Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica – Partea a dzecea

2009/07/14

Hameleonul, dară, aşe de acolo spre monarhiia dobitoacelor purcegând, Şoimul înaintea Corbului lucrurile Bâtlanului a aşedza să apucă, pentru ca şi pe Hameleon de minciunos să dovedească şi credinţa sa şi a Bâtlanului să întărească şi toată vredniciia Ino rogului precum ieste şi precum au cunoscut-o, să o perigrăpsască (căci Hameleonul cătră Corb dzisese precum Bâtlanul asupra Cor bului în prieteşug cu Filul şi cu Inorogul să să fie legat). Deci toată ispita credinţii Bâtlanului într-aceasta punea, ca Corbul trimiţând lângă sine să-l cheme. Deci după poruncă, îndată de va vini, a lui credinţă singură din sine să va dovedi, iară nevi ind, sămnul temerii vicleşugul inimii îi va descoperi şi adevărat nepriietin a fi îl va arăta. Iară alalte cuvinte a Şoimului cătră Corb într-acesta chip fură: ,,Lucrurile fireşti (milostivul mieu şi de bine făcătoriu stăpân) şi cu un cuvânt să dzic, oricâte de la ceriu până la ceriu să văd, să simt şi să înţeleg, cei a firii iscoditori şi cu de-adinsul cercători, dzic, precum patru pricini să li să dea. Pricina adecă: cine, din ce, în ce chip şi pentru ce. Deci dintr-aceste patru cele trii înainte mărgătoare (pre cât a mea proastă socoteală agiunge) adevărat fizicăi slujesc. Iară cea mai de pre urmă nici cum cu fizica a să amesteca poate (macar că grei şi deplin învăţători aşe au slăvit), ce numai ithicăi, adecă învăţăturii obi ceinice temeiul şi sfârşitul ieste (ce pentru ca proimiul voroavei mele cu lungimea ceva mai mult supăr să nu aducă, în scurt, pre cât voi putea şi a proimiului cinste să păzăsc şi deşchiderea a alalte voroave precum să cade mai chiar să sfitesc voi sili). Ieste dară firea în lucruri, carea le face a fi ce sint şi a lucra ce au poruncă a lucra, şi aceasta afară din toată socoteala pricinii săvârşitoare, însă numai porunca şi orânduiala aceluia, carile din ceput spre vecinică şi neobosită clătire au pornit-o, carea pre cum a nu să obosi, aşe nici a să schimba, nici a să muta ştie sau poate. Neschimbată, când dzic, în feţe, iară nu în atomuri, tre buie să înţelegi de vreme ce toate atomurile în toate feţele, în toată vremea cursul perioadelor sale făcând şi săvârşind şi ca-ntr-un vârtej întorcându-să, tând la nemica, tând la a fi a lucrului să întorc. Adecă de o parte născând, iară de altă parte perind, singură schimbarea atomurilor tâmplându-să, fiinţa feţelor, după hireşul său neam întreagă şi neschimbată să pădzeşte (căci nici cel firesc lucrătoriu osteneala simpte, nici materia lipseşte, nici formei după a sa orânduială fireşte împiedecare sau de tot ştergere a să da poate). Că, amintrilea fiind, încă de demult vrunul din chipurile neamurilor de tot a pieri s-ar fi tâmplat.

