Nicolae Filimon, Jocul banatean

Văzut-aţi Banatul, astă ţară românească dincolo de Carpaţi, unde totul în natură respiră poezie, amoare, patriotism? Aci munţii capriţioşi ce străbat toată ţara se încolăcesc în formă de ghirlande rotunde, lăsînd loc în mijlocul lor la văile cele mai încîntătoare; aci, la umbra unui pom, pe marginea unei fîntîne, vezi un june român înalt, spătos, cu fruntea largă, cu ochii scînteind, reprezintaţia cea mai fidelă a tipului roman; aci, costumele, moravurile, tradiţiunile, legendele naţionale, toate se conservă cu mai multă stăruinţă, cu mai multă puritate decît în orice parte a României. Aci, naţionalitatea şi patriotismul nu este un nume, nici o vorbă de fanfaronadă, ci o luptă continuă, un răzbel de toate zilele.

Junimea ţărană, veselă şi viguroasă, pură de orice corupţiune, îşi uită într-un moment nevoile şi păsurile sale şi devine poetă, inspirată numai de simţimentele inimei sale. Pe vîrful unui deal, în mijlocul unei dumbrăvi verzi, aproape de obiectul inimei sale, junele transilvan învîrteşte vestitul joc bănăţean numit bănăţeanca. Dar figurile acestui joc nu sunt izolate, nici nevariate, căci românul nu iubeşte monotonia şi solitudinea. Mai mulţi juni încep prin a se preîmbla unul după altul în rond, fără a se ţine de mînă, şi izbind numai uşor din picioare. Din ce în ce, danţul devine mai repede, însă neanimat; căci cum se poate anima jocul, cînd departe de juni se află tinerile ţărance ce au aerul de a sta indiferinte? Junii însă, prin varietatea şi graţia ce dau jocului lor izolat, au aerul de a voi să atragă şi pe acele june fete. Acestea nu mai pot rezista la atîta tentaţiune; iacă-le dar că se prind, fiecare îşi ia voinicul său. Junii atunci par că reînviază, fiecare îşi învîrteşte pe soaţa sa în joc, sau apucîndu-i cu graţie mijlocul, numai într-o parte, sau învîrtind-o în două părţi, aşa încît o mînă este liberă pe cînd ceealaltă este peste mijloc. Toate perechile se învîrtesc astfel într-o formă de valţ animat, formînd un rond foarte regulat. Valţul încetează şi tonul jocului se schimbă. Voinicul voieşte a-şi arăta valoarea sa, agilitatea sa; femeia, graţia şi amabilitatea sa. Fiecare pereche se ia de mînă. Bărbatul merge în faţa junei fete, formînd din picioare cele mai graţioase şi mai săltătoare figuri; femeia, cu un aer modest şi plecat, urmează pe cavalerul său, ţinîndu-l numai de mînă, conformîndu-se cu ondulaţiunile lui, însă fără săltări, fără zgomot, ci uşor şi graţios. Figura are acum aerul veseliei după trecerea celui dintîi moment a furiei unei victorii. Fi-va aceasta reprezintarea unei vechi tradiţiuni, unei bătrîne suveniri? Se zice că acest joc ar reprezinta suvenirea răpirei sabinencelor de către romani. Dar oricum ar fi, el este graţios şi viril, aşa precum se poate juca de un popul răzbelic fără a fi feroce.

Credem însă că, în timpul acestor figuri variate, voinicul joacă pe tăcute, fără a zice nimic? Şi cum vocea sa poate fi ţinută, pe cînd inima îi saltă sub presiunea a mii de impresii, a mii de simţiciuni? Şi care alt danţ poate juca românul bănăţean, fără a ţine şi el din gură un acord modestei muzici cîmpeneşti? Acest acord însă nu este un cîntec; nu este iar o simplă recitare, ci şi una şi alta. Voinicul cîntă şi recitează din cînd în cînd, şi la intervaluri otărîte, nişte versuri populare sau mai bine o poezie naturală care esprimă simţirile inimei lui. Această poezie e simplă şi naivă, ca şi autorul ce a produs-o, fără artă şi pretenţiune; scurtă şi întreruptă, însă originală, naţională şi aşa încît să inspire curiozitatea celui ce o ascultă. Dar avut-a cineva curiozitatea să asculte astă poezie, să fure din gura românului inofensibilele sale versuri ce esprimă simţiciunile şi impresiunile inimei lui? Din nefericire, prea puţini la noi se ocupă de ale noastre, de tradiţiunile şi originalităţile noastre, de acele mici amănunte în cari adesea se deseamnă tipul nostru naţional.

Cu toate astea, s-a aflat un român bănăţean, D. Cioflec, care a avut răbdarea de a fura din gura ţăranului, pe cînd el joacă, mai multe versuri ce cînta, şi a face o bună colecţiune. Felicităm dar pe D. Cioflec de frumoasa sa curiozitate şi am dori ca mai mulţi să o aibă.

Profităm de această colecţiune spre a mulţămi curiozitatea şi a altor amatori ce s-ar mai afla. Anunţăm că în aceste poezii nu trebuie să cate cineva multă rimă şi cadenţă. Ne mulţămim pe originalitate şi nu voim a schimba nimic din text. Poeţii vor face cu aste versuri orice vor voi.

Noi ştim că junele bănăţean, prins în horă sau învîrtind bănăţeanca, se ocupă mai mult de graţioasa sa soaţă:

Cît e ţara ungurească,

Nu-i ca fata românească,

Că cu brîu roşu se-ncinge,

Cînd o vezi, inima-ţi plînge.

