Nicolae Filimon, Maddalena

OPERETĂ SEMI-SERIE ÎNTR-UN ACT. POEZIA TRADUSĂ DIN LIMBA FRANCEZĂ DE G. CURATOLU, MUZICA ORIGINALĂ DE A. T. ZISSO.

Oricare popol, fie cît de barbar, cînd pleacă pe calea civilizaţiunii, la primul pas întîlneşte muzica şi poezia. Aceste două arte divine îi servă de conductor din adolescenţă pînă la maturitate, îi nobilează inima, îl consolă cînd se află în suferinţe şi îi dă curagiu spre a se lupta contra tristelor încercări ale soartei.

Aceste miraculoase efecte ale muzicei erau foarte bine cunoscute populilor antici, de aceea legislatorii grecilor îndatorau pe toţi cetăţenii să studieze arta muzicală, încît poeţii, filosofii, matematicii, naturaliştii, căpitanii armatelor şi chiar regii lor cătau să cunoască bine muzica sau cel puţin să fie iniţiaţi într-însa. ^*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAQGF4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

Românii însă, ca popol nou ridicat pe orizontul politic în timpi de agitaţiune sociale, escluseră muzica din programa educaţiunei lor morale; ei cercară a cultiva spiritul fără a tempera mai întîi sentimentele cele iuţi şi feroci ale inimei, dar se amăgiră, căci după legile imutabile ale naturei, atît individul în parte, cît şi popolii în mase nu pot să ajungă la adevărata civilizaţiune de nu-şi vor forma mai întîi inima şi apoi spiritul, sau pe amîndouă deodată. Dovadă despre aceasta este mulţimea aceea de oameni fără inimă, carii printr-o aparentă cultură a spiritului şi o ambiţiune fără limite se nenorocesc pe dînşii şi chiar ţara care i-a văzut născînd.

Cu toate acestea, românul, prin inima sa cea plină de simţimente nobile, ajutat de imaginaţiunea poetică şi ardentă cu care l-a dotat natura şi clima ţării sale, a dat probe evidente că o mică impulsiune este de ajuns pentru dînsul ca să-l puie în stare a face să răsară pe marginile Istrului arta lui Michel Angelo, Rafael Sanzio şi Rossini.

Literatura beletristică, pictura şi architectura îşi au de mult timp preoţii şi altarele lor în România, numai arta sunetelor fu gonită de la ospăţul comun şi condamnată la degradare.

Era însă cu neputinţă ca muza română să rătăcească neîncetat prin munţi şi prin văi, fără a găsi un june bard care să puie în vibraţiune coardele cele de aramă ale arpei sale şi să facă a se auzi acele sunete duioase şi lamentabile, menite a forma odată epopeea muzicală a suferinţelor frumosului popul român.

În fine, junele bard se arătă, degetile lui atinseră coardele arpei; îl ascultarăm cu atenţiune şi iată-ne gata a spune lectorilor noştri impresiunile ce ne-au lăsat primele sale încercări în arta muzicală. ⁽²⁾

Primul nostru compozitor, dupe ce îşi termină studiele muzicale în Francia, se înturnă în ţara sa nativă şi îşi făcu esordiul (debutul) printr-o romanţă intitulată Proscrisul, dupe care urmară un Marş triumfal, dedicat principelui domnitor, şi o polcă-mazurcă à la Chopin.

Aceste mici încercări muzicale fură priimite cu mare entuziasm de către muzicofilii români; critica însă, dupe un analiz conştiinţios ce le făcu, aplaudă Marşul român, căci găsi într-însul o inspiraţiune adevărat naţională, bine condusă şi de o frumuseţe nu tocmai comună, iar pe celelalte, cu toată graţia ce conţin într-însele, se văzu silită a le declara lipsite de originalitate şi invenţiune.

Să le lăsăm pe acestea şi să venim la opera Magdalena, ultima şi cea mai importantă scriere a compozitorului nostru.

Subiectul dramatic al acestei opere se compune dintr-un amor rustic între Magdalena şi junele Pietro.

La ridicarea cortinii se vede Magdalena umblînd prin scenă cu paşi precipitaţi şi cercînd a depărta tristul presimţimînt ce are, că viitorul ei soţ o să fie luat la oaste. Impacienţa ei creşte foarte mult prin nevenirea lui la orele obicinuite; cu toate acestea, ţărăncuţa noastră este de carne, şi carnea nu poate trăi cu idei, fie oricît de frumoase.

Acest adevăr prozaic, recunoscut de toate sectele filosofilor antici şi moderni, o face să piarză pentru un moment ideea amorului şi să pregătească o cină de minune, în care vinul ocupă locul de onoare. În fine, Pietro soseşte, iar Magdalena îi cere esplicaţii pentru multa lui întîrziere. El cearcă a se scuza, condamnînd cruda soartă care îl contrariază neîncetat; apoi, după ce îşi jură unul altuia credinţă şi amor etern, se pun la masă şi beau pînă se ameţesc.

