Nicolae Filimon, Somnambula

MELODRAMĂ ÎN DOUĂ ACTE. MUZICA DE V. BELLINI. POEZIA DE FELICE ROMANI.

Mulţi din amicii noştri ne întreabă de ce am lăsat din mînă pana de critic melodramatic şi pentru ce nu combatem şi acum ca altădată pe fariseii şi cărturarii teatrali, care au prefăcut templul civilizaţiunei într-o piaţă de speculaţiuni meschine şi îşi urmează nedemnul lor comerţ cu căciula într-o parte, întocmai ca oamenii ce nu au nimic a-şi imputa conştiinţei lor.

La toate aceste întrebări sau provocări noi facem ca ţăranul: îndesăm căciula pe urechi şi răspundem că da, vom vedea, aveţi dreptate etc., etc. şi ne scăpăm de dînşii. Ce faci însă conştiinţei, acestei impulsiune secrete care, pe dată ce întrăm în teatru, se pune între noi şi artiştii şi ne arată totdeauna răul, iar nu binele? Ia spuneţi-mi, gentili lectori de amîndouă sexele, ce aţi face voi cînd v-aţi afla în asemenea caz? Aţi vorbi ori aţi tăcea? Aţi prefera oare un succes momentaneu, care v-ar duce la castelul din Curtea arsă ⁽¹⁾, spre a vă face egali cu omorîtorii de oameni numai ca să fiţi egali înaintea legei? Sau aţi rămînea acasă şi, stînd înaintea unui ceai aprins, cu cotoiaşul vostru în braţe ca Hoffmann ^*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAEIB5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , aţi medita în pace asupra nenorocirilor şi a vanităţilor omeneşti?

Eu sunt sigur că aţi prefera ceaiul şi un animal, cuvîntător sau necuvîntător, decît puşcăria care vă ruinează fiziceşte prin reumatism, şi moraliceşte, prin vieţuirea cu tîlharii.

Este însă un proverb românesc care zice: „Dacă te-ai prins în horă, cată să joci“. Şi apoi, afară de aceasta, ar fi păcat să nu facem o revistă cît de mititică asupra operei Sonnambula, una din cele mai frumoase muzici ale pateticului Bellini, mai cu seamă cînd avem între esecutorii ei pe d-na Holossy, noua primadonă adusă de impresariul nostru ca să înlocuiască pe doamna Domenech!… ⁽²⁾

Începem dar revista noastră de la subiect şi arătăm că fabula pe care este ţesută intriga acestei melodrame cîmpeneşti este o invenţiune a poetului Felice Romani. Ea începe astfel:

Într-un sat d-ale Elveţiei trăia un june ţăran numit Elvin. Însemnata avere ce poseda acest june îndeamnă pe toate fetele din sat a dori să-l aibă de soţ, dar el preferă pe o copilă orfană numită Amina care, pe lîngă o rară frumuseţe fizică, unea şi calităţile morale necesarii în viaţa conjugală.

În ajunul dar al zilei destinate pentru nuntă, pe cînd sătenii de amîndouă sexele, tineri şi bătrîni, celebrau însoţirea amicului lor, soseşte şi contele Rodolf, stăpînul satului, sub nume necunoscut, şi se împărtăşeşte şi el de bucuria generală; iar cătră seară, toţi se duc pe la casele lor ca să se repauzeze spre a începe a doua zi iarăşi danţele şi veselia.

Juna logodnică, avînd neputinţa sonnambulismului, se sculă pe la miezul nopţei şi, în umbletul ei cel rătăcit, intră în camera contelui unde, după ce adresează o mică rugăciune pentru viitorul ei soţ, se culcă în patul contelui carele, înţelegînd poziţiunea ei, părăseşte camera şi o lasă singură.

Pe cînd se petrec toate acestea, Liza, juna birtăşiţă şi fosta amantă a lui Elvin, după promisiunea dată contelui, vine în camera lui ca să-şi petreacă noaptea cu dînsul, dar văzînd pe Amina culcată în pat, se umplu de mînie şi, împinsă de ura ce avea asupra ei pentru preferinţa ce-i dedese Elvin, alergă în sat spuind ceea ce văzuse, vine împreună cu Elvin să-l încredinţeze despre adevăr.

Junele, văzînd cu ochii aceea ce mintea lui nu se învoia a crede, rupse relaţiunile cu Amina şi se hotărî a lua pe Liza de soţie.

Toate protestările de nevinovăţie şi lacrămile nefericitei Amina fură în darn, căci Elvin rămase convins că în adevăr este culpabilă. Dar provedinţa, care veghiază asupra celor inocenţi, inspiră în inima contelui un interes foarte mare asupra Aminei şi astfel, pe cînd Elvin descoperă şi pe Liza necredincioasă, contele îi arată pe Amina care, coprinsă de sonnambulism, ieşia din podul unei mori, cu o lampă în mînă, şi trecea peste un pod stricat pe care omul cel mai curagios n-ar fi cutezat să treacă. Elvin se convinge în fine de nevinovăţia ei şi o ia de soţie în aclamaţiunile de bucurie ale tuturor sătenilor.

