unei lumi de tot depărtate şi stranii?… Astăzi, când pornirea cătră aplanarea şi egalizarea istorică este mai violentă ca alte dăţi, deosebirile aceste capătă un relief cu deosebire aspru.
Astfel, femeia ne apare ca o exotică icoană. În farmecul ei, atât de bogat şi de subtil amestecat, sentimentul straniului este, pentru acei capabili să dăm femeii o atenţie mai puţin vulgară, ingredientul cel mai specific, poate, şi cel mai ascuns. Însă atotputernica atracţie sexuală opreşte de obicei pe bărbat de a simţi desluşit că tocmai acea încântătoare înstrăinare maschează un ferment de străveche şi temeinică ostilitate. Ca toţi obijduiţii, femeia ne duşmăneşte, pe noi, stăpânii tuturor drepturilor, cu o nealterabilă şi naturală persistenţă. Iar noi, care ne-am bucurat altădată fără griji şi discreţie de puterile noastre, am intrat acum, asemenea zeului Wotan, pe calea fără întoarcere a concesiilor şi învoielilor; iar de când ni s-a întâmplat aceasta, pitorescul atractiv al raselor şi claselor pe care voinţa noastră nedelicată le-a făcut inferioare şi nevoiaşe a început să ia un gust supărător. Dorinţă avem încă de a ne apropia cu o indulgenţă ori chiar respectuoasă curiozitate de cultura preistorică a ţăranului genuin, atât de atrăgătoare pentru noi, ca una ce ne este aşa de străină şi ne pare aşa de ciudată; dar vrăjmăşia este astăzi prea manifestă pentru acei care suntem destul de lucizi, şi dorinţa aceea conciliantă ori rămâne o fadă şi echivocă convenţie literară, ori este cu totul stricată de o iritaţie amară, de o îngrijorare gravă de care nu mai putem scăpa.
Oricum ar fi, mai greu de constatat faţă de femei, mai uşor faţă de celelalte clase şi rase obijduite, vrăjmăşia aceasta ajunge în zilele noastre atât de patentă, încât nimeni din noi, vechii stăpânitori pe cale de a fi detronaţi, nu mai poate să nu o ia în seamă. În multe feluri, se înţelege, poate fi luat în seamă un asemenea fapt. Înainte de toate, răfuielile istorice trebuiesc făcute cu politică; cred însă că în orice bună politică este loc şi pentru a spune de-a dreptul ce avem pe inimă şi în gând.

