Concertul de violin dat pe teatrul nostru de d. Hiubsch ne inspiră ideea de a da lectorilor noştri o prescurtare din viaţa şi operile celebrului şi neimitabilului Paganini, cel mai mare virtuozo de violin dintre toţi aceia ce se consacrară la studiul acestui delicios instrument de la invenţiunea lui şi pînă în zilele noastre. Ideea nu ni se păru greşită şi credem că aducem un serviciu lectorilor noştri puindu-i în relaţiune cu acest fenomen, care prin magicul efect al arcuşului său electriză inimile tutulor acelora ce avură fericirea de a-l asculta şi ale cărui compoziţiuni au rămas şi vor rămînea mai mult timp nereproduse de violoniştii moderni din cauza insuperabilelor dificultăţi ce ştiu cu atîta artă a semăna în operile sale.
Luînd ca punt de plecare pe d. Fétis (1), arătăm că acest geniu superior se născu în Genova la 18 februarie 1784. Părintele său, Antonio Paganini, ce fu mai întîi samsar de comerciu, iar mai în urmă agent de port, îi plăcea cu mare pasiune muzica şi trecea de cel mai distinct sunător de mandolină. Prin ajutorul acestor cunoştinţe descoperind în fiul său un mare talent muzical, s-a decis a-l aplica la studiul violinei şi, după ce îl iniţie însuşi el în primele noţiuni muzicale, îi dete de profesor pe Servetto, unul din violoniştii teatrului din Genova. Dar acest profesor, neavînd cunoştinţe de ajuns ca să dea elevului său o instrucţiune conformă cu marile dispoziţiuni muzicale ce avea, îl recomandă lui Giacomo Costa, directorul colegiului muzical din Genova, sub a cărui direcţiune făcînd mari progrese, la 1792, în etate de opt ani, scrise cea dintîi compoziţiune a sa intitulată Sonata per violino a solo, care din nenorocire s-a pierdut împreună cu mai multe din primele sale compoziţiuni.
Ajungînd în etate de nouă ani, acest geniu estraordinar dete primul său concert pe Teatrul cel mare din oraşul său natal, cu ocaziunea unii serate muzicale aranjată de celebrul tenor Marchezi şi de faimoasa primadonă Albertinati. Apoi după un al doilea concert dat în beneficiul său, la care esecută încîntătoarele variaţiuni compuse de dînsul pe tema franceză de la Carmagnola, ce produseră un mare efect în inima auzitorilor, se duse la Parma ca să ia lecţiuni de la Alessandru Rolla, cel mai renumit violonist al Italiei pe timpii aceia. Ajungînd în acel oraş şi prezentîndu-se la celebrul violonist, fu supus la un riguros esamen. Pe dată însă esecută una din compoziţiunile sale; Rolla rămase uimit şi declară în prezinţa mai multor artişti că el se simte necapabil de a da lecţiuni acestui prodigios copil, care în etatea sa mai puţin de 12 ani poseda o agilitate atît de estraordinară şi o nesecabilă bogăţie de invenţiuni, ce nu era familiare nici unuia din artiştii seculului aceluia. După aceasta luă lecţiuni de contrapunt de la renumitul contrapuntist Gheretti şi în şase luni reuşi a învăţa contrapuntul liber aplicat la stilul instrumental. Înturnîndu-se iară la Genova la 1797, întreprinse prima sa călătorie artistică, împreună cu părintele său, şi după ce se prezintă pe scena celor mai principale teatre ale Italiei şi electriză pe aceia ce-l auziră, să despărţi de părintele sau şi începu a călători singur. Ajungînd la Pisa, în etate de 15 ani, se dete la o viaţă liberă şi disolută. Nu trecu mult timp şi se înclină în amicie cu vro cîţiva din acei cavaleri de industrie cari, după ce ajung la cel mai mare punt de degradare, simt cea mai mare plăcere cînd reuşesc a corumpe junimea şi a o atrage în abisul viţiului şi al desperării. Fructul acestor detestabile relaţiuni fu jocul de cărţi, la care junele Paganini se deprinse atît de mult, încît, după ce pierdea tot ce cîştiga din concertele sale, ajungea uneori a pune în joc orologiul şi bijuteriile sale.
Odată, zice biograful său, anunţase darea unui concert, dar cu o zi mai nainte, ducîndu-se la jocul de cărţi, avu o pierdere atît de însemnată, încît ajunse pînă la gradul acela de desperare de a pune în joc chiar violina, amicul său cel nedespărţit şi cauza gloriei sale artistice, pe care pierzînd-o fu silit a alerga la gentileţea d-lui Livron, neguţătorul francez cunoscut pentru pasiunea şi talentul său muzical, ca să-i împrumute instrumentul său spre a se servi cu dînsul la concert. Nobilul diletant numaidecît îi dete o violină de faimosul fabricant Guarnieri.
