La orice nedumeriri şi în orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni şi de linişte, mă întâmpină cu vorba că despre nici o lucrare de artă nu se poate zice cu deplină hotărâre că-i rea, fiindcă, oricum ar fi, ea place grozav cel puţin unui om: aceluia care a făcut-o. Se înţelege că, faţă de această observaţie, toate contestările bazate pe o pretinsă ierarhie de valori estetice sunt, ca şi nimicul faţă de cel mai infim ceva: nule. Atât numai că practica vieţii nu rabdă astfel de înţelepciune, aşa mult spirit conciliant cât se arată în maxima prietenului. Şi mi se pare că aici, ca şi aiurea, practica are dreptate. Căci paşnica formulă este, în fond, diabolică. Consecvent luată ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferenţă şi anarhie, care sunt, oricând şi oriunde, începutul pierzării.
Oamenii, simţind că binele suprem este cetatea şi că binele cetăţii stă în unitate, au căutat încă din vechime să afle cât mai multe şi mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor într-o ordine durabilă. Între aceste mijloace unul este estetica. Din ea învăţăm ce trebuie să ne placă şi cum să ne îmbătăm de voluptăţile artei, fără să ne pierdem firea compromiţându-ne calitatea de cetăţeni serioşi. Căci plăcerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinată mască serioasă infernalele primejdii ale frivolităţii şi ale epicureismului. A fost un mare noroc pentru oameni că estetica au făcut-o filozofii, adică înţelepţii de profesiune, şi nu cumva artiştii. Cel puţin a fost noroc mare că nu estetica artiştilor a fost luată în seamă, ci a filozofilor şi a celor inspiraţi de ei. Destul că în politică lumea, rea şi proastă cum este, nu a vrut să asculte de filozofi; în artă măcar binele public a fost, putem zice, salvat.
Platon a răbdat ostenelile mai multor voiajuri în Sicilia, pentru a explica lui Dionis Tiranul, clar şi simplu, cum se poate organiza şi guverna perfect un stat. Dar tiranul, nepriceput şi îndărătnic, i-a refuzat înţelepciunile cu o nedelicateţe despre care nu se poate spune cât de departe ar fi mers dacă nobilul filozof n-ar fi părăsit, mândru dar repede, hotarele ingratului domn. Cât a pierdut atunci politica a câştigat pe urmă estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian două mari şi scumpe adevăruri s-au moştenit în teoria artei: 1) Într-un stat serios nu trebuie dată prea multă stimă artiştilor; 2) Frumuseţea unui obiect nu stă în ceea ce se vede sau se simte altfel din el, ci în ceea ce se gândeşte despre dânsul. Nu impresia interesează, ci definiţia. Căci, în definitiv, trebuie să spunem că impresia este ceva senzual, prin urmare grosolan, o brutală iritaţie materială, mai mult dobitocească decât umană. Ar fi dar nepotrivit cu adevărata ierarhie a intereselor înalt omeneşti să dăm prea mult din stima noastră acelora care-şi trec viaţa construind asemenea grosolănii – artiştilor. Şi, în adevăr, cetăţenii serioşi din toate timpurile s-au conformat, în moderaţia şi rezerva lor faţă de artă şi artişti, sfatului cuminte însemnat sub nr. 1; de multe ori, probabil, fără să-l cunoască, ceea ce arată în chip strălucit că divinul atenian, cu pătrunderea proprie geniului, n-a cerut bunilor cetăţeni decât să urmeze naturii lor intime. Atitudinea morală faţă de artă a fost astfel statornicită pentru toţi oamenii cumsecade.