Tot, dară, orice firea fireşte lucreadză, pricina săvârşitului preste socoteala şi simţirea ei ieste. Că amintrilea dobitocul nu mai dobitoc a naşte ar fi lăsat, iară nu lupul pe oaie şi şoimul pe porumb a mânca ar fi putut. Aşijderea, cele fireşti toate în sferă să întorc şi sferâi fireşte sfârşit nedându-să, iată că nu pen tru odihna sfârşitului, ce pentru vecinica clătire de la neclătitul călătoriu să clăteşte. Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput năpărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu aceia socoteală, ca doară vreodânăoară la doritul ţenchiu şi sfârşit agiungând, să să odihnească, căci aşe (precum s-ar putea dzice), încă demult ar fi cunoscut, precum fireşte la sfârşit să agiungă, preste putinţă îi ieste şi precum până acmu în vreun punct a sferii lucrării sale loc de stare n-au aflat, aşe şi de cii înainte în vecii vecilor, precum nu va mai putea, demult nedej dea i s-ar fi curmat, fără numai cândailea clătitoriul firii (cel ce în clătire nehotărâtă şi neodihnită o ţine), după a sa slobodă şi puternică voie vreodată a o clăti ar părăsi. Aşedară, toate lucru rile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă, precum să cade a să înţelege să pot. Că precum soarele de la punctul Racu lui până la punctul Capricornului să suie şi să pogoară şi în tot anul, macar că toate locurile îmblării sale negreşit atinge şi cer ceteadză, însă nici curgerii sfârşit a face, nici odihnii a să da poate, fără numai cât cu apropiierea şi depărtarea sa de la lo curile ce priveşte, mutările şi schimbările vremilor pricineşte, şi aceasta afară din toată socoteala şi simţirea sa. Într-acesta chip şi cursul a toată fapta nepărăsit atomurile schimbându-şi, toate cele din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzeşte. De unde aievea ieste că ţenchiul sfârşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a izvoditoriului şi pricinitoriului firii ieste. Şi aşe, socoteala sfârşitului, din cele fireşti cu totului tot râdicându-să, rămâne ca după pricina pricinilor, în care a doa pricină socoteala pricinii sfârşitului să să afle. Şi aflând-o, să o pricepem trebuie. Deci, precum aievea s-au arătat, de vreme ce în cele fireşti socoteala pricinii sfârşitului fireşte nu să află, anangheon ieste ca în cele ithiceşti stăruită să rămâie. Aşijderea ithica nu altor fapte, fără numai ceiia carea cu socoteală şi cu înţelegere ieste, slujeşte. Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiaşi şi a sfârşitului socoteală, ce, pentru ce face, a avea poate; şi aceia numai un ţenchiu şi hotar lucrurilor sale puind, la carile agiungând, precum la sfârşit au agiuns să cunoască, şi aşe, de clătirea ce făcea să să odihnească. Cu acesta mijloc mare lumină celor ce cu înţelegere să slujăsc a lumina poate şi ascuţită sabie împotriva celora ce pre ziditoriul tuturor a tăgădui nebuneşte îndrăznesc, în mână să ia, de vreme ce deosăbirea zidirii şi a ziditoriului dintr-aceasta chiar a să cunoaşte poate. Căci ziditoriul, după înţe lepciunea şi puterea sa, zidirea săvârşind, de lucru să odihneşte şi, ca un deplin în putere stăpân, o dată numai poruncind, din veci şi până în veci zidirea ca o slujnică după poruncă nepărăsit alear gă. Deci precum toate alalte, câte supt ceriu zidiri să află, din zidi toriu să deosăbăsc, căci socoteala nu a sfârşitului, ce a poruncii numai au, aşe una numai ziditoriului său mai aproape şi a să asămăna să dzice, căci precum a poruncii firească socoteală, aşe a sfârşitului fericirii şi nefericirii, a binelui şi a răului său chibzuială şi adevătată hotărâre a cunoaşte poate. Şi aceasta macar că nu din fireasca sa vrednicie, ce oarecum împotrivă şi peste fire, o înţălegere mai mult decât firească şi dumnedzăiesc şi ceresc oarece (căruia suflet înţelegătoriu îi dzicem), în sine strălu mineadză, carile, preste cele fireşti hotară râdicându-l, la cele metafiziceşti, ithiceşti şi theologhiceşti cunoştinţe îl povăţuieşte. Aşedară, din cele înainte pomenite a culege putem, ca oricare zidire ithiceşte din-ceputul lucrului socoteala sfârşitului ar avea, aceia ziditoriului său cu partea înţelegerii să să asemene, iară carea fireşte numai cele trii pricini ar priimi, iară socoteala sfârşitului nu ar avea, ce numai după poruncă nepărăsit şi peste simţire ar alerga, aceia ziditoriului nicicum în ceva să nu să asemene, ce una din cele multe şi mai nenumărate în periodele sale pururea alergătoare şi ca cele mai proaste celui mai de cinste slujitoare şi îndămnătoare să fie.