Paganini, ca să nu abuzeze de bunătatea făcătorului său de bine, pe dată ce săvîrşi concertul se duce a-i da instrumentul înapoi şi a-i mulţumi pentru bunătatea ce avusese de a-l împrumuta. Neguţătorul însă nu voi a priimi violina, zicîndu-i: „Mă voi feri cît voi putea de a lua înapoi acest instrument cu care s-a servit cel mai celebru violonist al Italiei, căci ar fi o profanare de a atinge acele coarde pe care a jucat degetele voastre“.
Fama acestui artist divulgîndu-se în toată Italia, iar mai cu seamă prodigioasa înlesnire ce avea de a ceti la prima vista oricare compoziţiuni de cea mai mare dificultate îndemnă pe faimosul pictor Pasini a supune la o probă reală ceea ce se zicea de vulg. Să prezintă dar la Paganini cu o violină de Stradivar, preţuită 1.500 franci, şi cu un concert scris pentru acest instrument, în care se coprindeau cele mai mari dificultăţi, şi îi zise: „Instrumentul acesta este al vostru, dacă veţi putea să esecutaţi fără cea mai mică eroare concertul acesta“. Paganini dete o privire repede asupra notelor, apoi îi zise: „Salută, domnule, pentru ultima oară frumosul d-tale instrument, căci de acum înainte începe a face parte din averea mea“, şi îndată esecută dificultăţile ce i se prezentase cu cea mai perfectă esactitate, ceea ce făcu pe Pasini a rămînea estaziat.
După d. Fétis, juneţea acestui om estraordinar e plină de anecdote relative la diferite materii, însă noi, voind a rămînea fidel promisiunei ce am făcut lectorilor noştri de a le da o schiţă numai din viaţa acestui artist, vom arăta progresele şi triumfele sale artistice, iar din anecdote vom cita pe acelea ce credem a avea oarecare interes şi care se referă la arta sa muzicală.
Urmînd de aproape paşii artistului nostru, îl găsim la 1804 în oraşul Genova, scăpat de jocul la noroc şi dat cu totul în inventarea acelor magice efecte care mai în urmă erau să-l suie la acel înalt grad de celebritate pe care numai el l-a atins.
Amorul, care pînă aci nu se amestecase în destinul lui, veni şi el a-i inspira o mare pasiune pentru una din damele cele mai nobile din Genova. Această damă, fiind perfectă chitaristă, inspiră lui Paganini un mare amor pentru acest instrument, pe care îl cultivă cu succes în singurătatea unei vile unde trăia în retragere cu amanta sa. Devenind mai în urmă forte în esecutarea acestui instrument, găsea cea mai mare plăcere a compune sonate pentru violină cu acompaniamentul de chitară şi apoi a le esecuta cu amanta sa.
Trei ani trecură în cele mai sublime estase de amor şi plăceri, dar daca e adevărat că amorul este un delir care curînd sau mai tîrziu piere împreună cu poeticele impresiuni ce-l înconjoară, ca să dea loc raţionamentului, aceasta se întîmplă şi lui Paganini, căci într-o frumoasă dimineaţă părăsi insula Citerii, fără să fie îndemnat la aceasta de vreun mentor ca junele Telemac, fiindu-i de ajuns amorul artei ca să-l facă a se hotărî la aceasta.
La 1816, ducatul de Lucca şi Piombino se lăsase în posesiunea princepesei Eliza, sora lui Napoleon cel Mare. Acea principesă, iubind prea mult belele-arte, chemă pe Paganini la Lucca, unde îşi stabilise splendida ei curte. Îl numi virtuozo de cameră şi maestru dirigent la orchestul particular al principesei, înrolîndu-l în garda ducală cu rangul de căpitan, ca să poată lua parte la toate solemnităţile curţii fără a se viola uzurile timpului de atunci.
Contesa de M. S., una din cele mai frumoase creature ce adorna splendida curte de Lucca, se înamoră de Paganini. Acest amor, mergînd gradat pînă la puntul cel mai înalt al pasiunei şi al fericirei, dete artistului nostru impulsiunea de a inventa noi efecte pe magicul său instrument. Odată promise înamoratei sale că, la primul concert ce va da la curte, îi va da o nouă probă despre ardenta pasiune ce nutrea pentru dînsa. Anunţă pentru acel concert o galanterie muzicală intitulată Scene amoroase. Aceea însă ce mişcă curiozitatea auditorilor şi îi puse în uimire fu armatura violinei lui Paganini, care nu avea decît două coarde, pe cea de solşi cea de mi, cu care acest straordinar violonist voia a esecuta compoziţiunea sa.
Tendinţele acei miraculoase compoziţiuni erau de a interpreta diferitele faze ale unui amor romantic. Coarda de mireprezinta pe juna amantă, iar cea de sol pe amantul gelos, şi totalul compoziţiunei forma un dialog de amor. Aci lăsa să se auză simtemintele cele mai nobile ale junei înamorate, aci limbagiul pasiunat al amantului, cînd desperarea, cînd iarăşi gelozia, după care venea accentele de bucurie şi de reconciliare.
