Iarna, de-o vreme, mă duce regretul
Prin crînguri, pe margini de linii ferate –
Trec singur spre seară pe ape-ngheţate
Cînd fîlfîie, pe lume, violetul.
Paloarea, mutismul minează-al meu piept
Pe satele ninse crai-nou cînd apare;
Trec singur pe poduri de fier solitare,
Şi-aştept în zăpadă… dar ce mai aştept?
Hau!… hau!… depărtat sub stele-ngheţate…
În noaptea grozavă la cine voi bate?…
O, vis… o, libertate…
Hau!… hau!… depărtat sub stele-ngheţate…