Acmu, dară, la cuvântul ce vream să dzicem întorcându-mă, dzic: să nu cumva gândeşti că socoteala mea au fost noaă şi neaudzită filosofie să-ţi vândz, nici în zădar (precum mi să pare) cui şi în ce socoteala pricinii sfârşitului slujeşte în tot chipul chiar a-ţi arăta m-am nevoit, ce mai vârtos de stepăna fiinţii tale aminte aducându-ţi, în statul carile te afli, cu ce parte din fire şi cu ce parte mai mult decât din fire eşti alcătuit şi stăruit să cunoşti şi cunoscând îmbe părţilor ale sale şi celea ce li să cuvin slujbe să orânduieşti, ca fietecarea pre calea şi orânduiala sa să margă (că cârma la corabie, zăbala la cal, socoteala la înţelegători sinonime sint). Deci trebuie să ştii, o, Coarbe, că pre o parte (precum mai sus am dzis), din fire, decât un atom din cele multe altăceva mai mult nu eşti, iară pre altă parte, cu socoteala slujindu-te, lucru rilor tale un ţenchiu şi loc însămnat şi hotărât să pui, ca la acela vreodânăoară agiungând, spre odihnire să te aşedzi. Şi nu nu mai cu atâta, ce aşeşi cu tot chipul să nevoieşti trebuie ca nu la altul, fără numai la cel bun şi fericit sfârşit să nemereşti (că pre cum socoteala rea la cel rău, aşe cea bună la cel bun sfârşit fără greş duce). Acmu, dară, ia aminte şi pune în socoteală, a atâtea răscoale şi tulburări (cărora cu ce socoteală începătura le-ai făcut, nu ştiu) sfârşitul carile va să fie? Şi, de ieste vreunul, când şi cum va să fie? Iată, amândoaă monarhiile din patru părţi s-au scuturat, iată, lucrurile publicăi noastre spre groznică răzsipă s-au plecat, râdi carea aşteptând, căderea ne soseşte, unele altora s-au ameste cat şi toate în tot chipul s-au strămutat. Şi până acmu (pre cât a mea socoteală a cunoaşte poate), macar cu prepusul vreun chip de săvârşit chiteala nu dă. Toţi nişte atomuri putredzitoare sin tem, toţi din nemică în fiinţă şi din fiinţă în putregiune pre o parte călători şi trecători ne aflăm. Una numai rămâitoare şi în veci stătătoare să ţine şi ieste, adecă sfârşitul carile în bunătate să plineşte. Căci din cea vie şi vecinică adevărată socoteală începătura începăturilor şi sfârşitul sfârşiturilor purcede. Nici alt sfârşit bun şi fericit a să numi sau a fi poate, fără numai carile de la dânsul începe, cu dânsul mijloceadză şi într-însul să odihneşte. Vulturi ne-am ţinut, liliecii mai în trecutele dzile ne-au bat giocurit, lei ne-am numit, ţinţarii şi muşiţele ne-au obosit şi de toată ocara vrednici a fi ne-au arătat. Celor mici şi slabi atocma să ne punem neputând, cu jiganiile mai mari şi mai tari de luptă ne-am apucat. Pre Inorog gonim, pre Fil izgonim, Lupului ţircăla muri, din carile să nu cumva iasă, i-am şiruit, pre Ciacal în numărul jigăniilor nu-l numim, pre Căprioara sălbatecă ca cum duh vieţuitoriu n-ar avea o socotim. Au nu sint acestea toate mai mult decât liliecii, au nu sint mai vrednice decât muştele? (Ce ochiul mândriii pe leu şoarece vădzind, mai pre urmă pre şoarece leu simpte.) De ieste dară la cineva începutul cu socoteala sfârşitului şi sfârşitul cu chiteala începutului împreunată, dintr-aces te mai sus pomenite culeagă. Mă rog, lucrurilor noastre ce sfârşit ieste să urmedze? Precum rău şi prea rău ieste să urmedze şi cel cât de tâmp la socoteală va putea pricepe. Deci de-l cunoşti, o, Coarbe, şi de pizmă numai într-acesta chip îl pofteşti (căci voia slobodă putere ca aceasta are, ca vădzind şi cunoscând cele mai bune, cele mai rele să urmedze), împotriva celuia ce ţ-au dăruit socoteala te pui. Căci el spre binele tău dându-ţi-o, tu cu aceiaşi spre răul tău te slujeşti. Şi aşe, sau mărturiseşte că fără socoteală începând, spre rău săvârşeşti, sau precum singur pre tine din bunăvoia ta altor proaste şi lepădate fapte te asemeni şi de la cea mai de-a firea şi mai evghenichi te dezsameni. De unde aievea urmadză că siloghizmul carile ai alcătuit în barbara, acmu să încheie, cra, cra, cra. Şi nu numai după Istoriia ieroglificească cu numele Corb, ce aşeşi cu trup, cu suflet şi cu totului tot, acelaşi şi adevărat aşe să fii te arăţi.