Nu mai puţin utilă este a doua învăţătură platonică mai sus arătată. Acea interpretare sublim intelectuală a frumuseţii este, mi se pare, cea mai solidă bază pentru o estetică uniform obligatorie, eminent socială sau civică, dacă pot zice. Impresia sensibilă şi sentimentele legate de ea, inferioare şi brutale chiar prin materialitatea lor, închid oarecum pe om în el însuşi, tind să-l dezbine de semenii lui, să-l singularizeze; sau, ceva mai rar, îl îndeamnă să recurgă la o altă impresie sensibilă pentru a tălmăci pe aceea care-l preocupă, reţinându-l, şi prin aceasta, tot în sfera inferioară a simţurilor. Pe când, dacă esenţa şi valoarea frumuseţii nu stă în aceea ce se arată, ci în ce se gândeşte, în idee, o, atunci mântuirea este asigurată. Căci, în sfârşit, ideea este cuvântul, şi cuvântul este eminenta legătură dintre oameni. Vă întreb: la ce ar fi bună frumuseţea şi păstrătoarea ei, arta, dacă nu ca să vorbim de ele? Arta ornează pe om, ca şi cravata. Unui om serios nu i se cade să-şi bată prea mult capul cu alegerea cravatei, dar nici nu poate ieşi pe stradă sau primi musafiri fără legătură de gât. Iar dacă atârni în casă un tablou, el rămâne un monument mut şi mort, dacă nu poţi spune prietenilor ceva despre el. Se poate zice că adevărata existenţă a tabloului durează atâta cât vorbeşti de el, după cum valoarea i-o simţi bine numai atunci când îl plăteşti. Un om de bine are prea multă treabă pentru ca să mai privească un tablou, o dată ce l-a cumpărat şi atârnat în salon sau în sufragerie. De altfel, chiar dacă-l priveşte, el nu se uită la colori şi linii, ci la sufletul tabloului, la sufletul artistului, la sufletul societăţii în care a crescut artistul. El priveşte oarecum dincolo de tablou, dincolo de perete, pentru a contempla esenţa spirituală, superioară şi eternă, ale cărei întâmplătoare aparenţe sunt înşelătoarele, trecătoarele şi grosolanele pete de coloare de pe pânză. Tot astfel muzica trebuie ascultată, poezia cetită cu o nobilă distracţiune, trecând uşor peste materialităţile acustice, peste detaliile plastice ale acordului, ale vorbei şi imaginei, pentru a prinde cât mai direct înalta unitate, miezul adânc sufletesc al lucrării. Priveşte şi ascultă cât de puţin, gândeşte cât de mult – acesta-i imperativul adevăratei contemplaţiuni. De nu-l urmezi, te încurci în mizerii tehnice, ca un simplu zugrav sau un vulgar capelmaistru.
În artă, comuniunea cât mai completă şi mai superioară între membrii cetăţii nu-i posibilă decât pe calea ideilor. Şi este, trebuie să recunoaştem, un noroc minunat şi de supremă utilitate, în cazul ce ne interesează, că absolut orice lucru are ideea lui, ca noţiune şi ca prototip înţeleasă, şi că fiecare lucru are mai mult decât una, deoarece poate fi definit şi clasat aproape la discreţie. Unul şi acelaşi exemplar zoologic uman poate fi definit ca: membru al unui partid politic, tată, fiu, soţ, nepot, alegător, profesor, agent electoral, poet, prozator, consilier comunal, redactor de revistă, amant, soţ înşelat, exportator, importator, amator de tablouri, avocat – din vertiginoasa bogăţie de calităţi am enumerat câteva din acele care se pot cumula fără supărare. Apoi, afară de ideile lucrurilor, sunt ideile noastre despre lucruri, dogmele şi opiniile de tot felul. Acestea s-au înmulţit, fireşte, enorm în lungul vremilor, cele vechi au luat forme noi, şi atâtea altele necunoscute mai înainte s-au zămislit în fierberile istorice; gândiţi-vă la toate acestea şi admiraţi orizontul ce sclipeşte ca un imens perete de diamante. Graţie avantajelor specifice intelectului nostru, nimic nu-i mai uşor decât să introduci o rânduială folositoare în uimitoarea privelişte. Dacă, vorbind de poezia sau de proza unui cetăţean, îl consideri pe acesta, de exemplu, ca tată de familie sau ca alegător, ori judecându-i pledoariile şi discursurile, îl ai în vedere ca autor dramatic sau nuvelist, atunci procedarea d-tale este sintetică şi unitară. Cine tinde la seriozitate trebuie să procedeze astfel: să ţină seamă adică de fundamentalul principiu că un om ori un lucru trebuie judecat unitar şi valorificat în totalitatea lui. Căci în ordinea înalt sufletească se pot – preţios privilegiu – aduna, nu ca în matematică, numai valori de acelaşi fel, ci şi de cea mai variată natură: prozator, alegător, tată de familie, profesor – şi suma îţi dă valoarea persoanei. Astfel, ajungi să înţelegi, aproape pe nebăgatele de seamă, pentru ce proza lui te emoţionează.