*

Ca toţi acei pe cari voinţa celor mai tari i-a făcut inferiori şi nevoiaşi, femeile sunt oameni fundamental practici. Omul a cărui voinţă este supusă altui om, silit fără încetare să pândească şi să ghicească voinţa acestuia, nu are cum, nu are nici când fi contemplativ. Naivitatea specifică din care s-a născut şi trăieşte arta şi ştiinţa pură, aceste caracteristice copilării bărbăteşti, nu se poate şi nu s-a putut găsi în grad simţitor la femeie. Nu se putea atunci când sclavia era făţişă şi brutală; nu se putea nici atunci când a fost mascată cu tot felul de zorzoane sociale, aşa cum s-a întâmplat de la apariţia moravurilor cavalereşti încoace. După această prefăcută inovaţie, femeia a fost silită doar să ducă o politică mai complicată; atâta tot. Era inevitabil ca, instinctiv şi de multe ori nedesluşit pentru ea însăşi, femeia să privească arta şi, în general, orice atitudine teoretică ca un moft ori ca un ornament bun pentru alte anume scopuri pur vitale.
La toţi proletarii şi oprimaţii, aceeaşi antipatie firească şi explicabilă pentru tot ce nu-i imediat util. Curiozitatea pentru obiect ca atare, naiva urmărire a formelor şi transformărilor lui trebuiau să rămână nişte puerilităţi deşănţate, pentru acel absorbit până la ultimele puteri de lupta socială în feluritele ei câmpuri. Pentru femeie întrebarea a fost şi încă este cum să rupă mai mult, cele mai adeseori în chip ascuns, din atotputernicia unui stăpân, care, oricât de batjocorit ca individ, rămânea de temut prin formidabila şi absoluta consacrare pe care i-o asigura tradiţia? Cum în sufletul acesta veşnic iritat de luptă, veşnic lacom de stăpânire, ca orice suflet de sclav, ar putea, ar fi putut încape poftă şi înţeles pentru lucrurile cari, prin esenţa lor, sunt cele mai depărtate de asemenea luptă, de orişice fel de luptă?
În situaţia aceasta de latentă sau evidentă înverşunare pentru a ajunge, sau în satisfacţia supremă şi indiscretă de a fi ajuns, psihologia feminină a căpătat acel cunoscut caracter de parvenitism specific. De aceea este cele mai adeseori atât de falş şi dizgraţios entuziasmul femeilor pentru activităţile pur speculative. De aceea răsfrângerea prea puternică a gustului feminin în arte a dat naştere la forme atât de deplorabile cum a fost poezia lirică franceză, şi pe urma ei mai toată poezia europeană, de la începutul secolului XVII până la naşterea autenticului lirism modern. A fost ca o răzbunare batjocoritoare din partea celor ţinute la o parte de viaţa completă a spiritului. Din această nedreaptă oprire ne­a venit tot ce se cheamă mièvre, tot ce-i strâmbăcios şi strâmb, toată falsa pudoare, toate convenţiile extraestetice, grosolan strecurate în artă sub cuvânt de bună creştere, toate imbecilele deformări sentimentale, născute din visele unor suflete veşnic ofensate de nedreptăţi făţişe ori deghizate, veşnic tulburate de dorinţa de a se smuci din legăturile absurde în care au fost încătuşate.
Gândirea ştiinţifică şi cea artistică, ca forme de pur lux al spiritului, sunt produse ale unor două foarte ciudate tipuri psihice omeneşti. Un infim număr de bărbaţi a fost, pe cât se poate şti, în toate timpurile diferenţiat de natură pentru crearea şi păstrarea, specifice acestor domenii, direct inutile, indirect exploatate pentru felurite trebuinţe ale vieţii sociale. Şi, fiindcă între aceste exploatări figurează şi aceea de a întrebuinţa arta şi ştiinţa ca o parte deosebit vizibilă a costumului de bună creştere, s-a întâmplat că femeile, în sufletul cărora nevoile robiei au făcut să înflorească special simţul ornamentului, au fost aduse, de la anume vreme încoace, să se intereseze într­un anume fel de aceste mijloace suplimentare de găteală. Iar o minciună de salon, o farsă bărbătească, cusută cu cele mai vizibile sfori, a venit (fireşte, din partea bărbaţilor celor mai străini de producţia artistică şi ştiinţifică) să consacre, sub forma unui dulce şi atingător compliment, pretinsul gust şi pretinsa dragoste naturală a femeilor pentru artă. Astfel s-au închipuit gingaşele inspiratoare, sfătuitoare şi protectoare ale artiştilor – ori, mai drept, nu atât ale artiştilor, cât ale virtuojilor. Pentru că este vorba doar de ornament social, şi atunci virtuozul are negreşit toată precăderea. Şi influenţa aceasta s-a exercitat inevitabil în gustul acela specific feminin pe care l-am schiţat mai sus.
Despre legăturile false, amărăciunile, duşmăniile crunte şi catastrofele sufleteşti cari au înflorit aici nu se mai vorbeşte. Sunt banale. Literatura, din motive lesne de închipuit, a exploatat cu preferinţă aceste triste şi comice trageri pe sfoară ale războiului intersexual.
Lupta fără răgaz contra bărbatului şi pentru cucerirea şi stăpânirea lui în marginile care i-au fost îngăduite, singură lupta aceasta creează şi modifică sufletul feminin. Pentru activităţi de lux nu poate fi loc nici deplin înţeles în spiritul, în voinţa aceea care nu poate vedea alte motive decât acele hotărâte de pofta necurmată de a se ridica şi de a stăpâni, poftă natural atotputernică în orice fiinţă robită.
Ca toţi dezmoşteniţii, femeia trăieşte, în cutele obscure ale sufletului său, din resentiment; este radical prepuielnică, totdeauna la pândă, şi fricoasă de a fi păcălită. Ca toţi cei tiranisiţi şi înşelaţi, ea bănuieşte în acele activităţi care se afirmă ca inutile ori ca caraghioasă născocire de stăpân trândav, ori cine ştie ce teatrală înşelătorie pusă la cale de tiran.
Naivitate şi inocenţă poate avea obijnuita jumătate a speciei noastre doar numai în credinţa ei că are dreptate să lupte fără preget şi cu orice preţ. Încolo, un practicism absolut o stăpâneşte. De aceea este şi are să fie un subiect excelent pentru politică, singura treabă pentru care deocamdată poate avea înţelegere adevărată, apetit autentic şi capacităţi natural dezvoltate de condiţiile vieţii sale istorice. La întrunire, în agitaţie electorală, în club, în Parlament, la vorbă îndărătnică şi practic sumară, în sfârşit, oriunde este chestie de întrecere şi de putere, acolo trebuie deschis drum larg supuselor noastre de până ieri, care [se] sufocă nerăbdătoare de a se arunca, cu toată lăcomia acumulată, în neastâmpărul vieţii publice, unde până acum prea rar numai s-au amestecat ele altfel decât ca inspiratoare oculte şi iresponsabile. Să le liberăm dar din ascunzătorile aceste, în care sunt nevoite să se pituleze într-un chip care nu-i nici frumos pentru aspectul, nici sănătos pentru mecanismul vieţii cetăţeneşti.
În felul acesta se va curăţi şi singulara meditaţie artistică şi ştiinţifică de diletantismul cel mai fals şi mai dizgraţios pe care l-a născut cel mai perfid poate din vicleşugurile noastre faţă de femeie. După lungi vremuri de viaţă deplin liberă, când se vor fi şters din sufletul feminin semnele cele din urmă ale celei mai curioase sclavii, se va deschide şi mintea femeiască în chip deplin şi normal pentru luxurile superb naive ale spiritului.

One Comment

Leave a Reply