De care lucru, ca acela ce adevărat priietin şi dreaptă slugă îţi sint (şi mai ales că Corbul cu alalte pasiri rumpătoare oarecare rudenie având, între noi nu puţină simbathie să naşte), celea ce cu ochii de faţă am vădzut, cu urechile fără prepus am audzit, cu mânule fără greş am pipăit şi precum în rădăcina adevărului sint le-am priceput, a ţi le povesti şi cu curată îndrăzneală a ţi le grăi nu mă voi sii (că adevărul, deşi târdziu, însă în deşert şi nedovedit a rămânea nu poate). Copaciul pizmei, carile încă de demult strâmbe şi cohâioase rădăcini lungi şi late crăngi au aruncat, din livada inimii tale de tot a-l dezrădăcina şi peste prilazul îngrăditurii afară a-l lepăda ţi să cade. Că monarhiile acestea, precum din bătrânii noştri am audzit, şi istoriile, ca cu glasurile răpăosaţilor, nepărăsit ne povestesc şi în toate ceasurile în urechi ca dobele şi ca clopotele ne răzsună, că nici odânăoară într-o omonie legate şi una cu alta într-o inimă încleştate multă vreme a trăi n-au putut. Ce de s-au şi tâmplat vreodată între dânsele părinte cu fiiu sau frate cu frate totdeodată slujba epitropii<i> a ţinea, însă precum toate ale muritorilor de zavistii şi de împotriviri pline sint (aţa dragostei de cuţitul zavistiii netăiată şi legătura rudenii<i> de suvacul si cofandiii nedezlegată prin multă vreme a răbda n-au putut), carile nu numai cinstea şi legământul prieteniii, ce şi hotarăle rudeniii şi evlavia simenţiii a călca şi la pământ a le stropşi nu s-au siit.

De care lucru, urmadză ca şi acmu (că cel într-una ispitit, acela şi în multe ispitit să crede) alcătuirea siloghismului arătătoriu să încheie înşelătoriu şi sentenţiile filosofeşti în bolbăieturi sofis ticeşti să să prefacă. Cătră aceasta cu bună inimă îndrăznesc a dzice că ştiinţa fiziognomască (carea în feţele a unor jiganii fără de foc şi singe altă nu arată) şi mai vârtos ispita politicească proroc a mă face făr-a minciunii primejdie mă îndeamnă şi pre cum cele de pre urmă mai rele decât cele dintâi să iasă. Pardosul, Râsul, Hameleonul, Veveriţa şi alaltă a Apariului simenţie toată, carii într-această dată pentru epitropiia Strutocamilii a sta şi cu gurile priietini a să arăta să văd, în cea veche şi nemutată a lor fire, bună nedejde am că nice pre mine rău chititoriu, nici pro rociile mele ceste de acmu minciunoase să iasă vor lăsa, ce pes te puţine dzile, sau cu scrisoarea (căci cu gura între dânşii încă de mult a le sfârâi au început), sau cu fapta aievea şi de adevărate să le arete şi pre cel din moşie şi pre cap giurat neprieteşug, în theatrul a toată lumea, cu dobe şi cu surle să-l scoaţă. Au nu sint aceştea carii de la toate stârvurile, cu hârâieturi şi cu clănţăieturi, ne probozesc? Au nu sint aceştea carii ar pofti nu numai unghi, plisc, ce aşeşi nici pene, nici tuleie să nu ne rămâie? (că tot împotrivnicul paguba nepriietinului dobândă şi toată scăderea lui adaogerea sa socoteşte). Nici neamul dulăilor decât aceştea în răutate mai gios sint, macar că într-această vreme, mai mult părtaşi şi priitori monarhiii noastre decât jiganiilor ce lor şie de asemenea s-ar părea, ce adevărul ieste că toţi aceştea folosul privat caută şi dobânda chiverniselii hirişe cearcă, carile ori cu ce mijloc a le vini ar cunoaşte, cu acela a să sluji nu să îndoiesc. Pentru Inorog, cele ce nu sint şi după plăcere scriu şi grăiesc (poate fi şi pentru mine, pre carile despre adăvărată dra gostea ta nici ceriul, nici pământul a mă depărta va putea) şi celea ce spre aţiţarea şi hrana vrăjbii sint scornesc. Pentru Fil celea ce nu aud dzic că le-au vădzut şi celea ce n-au vădzut dzic că le-au apipăit. În scurt, toată socoteala într-aceasta li să spri jeneşte, că nefiind vânătoare, dulăii de ce treabă sint? Şi în deşert, prin păduri şi munţi de nu vor lătra, pita ce mănâncă şi ciolanele ce ling, în zădar a fi să nu să dzică, să tem (o, de ce să tem până mai pre urmă de n-ar scăpa). (Căci dulăii pentru fărămuşuri şi ciolane, precum prieteşugul a strica şi toate de bine facerile într-un ceas a uita obicinuiţi sint). În care chip aceştea cu nepărăsite ciocotniţiile lor vrăjbile a aţiţa şi goanele în veci a le delunga să nevoiesc, aşe cât în toată viaţa de nu s-ar curma, a lor viaţă fericită şi norocită ş-ar socoti. Acestea