Unitatea este, în general, o chestiune mare.
Mai presus de orice, unitatea este idealul şi metoda, ambiţia supremă şi baza eleganţei băiatului cult. Dar ce este băiatul cult?

*

Băiat cult, om occidental, spirit european sunt trei ziceri foarte iubite în stilul românesc public.
O recomandaţie bună, de la un deputat către un ministru, ori chiar de la o mijlocitoare matrimonială de calitate subţire către partida interesantă, nu este completă dacă nu începe sau nu sfârşeşte cu una din cele trei formule. Cea dintâi este totdeauna preferată; probabil fiindcă băiat străluceşte prin farmecul fraged al tinereţii şi dă nu numai valori actuale, ci sugerează şi speranţe frumoase.
Fără limită riguroasă de vârstă, băiat cult se numeşte acela care, în afară de meseria pe care o practică din necesitate materială ori din pure sentimente umane sau patriotice, se interesează stăruitor de tot ce e frumos şi bun, cu deosebire de arte şi litere. S-ar putea zice că băiatul este cu atât mai cult cu cât îşi tratează slujba specială cu o elegantă neglijenţă şi se dă cu mai multă ardoare şi literelor. Un băiat cult ideal ar fi, de pildă, un profesor de matematică care, într-un concediu perpetuu, vizitează cetăţile artistice italiene şi festivalele muzicale germane.
Muzeul şi sala de concert sunt însă mijloace prin ele înşile insuficiente pentru a te informa despre artă. Mai întâi, cu ele pierzi prea multă vreme. Apoi, în muzeu şi în sala de concert nu afli de-a dreptul dacă o lucrare de artă trebuie să-ţi placă ori nu. De aceea băiatul cult are cartea şi, mai cu seamă, revista, ca instrument preferat de educaţie estetică. Revista este, dacă redacţia are principii solide, şi spirit de disciplină în varietatea ei bogată, foarte unitară. Din ea băiatul cult învaţă a cunoaşte toate artele. Pe când un artist mărginit în tehnica lui consideră, de exemplu, muzica mai deosebită de pictură chiar decât proverbiala grivă de proverbialul iepure, băiatul cult, printr­o superioară competenţă, le îmbină pe amândouă, fiindcă le consideră unitar şi sintetic în esenţa lor spirituală. În această operaţie îl luminează mult criticul de artă.
Criticul este un spirit ager şi profund. El observă numaidecât dacă o lucrare de artă este veselă, tristă, sau nici aşa, nici aşa, dacă în ea se vorbeşte mai ales de o femeie, sau mai ales de Dumnezeu, de patrie, de ţărani sau umanitate în genere, de fericire universală, de divorţ… Iar din asemenea observaţii criticul construieşte sintetic concepţia generală a artistului şi-l defineşte: pesimist, optimist, creştin, păgân, socialist, poporanist, erotic, abstinent, umanitar, reacţionar, care cum este după categoria lui – estetică. Cu alte vorbe, criticul arată cum şi de ce s-a emoţionat artistul şi explică, prin urmare, băiatului cult pentru ce opera artistului îl emoţionează şi pe el. Lucru de luat în seamă: acest băiat se fereşte să zică altfel decât emoţiune estetică; impresie sau atitudine estetică sunt vorbe prea slabe. În faţa artei el se emoţionează, fiindcă e nu numai cult, ci şi simţitor. Cu aceasta putem completa constatările de la început: estetica culturală se bazează mai întâi pe ideile lucrurilor şi pe ideile noastre despre lucruri, iar apoi pe o emotivitate delicată. Fiindcă este emoţie şi emoţie.