Muzica de la această operă s-a scris în anul 1830 pentru Teatrul Carcano de la Milan ⁽³⁾ şi s-au reprezintat cu un succes mai mult decît splendid; apoi, prin melodiile ei originale, melancolice şi pline de culoare locală, fu proclamată chiar de inemicii lui Bellini un adevărat idil sau un cadru original în care sunt desemnate cu culori încîntătoare frumoşii munţi şi poeticile văi ale Elveţiei.

Venind acum la interpretarea acestui cap d-operă de frumuseţe muzicale şi poetice, ne vom sili cît ne va sta prin putinţă a arăta adevărul astfel precum este el, iar nu sugrumat prin superlative în favoarea artiştilor sau nu mai ştiu eu cui, precum fac unii din colegii noştri.

Începînd dar de la d-na C. Holossy, arătăm că această cantatrice cîntă după stilul frumoasei şcoale italiane şi depune o mare cantitate de simţimînt muzical în interpretarea delicatei muzici de la partea Aminei. Vocea ei este plăcută; esprimă frazele melodice cu o manieră de artistă perfectă, păcat însă că vocea ei, ostenită de o lungă carieră muzicală, a pierdut puţin din frăgezime şi a slăbit foarte mult la notele de jos, din care cauză se vede adesea silită a preschimba ideea compozitorului cu alte note, mai compatibile cu starea vocei sale. Dăm de esemplu aria de la introducţiunea primului act, scrisă pe versurile:

Come per me sereno,

în care d-na Holossy, îndată după prima frază, ne-a lovit urechea cu o mulţime de arpegiuri inventate de dînsa, care, deşi aveau oarecare merit de esecuţiune, erau însă cu totul în contra aşteptărei publicului care venise în teatru să auză muzica lui Bellini, iar nu improvizaţiunile dumneaei.

Asemenea preschimbări am observat în cabaletta⁽⁴⁾ ce urmează după aria indicată şi mai în toată partiţiunea, fără a mai adăuga lipsa trilului, atît de necesariu unei artiste, şi variaţiunile cele de rău gust introduse la stretta rondoului final de la ultimul act, scris pe versurile:

Ah! non giunge uman pensiero*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAYVB5-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

care a făcut o rea impresiune în public.

Domnul Steger, primul tenor, n-a interpretat bine rolul muzical al lui Elvin. Zicem aceasta şi ne oprim aci, iar cei ce doresc să afle mai mult, să citească revistele noastre din Ţăranul român, nr. în care ne esprimăm pe larg în privinţa defectelor primului nostru tenor.

Partea contelui Rodolfo a fost bine cîntată de d. Lliorens, primul nostru bas.

Părţile secondarii au fost bine, corul însă a făcut o mulţime de greşeli, fără a mai vorbi de zbieretele cele falşe ale primilor soprani, care erau în stare a face durere de urechi şi celui mai nemuzicabil om.

Terminăm această revistă chemînd atenţiunea cui se cuvine asupra celor ce se petrec în amîndouă teatrele; suntem la începutul trimestrului al doilea şi impresariul nici că se gîndeşte a pune pe scenă operile anunţate în programa deschiderii teatrului. Ar fi bine ca acea programă să fie recunoscută ca un pact sinalagmatic între abonaţi şi impresariu, căci acei dintîi au plătit bani ca să auză toate operile însemnate în programă şi, neauzindu-le, au dreptul a se plînge că sînt amăgiţi, furaţi chiar. Nu este rău să se iee măsuri a nu se mai tăia frumosul duet din Lucia şi jumătate din actul al III-lea din opera Lucrezia Borgia, căci împiedică pe public de a-şi crea o opiniune justă despre dînsele; este timpul să se oprească d-a se mai reprezinta pe scenă română piese cu gîşte şi curcani, cu masalale şi focuri bengalice, căci a prefăcut sala teatrului într-un adevărat bîlci în care nu poate cineva să respire de mirosul cel greu… Sperăm dar că ni se va da un teatru de iniţiativă morală, precum am avut altădată, iar nu ca cel de astăzi, care corumpe gustul nevinovaţilor spectatori; căci o să ne pomenim odată cu autorul lui Bogdan cel Chior şi Viteaz, că după ce ne-a corupt gustul, o să ne ceară şi despăgubiri, precum făceau odată ienicerii carii, după ce cereau demîncare în silă, reclamau apoi şi plată pentru osteneala dinţilor.