dară, aşe precum sint înţelegându-le, cu rea socotea la carea o dată în minte ţ-ai pus nu te amăgi, cu carea a dzice obiciuit erai, că siloghismul carile asupra Strutocamilei ai alcătuit, întărindu-să, de nu alt folos, încailea între dobitoace pururea ne unire, şi din neunire slăbiciune le va vini şi, aşe, cu slăbiciunea lor, puterea noastră va creşte, căci nici aceasta ieste bună socotea lă, nici dreptatea aceasta pofteşte, de vreme ce (mai mult lucru rile împotrivă tâmplătoare socotite rău a nu să tâmpla socoteala bună le face). Aşijderea (de multe ori pre durerea, mare alta mai mare o tămăduieşte, şi ce mehlemul nu vindică, vindică fie rul, şi ce fierul nu tămăduieşte, cu mai mare usturime tămă duieşte focul). În care chip, de socotit ieste ca nu cumva şi dobi toacele ce în durerile suferite nu simţiia, aceia în cele nesuferite să simţă, şi atuncea, deşi nu altă putinţă vor avea, însă cu bună samă nu numai cătră cel pemintesc, ce şi cătră cel ceresc Vultur lacrămi de singe vărsind, cu suspinuri de foc vor striga, a cării dosadă răsplătire dreptatea a o tăcea şi cu milosul ei ochiu a o trece nu va putea (căci dreptăţii dreptatea a nu face peste pu tinţă ieste), a căror suspini preţ pare-mi-să că prea scump şi aşeşi mai nepreţăluit va cădea. Pentru aceasta dară deci ieste vrajba cu aceste dobitoace din necunoştinţă. Şterge-ţi, rogu-te, ochii de pravul zavistiii, şi painjina pizmei de pre faţă îţi râdică, şi inima asupra răutăţii şi a vrăjmăşiii împietrită privindu-ţi, cunoaşte. Şi după aceasta un soroc drumurilor şi îmbletelor poftelor tale pune-ţi. Iară de-ţi ieste nepărăsirea vânătorilor, vrăjitorilor şi a mrejitorilor, căci cu tot adevărul socoteşti, adecă precum de aces tea a nu te părăsi dreptate ai, ascultă puţinele, te poftesc, de la mine, carile pentru adevărată dragostea, carea cătră tine am, şi mai cu de-adins, pentru curată iubirea carea cătră adeverinţă ţiiu, afară din tot ţircălamul linguşiturilor şi precum regula adevărului pofteşte a ţi le povesti şi cum sint a ţi le dovedi mă voi nevoi. Câte dară sint lucrurile care de Fil s-ar atinge, în ştiinţa mea, puţine sint, căci numai o dată la cetatea Deltii cu dânsul împreunare am avut. Ce atuncea a mea slujbă, spre aceasta însămnată şi orânduită nefiind, de lucrurile lui puţin în minte mi-au fost. De care lucru, trecutele între dânsul şi între tine cu de-adinsul a scutura şi a cerca nu m-am pus. Ce şi pentru aceasta atuncea pare-mi-să să-ţi fiu scris că lucrurile adunării aceia mai bine ar fi fost supt titulul numelui tău să nu gioace. Ce sau că mintea în ce ţ-au stăruit (după amăgită socoteala unor dobitoace) cum mai curând a isprăvi ai grăbit, sau că strâmptoarea vremii mai mult slovele mele a citi şi sfatul în mai bine a socoti nu te-au lăsat. Cu care pricină, încă de atuncea, în locul temeliilor bune (carile într-ade văr s-ar fi putut arunca) temelii rele s-au pus, nu într-alt chip, ce ca cum stâlpii de marmure, iară tălpile de trestie ar fi fost. Ce ori cum, acelea atuncea s-ar fi tâmplat, precum am dzis, de aceste prea puţin în ştiinţă având, mai multe cuvinte a face nu pociu. Iară cât ieste despre partea Inorogului (în carile toată greutatea lucrului a sta să vede), după porunca carea de la tine avusesem, în tot chipul am ispitit, pentru ca doară, cu dânsul împreunare având, celea ce pentru aşedzimântul păcii mi să poruncisă a i le obşti să pociu. La carea cu mijlocul Hameleonului (o, bată-l urgiia Vulturului ceresc!), în numărul voitorilor de bine, după socotea la ta socotindu-l, ştire i-am făcut, precum cuvinte de pace a-i propozui am (ce inima la tot binele plecată nu cu anevoie la nu mele păcii s-au plecat). Carile îndată cu dragoste şi cu liubov, precum această împreunare pofteşte, mi-au răspuns. Şi, fără multă zăbavă, la locul însămnat coborându-să (precum şi mai denainte îţi scrisesem), acolea împreunare am avut. Întâi dară socoteala mea au fost pentru ca într-a cui mână stă dreptatea să mă pociu adeveri, şi aşe, carile să fie mai tare să pociu giudeca (că un dram a dreptăţii, mii de mii de cântare a strâmbătăţii a râdica poate). Întâiaşi dată, pentru cea dintâi a vrăjbii pricină voroava înainte i-am pus, dzicându-i, şi pricina asupra lui arun când, precum de la tine mă înştiinţasem.