Pe cînd se petrece această scenă amoroasă şi gastronomică între aceşti doi amanţi, mai mulţi tineri ţărani vin să ia pe Pietro cu dînşii ca să tragă la sorţi. Ei părăsesc locuinţa Magdalenei, luînd cu dînşii pe camaradul lor, acompaniat de juna lui amantă.

În timpul acesta, un june parizian numit Artur, sătul de amorurile prozaice ale capitalei, se introduce furtivamente în casa Magdalenei cu scopul de a trage pe inocenta ţărancă în favorul pasiunei sale. La vederea ăstui străin, Magdalena rămîne estaziată; el însă îi cere iertare şi o roagă să-i permită a se repauza puţin în casa ei. Ţăranca îl priveşte mai cu atenţiune şi recunoaşte într-însul pe un gentilom care cercase într-o zi să o sărute fără voia ei; în fine, junele înamorat începe a-şi pleda cauza prin cele mai brilante oferte ce promit toţi amăgitorii în asemenea cazuri; ţăranca însă preferă mai bine a trăi în obscuritate, decît a deveni damă mare cu preţul onoarei sale. Artur, văzînd atîta statornicie, cearcă a corupe virtutea ei prin aur; ea rezistă şi la această tentaţiune, dar aducîndu-şi aminte de trista poziţiune în care se află amantul ei, priimeşte aurul.

În momentul acesta soseşte Pietro, palid şi trist, căci căzuse la sorţi. Magdalena îl consolă arătîndu-i aurul ce priimise de la Artur cu scop de a-l răscumpăra din serviciul militar. Pietro, auzind aceste dulci cuvinte, trece de la întristare la cea mai mare bucurie, iar Artur, văzîndu-se amăgit cu atîta fineţe de către juna ţărancă, se-nfuriază, dar în cele din urmă îi iartă şi face tot ce-i stă în putere ca să celebreze unirea lor cu cea mai mare splendoare.

Nu cunoaştem pe autorul acestei compoziţiuni dramatice, dar situaţiunile cele reci şi nemuzicabile ce se găsesc într-însa şi versurile monotone şi cîteodată lipsite chiar de simţul frumos ne face să vedem într-însul pe dramaturgul de duzină sau pe elevul din clasele primare ce face încercări în arta melodramatică.

Venind acum la esaminarea muzicei, declarăm că vom fi foarte indulgenţi în privinţa formelor artistice şi prea esigenţi în ceea ce se numeşte inspiraţiune, originalitate şi estetică.

Începem de la uvertură.

Dupe regulile stabilite de compozitorii cei mari ai secolului trecut şi prezint, uvertura unei opere cată să fie compusă din motive luate din opera pentru care s-a scris sau cel puţin din melodii scrise astfel încît să pregătească pe public despre ceea ce are să auză în toată opera. Uverturile lui Meyerbeer, Donizetti, Bellini, Verdi şi chiar ale lui Rossini stau de faţă şi atestează că ceea ce zicem în privinţa aceasta este adevărat.

Aceste reguli, din nenorocire, sînt foarte mult neîngrijite în compoziţiunea despre care tratăm. Autorul s-a depărtat cu totul de tipii clasici şi, aruncîndu-se cu aviditate în caosul invenţiunei, ne-a făcut să auzim nu o simfonie, ci un potpuri compus dintr-un andante grave, un vals à la Strauss foarte graţios şi un galop picant, cărora li se poate da orice altă numire, afară de aceea cu care le-a botezat autorul operei.

Periodul melodic în la minore, cu care este investit recitativul Magdalenei scris pe versurile:

Via fa core, o Maddalena,

Scaccia i tristi tuoi pensier,

este în contradicţiune cu simţul estetic al versurilor ce citarăm, căci ele reprezentează mai mult sau mai puţin ideea aceasta:

Aibi curagiu, o, Maddaleno,

Uită-ţi tristele gîndiri,

care arată pînă la evidenţă că ţărăncuţa o fi plîns poate altă dată, dar în momentul cînd recitează aceste versuri, ea cearcă să uite relele presimţiri ce o turmentă, îşi recheamă curagiul, voieşte, în fine, să devie veselă. Şi este cunoscut de toată lumea muzicală că simţimîntul bucuriei şi al curagiului se esprimă prin modul maggiore, iar nu prin cel minore; afară numai daca compozitorul nostru va fi ţinînd de şcoala lui Richard Wagner ^*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAQ1F4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } , căci atunci cată să retractam tot ce am zis într-aceasta.

Rugăciunea Magdalenei scrisă pe versurile:

Dio che vegli sui mortali,*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAM2F4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

prin ideea simplă şi frumoasă din care este compusă şi prin movimentul cel larg şi maiestos, a făcut o impresiune fericită în publicul nostru şi a procurat compozitorului o salvă de aplaude sincere; critica însă n-a putut să ia parte la această comună fericire, căci n-a văzut într-însa nici originalitate de idee, nici cel puţin un caracter decis, ci o melodie de şcoala franceză, acompaniată à la Bellini şi terminată printr-o cadenţă de şcoala lui Verdi.