Această noutate muzicală produse un mare efect asupra auditorilor, dar ceea ce recompensă mai mult pe Paganini fu sublima impresiune ce produse asupra damei pasiunilor sale, care pe cît ţinu esecutarea nu încetă a vorbi inimei artistului prin secretul limbagiu al ochilor ei. Iar principesa Eliza, după ce-i arătă cele mai linguşitoare semne de admirare, îi zise: „Ai făcut lucruri care în adevăr trec peste puterea umană şi aceasta îmi dă curagiul de a pretinde de la măiestria ta ceva mai mult; voi o compoziţiune numai pe o coardă şi atunci vom crede că faceţi parte din fiinţele supranaturale“. El promise a face astă încercare şi dupe trecere de prea puţin timp anunţă superba sonată militară intitulată Napoleon I. Teatrul ducal, în seanţa decisă pentru esecutarea acei piese, era plin de tot ce poseda Ducatele Unite mai preţios şi mai sublim în aristocraţie, armie şi bele-arte; toţi aşteptau cu cea mai mare nerăbdare efectul acei îndrăzneţe compoziţiuni, dar cît de mare fu estazul acei adunări cînd văzu pe Paganini că, după ce esecută mai multe din sublimele sale compoziţiuni, tăie trei din coardele violinei sale şi începu a esecuta cele mai mari dificultăţi numai pe coarda de sol; aplaudele, coroanele şi cele mai mari manifestări fu recompensa ce trase Paganini din acea compoziţiune neimitabilă, fără a mai adăoga bogatele prezente ce priimi de la principesa şi de la aristocraţia ţării.
La 1808, Paganini, dobîndind voia de a face o călătorie artistică, părăsi Lucca, în care nu era să se mai întoarcă, din cauză că principesa Eliza, numindu-se mare ducesă de Toscana, îşi transportase splendida ei curte la Florenţa. El vizită Livorno, unde cu şapte ani mai nainte avusese cele mai strălucite succese, şi anunţă darea unei serate muzicale. Dar în seara concertului, cînd vru să iasă în avanscena teatrului ca să înceapă concertul, căzură amîndouă lumînările de la pupitru pe care era pusă muzica concertului ce voia să esecute. În fine, începu esecutarea, dar abia sună vro două-trei note şi coarda de mi se rupse; acest incident pricinui un rîs omeric în tot auditoriul; artistul însă, fără să se impresioneze cît de puţin de această manifestare puţin favorabilă, esecută concertul său numai pe trei coarde cu o atît de mare preciziune şi eleganţă, încît scoase de la auditorii săi cele mai mari semne de entuziasm. Abilitatea însă cea mare şi nepăsarea cu care esecută el acea piesă muzicală numai pe trei coarde făcu pe mai mulţi artişti să crează că Paganini rupsese înadins coarda, deci numai ca să surprinză şi mai mult pe auditorii săi. Părăsi Livorno şi se duse la Turin, unde se afla pe atunci principesa Paolina Borghese, sora împăratului Napoleon I. Dete şi acolo vro cîteva serate muzicale, prin care încîntă pe toate augustele persoane ce să aflau la curtea Turinului, şi mai adăogă laure noi la coroana sa artistică.
După aceea vizită mai multe oraşe italiene, lăsînd pîn toate suvenire de marele său talent, dar în Ferrara i să întîmplă o aventură ce era să-i puie esistenţa în pericol. El anunţase darea unui divertisment muzical la care era să ia parte şi celebra cantatriţă Marcolini, dar cu o zi înainte acea cantatriţă trimise lui Paganini un bilet prin care-i arăta că, din cauze neprevăzute, să vede silită a-şi călca parola dată. Refuzul acestei dame îndemnă pe artistul nostru a invita pe faimoasa baletistă Pallerini, ce era totodată şi distinctă cantatriţă, ca să ia parte la concertul său. Această din urmă artistă, învinsă de rugăciunile lui Paganini, priimi, dar cînd se văzu faţă cu publicul îşi pierdu curagiul şi cîntă cu oarecare sfială, avu însă destule aplaude; pe cînd însă ieşea din scenă, pîntre aplaude se auziră vro cîteva fluierături. Paganini, furios de aceasta, jură răzbunare în contra acelora ce fluieraseră pe însoţita sa. Venindu-i rîndul a esecută ultima piesă de violină, spre încheierea concertului, anunţă că prin această piesă va imita cu cea mai mare acurateţă vocea mai multor animale; după ce făcu să se auză cu cea mai mare perfecţiune ciripitul mai multor feluri de paseri, cînticul cocoşului, miorlăitul pisicei şi lătratul cîinelui, înaintă către public şi imitînd cu cea mai surprinzătoare asemănare vocea sau urletul asinului, zise:
— Aceasta este pentru cei ce au fluierat pe Pallerini.
Dar pe cînd el credea că prin gluma aceasta va face o petrecere auditorului şi va pune pe acei ce fluieraseră într-o poziţie despreţuitoare, publicul, din contra, se înfuriă atît de mult, încît începu a arunca pe scenă cu ce găsea şi în escesul cel mai mare al furiii voiră cu orice preţ să puie mîna pe Paganini, şi nu se poate şti ce s-ar fi făcut cu dînsul, daca acesta nu o lua la picior.