Iară el într-acesta chip mi-au răspuns: ,,De pe ce cunoşti, dzice, precum eu întâi pricina a vrăjbii aceştiia să fiu fost? Căci pricina alta nu ieste, fără numai începătura lucrului (de vreme ce, pre cum, la cele fiziceşti, aşe la cele ithiceşti, pricina cu începătura sinonime sint). Apoi pricina trebuie ca nu a chitelii, ce a lucru lui fiinţă să fie. Deci, pricină hirişă ca aceasta asupra mea a afla de vii putea, voi mărturisi greşala şi să va şterge păcatul (că iertăciunea greşala, iar pacea vrajba mai denainte râdică). ,,Cătră acestea, i-am răspuns: ,,Spre începătura lucrului altă dovadă mai tare şi mai adevărată a să da nu poate, fără decât pricina carea pre altă pricină mai denainte decât dânsa nu are. Ca care pri cină, o, priietine, cu hirograful carile asupra Corbului scriind, între jigăniile şi vrăjitorii asieticeşti l-ai dat, şi Corbul pre aceia vreme cu toată inima în cel adevărat prieteşug să afla. De care începă tură şi pricină de vicleşug, el înţelegând, n-au pricinit, ce au păzit vrajba, carea şi până în ceasul acesta trăieşte.” La acestea m-au întrebat de mai am şi altă ceva a-i arăta, pen tru ca pricina vrăjbii dintâi asupra lui să dovedesc? I-am răspuns:,,Ba, şi ce altă mai multă şi mai bună dovadă trebuie? i-am dzis. Au precum hirograful acela (pre carile acmu Corbul în mâna sa îl are) al tău să nu fie a tăgădui vii putea?” Cătră acestea aşe mi-au răspuns: ,,Pomeneşte, dzice, o, priietine, cuvântul carile acmu-acmu îl dzisăşi, că pricina atuncea pricină dintâi ieste, când alta mai denainte decât dânsa nu să dă. Că amintrilea, lucru pri cinit, iară nu pricina lucrului ar fi. Deci când altă pricină mai denainte decât pricina carea ai arătat a afla şi a o dovedi o aşi putea, atuncea ce vii giudeca?” ,,Ce pofteşte dreptatea”, i-am răspuns. ,,Ca aceia pricină, dzice, o, priietine, asupra Corbului vrednic sint a arăta, însă cu urechea inimii cuvântul dreptăţii a asculta de vii suferi.” Iară dacă-i dziş că cu dragă inimă cuvântul adevărului a audzi şi giudeţiul dreptăţii a da gata sint, într-aces ta chip dzisă: ,,Hirograful acela, o, priietine, adevărat al mieu este şi precum slovele carile într-însul sint, aşe cuvintele, ale mele sint. Ce încă după hirograf mai sint şi altele decât hirograful încă mai tari şi încă mai mari, pentru carile până acmu, poate fi, încă înştiinţare nu aveţi. Ce socoteala pentru începături fiindu-ne, pricinile a doa şi mijlocitoare în zădar nu vom mai pomeni şi de vreme ce toată greşala într-acela ieste, carile pricină vrăjbii dintâi ar fi dat, noi pre una ca aceia asupra Corbului arătând-o şi cu neîndoite arătări dovedind-o, precum de supt vina greşelii, aşe de supt pricina începăturii vom ieşi. De vreme dară ce pen tru începăturile pricinelor cuvântul ne ieste, a şti ţi să cade, dzice, o, priietine, în vremea ce asupra tuturor dihaniilor Monochero leopardalis minunat stăpâniia, şi, precum unui vrednic stăpâini toriu să cade, tare şi fără preget grijea alor săi supuşi purtând, până într-atâta suma lucrurilor adusese, cât pliscul Vulturului şi clonţul Corbului de-abiia