Când, întors dintr-o lungă călătorie prin ţări străine, treci hotarul patriei şi îţi adie miros de ardei copt, de porumb fiert sau de cojoc jilav, ai desigur o emoţiune. Dacă rătăcind pe străzile unui depărtat oraş apusean, auzi deodată o zdravănă înjurătură românească, tresari – evident, de emoţiune. Desigur că nici un om cult nu va numi astfel de emoţiuni – estetice. Sunt mult prea nedelicate… Un tânăr şade însă, în amurg, pe cerdacul casei de la vie şi priveşte spre câmp. Arbori, soare care apune, vaci, câini, flăcăi, fete. Tânărul îşi aduce aminte fără îndoială de o domnişoară cu care a fost logodit, sau aproape. O lacrimă. Emoţiune! De astă dată hotărât estetică. Pentru moment, tânărul se consideră ca un fin diletant, căruia soarta stupidă i-a impus o carieră prozaică. Dacă, ferească Dumnezeu, domnişoara a murit, atunci lacrimile curg suficient câteva minute, şi tânărul se simte artist prin fatală vocaţiune. Uşor de înţeles: în acelaşi chip în care se concepe estetica culturală se naşte şi o artă culturală care o satisface. Arta culturală se naşte din emoţiuni delicate sau tragice. Te emoţionezi, să zicem, de ţărani, de arendaşi, de domnişoare, de o nenorocire conjugală – şi emoţiunea se face nuvelă, dramă, sonet, tablou, romanţă, eseu de critică în stil poetic şi de intenţie culturală.
Într-o societate europeană băiatul cult nu poate fi fără fată cultă. Cine l-ar înţelege când vorbeşte înfocat despre artă şi frumos? Pentru cine scrisorile lungi, cu filozofie şi descrieri poetice, cu citate din Faust ori din Sully-Prudhomme? În sfârşit, ce sens ar mai avea cultura şi estetica băiatului cult? Printr-o explicabilă indulgenţă lumea acordă, fără nici o altă pretenţie, titlul de fată cultă oricărei dame care a absolvit studii universitare. Totuşi, o fată se zice cu atât mai cultă cu cât satisface mai complet condiţiile care definesc pe băiatul cult. Ca şi el, fata cultă, oricare i-ar fi ocupaţia, iubeşte fervent artele şi literele, ceteşte mult şi multe reviste serioase şi cu doctrină sigură. Abia cutez să adaug că această fiinţă este cu deosebire sensibilă. Vibrează la tot ce e frumos, bun, nobil, la toate durerile omenirii. Fiind simţitoare, are emoţiuni frecvente. Din emoţiuni rezultă întâmplări, drame, în sfârşit complicaţii diverse, psihologice, fiziologice, sociologice, de natură delicată sau violentă, după om, mediu şi vârstă. Căci şi pentru fata cultă vârsta nu-i riguros delimitată, şi cu dreptate: cultura, şi mai ales estetica culturală sunt chestii de inimă, şi inima are, cum se ştie, o tinereţe cu deosebire durabilă. Şi când o fată a trăit, a simţit şi a cetit, cum şi-ar putea plăti ea mai frumos datoria către cultură dacă nu printr-un roman (cel puţin unul) – o, cu adevărat trăit, carne din carnea şi sânge din sângele ei, cum se zice în stil cultural – sau un volum de versuri, o romanţă sau măcar un vals cântat? Fata cultă confirmă încă mai energic decât băiatul cult adevărul că arta nu-i decât “emoţiune, iubire de viaţă, viaţa însăşi”.
Atmosfera de vibrantă sentimentalitate în care trăieşte îl face pe băiatul cult, cu atât mai mult pe fata cultă, să piarză faţă de artă şi artişti rezerva şi măsura recomandată, cu adâncă înţelepciune, de însuşi părintele esteticii. Cultul pasionat al artei – la fata cultă mai mult pentru artişti – este un fenomen modern caracteristic. Pentru a preveni excesele, popoarele prudente au canalizat pe cale educativă entuziasmul cultural. Două naţii, rude de aproape, şi cu multă asemănare între ele, deunăzi înduşmănite cu înverşunarea proprie rudelor dezbinate, excelează în organizarea pasiunilor estetice.