Apoi aleargă la o alegorie, nici mitologică, nici din Parnas, ci simplă şi naturală ca şi viaţa voinicului:

Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,

Fă-mă, Doamne, lemn de tufă,

Să mă taie mîndra furcă,

Să mă ducă-n şezătoare,

Să mă ţie-n brăţişoare.

Dar amorul junelui e constant şi în deşert pomii nu fac roade crezînd că s-a stins, căci el va ţinea cît şi viaţa:

Mîndro, de dragostea noastră,

A-nflorit un pom în coastă;

A-nflorit şi n-a legat,

Crezînd că ne-am lăsat.

Noi atuncea ne-om lăsa,

Cînd ne-o bate scîndura.

Satira nu poate oare veni spre a varia simţiciunile amorului? Românul iubeşte varietatea, şi ce e mai variabil decît a cînta iarăşi:

Fă-mă, Doamne, ce mi-i face,

Numai popă nu mă face,

Să mînc pîne bombăită,

Şi colaci

De la săraci.

Şi apoi, satirîndu-se pe sine însuşi, îşi descrie vîrstele:

Cînd eram un holteiaş,

Îmblam seara prin oraş,

Tot cîntînd şi fluierînd,

Mîndruliţa căutînd.

Fetele cînd m-auzea,

Luminile aprindea,

Porţile le deschidea,

Şi mie nume-mi punea:

Spate late de bărbat,

Buze dulci de sărutat.

Dar daca m-am însurat,

Şi îmblam seara prin sat,

Fetele cînd m-auzea,

Luminele le stingea,

Porţile le închidea,

Şi mie nume-mi punea:

Spate late-ncîrligate,

Buze reci şi lăbărţate.

Dar mînia voinicului se aprinde cînd simţirea inimei sale nu şi-a aflat un ecou; el o blestemă, însă surîzînd:

Bată-mi-te, leleo, bată,

Inima mea cea stricată,

Bată-te, leleo, pre tine,

Cele 40 de zile,

Ce-am postit pentru tine,

Să te bată-un dor şi-un drag,

Să şezi toată ziua-n prag:

Cînd va fi de către seară,

Să te topeşti ca o ceară;

Cînd va fi de miez de noapte,

Să te treacă sudori de moarte;

Cînd va fi de dimineaţă,

Să te duci din astă viaţă.

Cine însă poate măsura mai bine lungimea nopţilor şi cursul lunei decît acela ce iubeşte?

Cine are dor spre vale

Ştie luna cînd răsare

Şi noaptea cît e de mare;

Cine are dor spre luncă

Ştie luna cînd se culcă

Şi noaptea cît e de lungă.

Dar acest dor poate că e în deşert, căci cătănia va chema poate pe voinic subt steagurile armiei:

Drăguţă Sîntă-Mărie,

Scoate robi de la robie,

Şi feciori din cătănie!

Feciorul cînd s-ar însura, n-ar lua una avută, ci ar preferi mai săracă, căci aşa crede el a fi independent:

D-aş trăi cît piatra-n vie,

N-aş lua fată cu moşie,

Să-mi poruncească ea mie;

Ci-aş lua una mai săracă,

Ce voi zice eu să facă.

Daca junele iubeşte, amorul său voieşte a fi discret, nu expus publicului. De aceea, el consilie pe amanta sa:

Ştii tu, leleo, ce ţi-am spus,

La cules de cucuruz?

Că, cînd or fi oameni mulţi,

La mine să nu te uiţi;

Dar cînd or fi puţinei,

Să te uiţi în ochii mei.

Şi altădată îi adaogă:

Nu te uita-n faţă la mine,

Că or gîndi că trăim bine,

Ci te uită preste sat,

Că or gîndi că ne-am uitat,

Şi te uită peste rît (livade);

C-or gîndi că ne-am urît.

Dar gelozia e forte în inima celui ce iubeşte:

De-aş vedea pe mîndra mea

Că dă gură altuia,

N-am uitat că m-aş junghia,

Şi pe mine, şi pe ea.

Feciorului însă îi place ca mîndra să aibă o pieliţă albă şi tînără:

Copilă secerătoare,

Nu secera vara-n soare,

Că soarele te-o păli,

Faţa ţi s-a vesteji.

Şi apoi voieşte să o prevestească în contra tentaţiunelor înşelătoare:

Foicica mărului,

Nu crede feciorului,

Că se pune pe genuche

Şi îţi spune mii şi sute,

Pînă te scoate din minte.

Dar cînd voinicul e depărtat, cum va avea ştire despre mîndra lui? Oare cucul nu i-ar putea face acest serviciu?

Cucule, de unde vii?

De la noi, de peste vii?

Dar de mîndra ce mai ştii?

Eu ştiu că ea te doreşte,

La altul nu se gîndeşte.

Vestea cucului nu e destulă. Voinicul se aruncă pe cal spre a alerga iute la mîndra lui:

Mă uitai din deal la vale,

Pe ce să mă pui călare,

Pe murgu cu coama mare;

Mă dusei şi mă pusei,

Şi din gură-aşa zisei:

Hi, murgule, mai tare,

Să mă duc în şezătoare,

C-am o mîndră ca o floare.

Aşa, inima ţăranului bănăţean ce cîntă şi joacă nu este decît amor, natură şi poezie.