vreodată şi mai niciodată ciolan proas păt ciocniia sau singe cald gusta. Şi pentru ca întru tot adevărul să grăiesc, nu numai că singe cald nu gusta, ce aşeşi stârv împuţit macară a afla sau pântecele a-şi sătura putea. Pentru care lucru, întâiaşi dată în răutatea Corbului scânteia zavistiii a să aţiţa au început (acestea cum şi în ce chip au fost pre larg la locul său s-au pomenit. Iar acmu, pentru mai chiară arătarea a pricinii dintâi, precum pentru alţii voroavă am face, în faţa a triia, pre scurt şi cât numai noima să să înţăleagă, iarăşi a le pomeni ne vom nevoi). Deci după câtăva vreme, cu datoriia firii, Monochero leopardalis de pre pământ spre cele cereşti s-au luat, Inorogul, după lege, moştenitoriu stăpânirii părintelui său rămâind. Ino rogul, la aceia stepănă suindu-să, vrut-au ca adevăratul megieşesc prieteşug să îmbrăţişedze, adecă cu monarhiia pasirilor în lineşte şi în pace să vieţuiască, de care lucru, îndată, precum de săvârşirea părintelui său, aşe pentru curat gândul şi bună inima sa, prin scrisori pre Corb au înştiinţat şi ca, de ar fi fost cu părintele său nescareva de răceală pricini, să le uite şi să le ierte îl poftiia (că prieteşugul a moşteni, a înţelepţilor, iară vrajba părinţască în fii a cerca a nebunilor lucru ieste). Corbul, din scânteia aţiţată aievea, nu, ce cu vicleşug pre ascuns pojarul preste tot a aprinde nici s-au stidit, nici s-au lenevit, şi ase, mai de grozav şi spurcat păcat s-au apucat, de vreme ce, precum prieteşugul pofteşte şi pre numele cerescului Vultur să giură, precum ori în ce şi cât va putea, spre întărirea stăpânirii lui pre la locurile ce să cade să va nevoi i-au răspuns. Ca acestea în slove şi în cuvinte cătră Ino rog înapoi trimiţind, iară din inima vicleană altele. Căci îndată dulăilor, pre carii în munţi trimişi avea, poruncă dede, ca cu lătrăturile şi brehăiturile lor toate locurile împlând, pre alalte dobitoace şi jigănii spăimântând, să le împraştie şi în toate părţile să le gonească. Dulăii porunca cu fapta plinind, ticăloasele dobi toace, de spăimoase şi de moarte menitoare glasuri ca acelea audzind, de pregiur Inorog a lipsi şi fietecarea grijea vieţii sale a cerca au început. Corbul atuncea, vreme aflând, pre jiganiia în neam cu prepus, adecă pe Vidră, tirăneşte asupra moştenirii Inorogului au pus. Aşe, Vidra apucând tiraniia, Inorogul în munţi, unde şi Filul era, să dusă. După carii Corbul prin munţi, Vidra prin gârle, prin multă vreme fel de feliu de goane şi încun giurături de moarte îmbla. Ce dreptatea sfântă lucru greţos ca acesta nu multă vreme răbdându-l, Inorogul, aflând mijlocul, pre Vidră din tirănie au lepădat şi pre Fil în locul moştenirii mai drepte au aşedzat (căci şie sau norocul din tinereţe îi zavis tuia, sau spre altele mai mari sau mai grele îl cruţa). Corbul acestea vădzind, macar că dreptatea cu mânule apipăia, însă răutatea din bun rău şi din Corb, orb îl făcea, de vreme ce, cu multe măiestrii şi vrăji, de iznoavă păcatul înnoind şi pre Fil din moşiia şi moştenirea sa scoţind, iarăşi pre tiranul, Vidra, în locul său au băgat.