Estetica Lehrerilor şi a pastorilor la germani, estetica fetelor bătrâne la englezi sunt formele cele mai instructive de organizare estetică a unei naţii. Voiajul obligator în Italia, cu cetiri hotărâte din Goethe, literatura cu probleme teologice, morale şi pedagogice, peizaj şi psihologie cât mai locale şi rurale la nemţi; roman în cel puţin două volume, şi impresii de călătorie în cel puţin trei, scrise pe mesele pensiunilor elveţiene şi italiene, conştiincios şi stăruitor cum s-ar împleti un ciorap de către o Miss serioasă, plină de dragoste bine sistematizată către toate artele şi de cunoştinţi exacte şi folositoare, la englezi. Dar de amândouă părţile: totul e solid, util, cultural.
De la Platon, la fetele bătrâne englezoaice şi Lehrerii nemţi…! Nu cumva stăruind atât asupra unităţii m-am lăsat însumi ademenit de vrajele ei căutând, cu o consecvenţă la care singur n-am luat seamă, să-mi dezvolt întreg scrisul din învăţătura unui singur filozof?
După Platon multe s-au schimbat. Băiatul cult de astăzi dispune de o estetică nouă, ştiinţific experimentală, psihologică, sociologică. Acum nu se mai lucrează cu definiţii şi deduceri, se măsoară cu aparate şi se verifică prin anchete, minuţios şi obiectiv. Frumuseţea se induce acum din statistică. Distribui chestionare la o mie de persoane, indiferent de sex, vârstă şi profesie; numai artiştii trebuie excluşi ca suspecţi de subiectivism şi prejudecăţi estetice şi tehnice. Apoi aduni voturile de apreciere estetică, cum aduni orice alte voturi. Ai, în sfârşit, ca mijloace noi de control, comparaţia cu popoarele sălbatice, cu copiii şi nebunii, studii biografice asupra artiştilor din multe timpuri şi locuri. Din atâtea toate trebuia să iasă şi a ieşit o estetică nouă, sau mai multe. Dar complicaţia nu se opreşte aici.
Artiştii afirmă, cu dovezi, că nici din laboratorii şi din anchete psihologice cetăţenii culţi n-au aflat sigur care operă de artă e bună, care nu, şi chiar nici n-au nevoie să afle. Căci, din punctul de vedere artistic, toate teoriile sunt egal bune, adică indiferente. Iar pentru băiatul cult tot interesul se concentrează asupra mijloacelor de a conversa despre artă. Însă artiştii de natură mai hapsână adaugă: că chiar acei băieţi culţi care cultivă ca specialitate estetica ştiinţifică trăiesc în mobile şi cu tablouri de cel mai prost gust burghez, şi sunt încântaţi de ele, că se desfată cu o literatură de cel mai mitocănesc sentimentalism, deşi în conferinţe şi alte manifestări publice citează numai clasici. Băiatul cult, zic unii, nu poate deosebi o pagină de Flaubert de una a lui Bordeaux, dacă i-ai pune sub ochi cartea fără să-i arăţi numele autorului; şi nici o fugă a lui Bach de o bucată de bravură a lui Thalberg, dacă demonul zeţarilor ar interverti numele la tipărirea programului. Căci nici nu-i treaba cetăţenilor să facă asemenea distincţii. Treaba lor e să cumpere cărţile şi tablourile, să plătească reprezentaţiile şi producerile muzicale… Prin urmare, încă o formulă de armonizare a raporturilor între cetăţeni pe terenul artei, de astă dată una mizantropică şi aproape cinică. Socotind bine lucrurile, şi pentru mine însumi, trebuie să fiu, în definitiv, mulţumit că am de ales. Pentru uzul social îmi va fi comod să-mi variez doctrina după moment şi oameni. Destul îmi e că, rămas singur, să zic răspicat despre oricine are un gust prea deosebit de al meu: ce enorm dobitoc! Şi apoi să răsuflu adânc şi liniştit.

Leave a Reply