Recitativul:

Pietro, perche si tardi?*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAH4F4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

prin care se începe scena II nu este scris dupe legile stabilite pentru recitativul operei comice, căci felul acesta de compoziţiuni cată să fie scrisă dupe regulele cîntului silabic şi acompaniate de violoncel şi contrabaşi, iar nu de tot cuartetul.

Duetul între Magdalena şi Pietro, tot dintr-această scenă, are mare lipsă de efect teatral şi lasă a se vedea puţina cunoştinţă ce are autorul despre maniera de a trata vocea de tenor şi sopran.

Corul de ţărani, prin care se începe scena a III-a, este monoton şi lipsit de culoarea rustică ce s-ar fi cuvenit să aibă.

Aceste defecte se puteau evita, daca compozitorul ar fi pus pe ţărani să cînte o melodie caracteristică şi mai puţin pretenţioasă.

Muzica de la canţoneta de bariton din scena IV este cu totul contrarie simţului poeziei. Iată cauza:

Junele parizian (baritonul) intră în scenă şi ne cîntă versurile acestea:

Da me lungi in tal momento

Belle del la Capitale,

Non se trovi una fra cento

Degna d’esserle rivale.

A Parigi un più bel viso

Egli è inutile cercare,

Che le donne han tinto il viso

E il belletto sanno usare,*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAGDG4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

prin care se arată curat că el nu este lion sau libertin, precum îl descrie melodia pe timpul de vals scrisă de compozitor, ci un june cu inimă care, nemaiputînd să iubească pe femeile din capitală, ce îşi vînd graţiile şi inima pe preţul aurului, se înamorează de Magdalena şi o urmăreşte pînă în satul ei.

Din cîte arătarăm, se dovedeşte că junele nostru a suferit foarte mult de la femeile cochete; şi unui personagiu devenit sceptic din cauza deselor amăgiri s-ar fi cuvenit să-i scrie o arie mai conformă cu simţul versurilor, iar nu un vals comic, care nu a produs alt efect decît pe acela al monotoniei.

Dialogul în formă de duet dintre Artur şi Magdalena, neconţinînd nimic însemnat, îl trecem cu vederea şi ne oprim la mica romanţă a Magdalenei scrisă pe versurile:

Amo meglio il mio villaggio,*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAWGG4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

care, deşi este graţioasă şi plină de simţimînt poetic, îi lipseşte însă originalitatea şi caracteristica şi astfel, în loc să ne facă a vedea localităţile dimprejurul Parisului şi marginile Senei cele înflorite, ea ne recheamă suvenirea Alpilor elvetici cu stîncile şi lacurile lor sau mai bine romanţele lui Henrik Proch, Franz Schubert şi Lindpeitner. ⁽³⁾

Romanţa de tenor de la începutul scenei a VI-a se începe cu versul:

No! per me non v’ha più speme. *if (document.all){ var x=document.all(‘IDAXIG4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; }

conţine într-însa o mare doză de element dramatic de prima ordine, dar ideea din care îşi are existenţa şi veştmintele cu care ne-a prezintat-o compozitorul ne dă dreptul a o clasifica între romanţele de şcoala germană.

În fine, opera se termină printr-un terţet şi un galop à la cancan.

Felicităm pe compozitor pentru primele fraze ale galopului, scrise la instrumentele de armonie din orchestru, iar terţetul îl dezaprobăm, căci din puntul de vedere melodic nu ne dă decît o inspiraţiune de un gust mediocru, iar din cel armonic, o instrumentare zgomotoasă şi fără efect.

Iată opiniunea noastră despre muzica operei Maddalena. Observaţiunile sînt aspre în adevăr, dar compozitorul nostru nu trebuie să se descorageze. Să-şi aducă aminte că celebrii Meyerbeer, Donizetti şi Bellini au debutat cu opere mai tot de valoarea Maddalenei^*if (document.all){ var x=document.all(‘IDAOLG4-IE’); documentWrite(x.innerHTML); x.innerHTML = ”; } .Să nu uite însă că aceşti artişti, în loc să piarză curagiul sau să se zburlească în contra criticei, au văzut ce le lipsea şi, prin studii severe, ajutate de meditaţiuni profunde asupra artei muzicale, s-au pus în stare a da repertoriului liric acele splendide capete d-operă ce le aplaudăm cu atîta entuziasm. Să caute dar a se servi în viitor de idei originale, ieşite din propria sa imaginaţiune; să studieze mai bine maniera de a trata vocile şi instrumentele, să se iniţieze de ajuns în arta poeziei şi a psicologiei muzicale, iar dupe aceea să se dea cu cea mai mare ardoare la cultura muzicei române, să caute elementele ei proprii, să le studieze cu profunditate, să scoaţă dintr-însele tot ce este oriental şi în urmă să le dea o formă dramatică şi estetică.

Aceasta este calea ce trebuie să urmeze compozitorul nostru; de va merge pe dînsa cu curagiu, se va ilustra, iar daca va continua a scrie muzică străină, de felul aceleia ce ne-a făcut să auzim, se va pierde negreşit în caosul cel nemărginit al mediocrităţilor muzicale.