Vidrii tirăniia poftorindu-i-să, au socotit ca şi răutatea tirăniii să îndoiască (că tiranii cele ce dintâiaşi dată după nesăţioasă voia lor cu răutatea a plini nu pot, de a doa oară vreme aflând mai cu asupră a plini obiciuiţi sint). În care chip şi Vidra (mai mult cu a Corbului îndemnare) făcând, dobitoacele, săracele, iarăşi în toate părţile cu mare tulburare a să împrăştiia le-au căutat, din carile unele, precum să dzice dzicătoarea, capul în poale luându-şi, în monarhiia pasirilor au pribegit. Unde cu multe şi fierbinţi lacrămi, năcazurile carile despre Vidră trag cătră Corb arătând, de carile Corbul, oarecum, precum i să face milă arătându-să (că amintrilea neschimbată firea Corbului a fi mai mai toţi muritorii ispitită o au), precum vreun leac slăbiciunii şi pătimirii lor va cerca şi în ce va putea le va agiutori să giuruia. Într-aceiaşi vreme şi de la Bâtlan veste la Corb sosi, aievea, iară de la Breb pre ascuns (căci aceştea amândoi pre aceia vreme părtaşi tainelor Vidrii era), precum Vidra cu tot de-adinsul le porunceşte ca prin munţi mreji întindzând, pre la vrăjitori vrăji asupra Corbului să vrăjască. Corbul, dintr-îmbe părţile pentru pizma smintit şi greşit vădzindu-să, pre o parte să videa că de patima dobitoacelor rău îi pare şi cu tot chipul (căci acmu şi de dânsul tare să atinsese) din epitropie să o arunce ar fi silit. (Căci tot tiranul, precum pentru priietin, aşe pentru nepriietin, tot cu un suflet să poartă). Iară pre o parte pizma veche, cu carea pre Inorog şi pre Fil goniia, pentru ca după rugămintea să facă şi într-adevăr de patima lor să să milostivască nu-l lăsa. Ce amân doaă gândurile tăinuind, în sine le avea. Până mai pre urmă, pre săracele dobitoace, carile la dânsul năzuise în tot feliurile de vârteje şi de hârzoabe învârtindu-le şi întorcându-le, le dzisă că binele lor ar vrea şi mântuinţa de supt tiraniia Vidrii le-ar pofti, numai Inorogul şi Filul sint pricina carea după poftă fapta a săvârşi nu-l lasă (căci Corbul cunoştea precum dobitoacele iarăşi pre unul dintre dânşii la stăpânire ar pofti) şi pricina ieste, dzi cea, că acele doaă jiganii cu dânsul veche vrajbă având, precum spre vreo adevărată pace să vor întoarce a să încredinţa nu să poate. Dintr-acele jigănii, precum ştii, o, priietine, Lupul era carile asupra acestuia lucru mai cu fierbinteală era, şi acesta cu mare chizăşie să apuca, precum Filul şi Inorogul pacea vor priimi şi priimind-o nesmintită o vor ţinea, numai într-adevăr să cunoască, precum şi Corbul cu inimă adevărată aceasta pofteşte. Corbul, după hireşul său şi firescul vicleşug, precum aceasta cu tot de adinsul învoieşte arătându-să, îndată la mai marele ogarâlor (carile cu alt nume Istoriograful Afroditei să cheamă) carte scri ind, îi porunciia ca cu descântătoriul de la Lacul-Dracilor vecin lucrul pentru pace să ispitească. Şi ce mai mult voroava să lun gesc, o, priietine, în anul 72940, noiev. 104, în munţii de la Grumadzii-Boului, cu mari giurământuri şi dintr-îmbe părţile legământuri, cu chipul carile ştii, tractatele de pace s-au înche iat, a căror tractate coronă era ca Corbul în tot chipul nevoitoriu să fie, pre tiranul Vidra din epitropie să scoaţă. Sfârşitul tutu ror, într-acelaşi an, oct. 230 pomenitul Istoriograf a Afroditii de la cetatea Deltii (căci vrăjitorii acolea era) cătră vecinul celor de la Lacul-Dracilor, o carte într-acesta chip scriia:,,Istoriograful Afrodiseu, descântătoriului de la Lacul-Dracilor, sănătate! Pentru vinirea noastră vii şti că cu sănătate la cetatea Deltii am sosit, unde toate nevoinţele noastre, carile pentru alcătuirea păcii am cheltuit, în vânt aruncate şi în zădar luate le-am aflat, de vreme ce dumnealui Corbul, în vreme ce noi giură mânturile cu iscălituri şi cu peceţi întăriiam, atuncea el cu mijlocul vrajitoriului despre crivăţ la vrăjitorii cei mari de la Delta un baier trimisese, a căruia descântec să cuprindea ca vrăjitorii cu toţii pentru primeneala Vidrii învoind, asupra unei jiganii streine (carea din Ţara Îngemănată ieste) a dobitoacelor epitropie să arunce. Vădzind aceste, împotriva sfintelor giurământuri, a Corbului fapte (a cărora de proaspete, precum să dzice, încă singele le pică), pre cât am putut, cu multe mijloace am silit şi deodată mintea vrăjitorilor într-altă parte am întors. Cătră acestea nu puţine şi celea ce să cad cătră Corb am scris. Nedejduiesc că şi pre dânsul din rătăcită calea carea ţine a-l îndrepta să-l pociu. Iară de nu, cum mai curând, pen tru tot adevărul, ştire viţi avea.”

Cătră acestea, o, priietine Şoaime, dzice, alta şi mai minu nată şi în păgânătate încă mai afundată Corbul ispitiia. Că pre aceiaşi vreme, foarte pre ascuns, pre Aspida de Palestina la Vidră trimisese, pentru ca cu tari giurământuri înşelând-o, vechiul prieteşug să înnoiască, dzicea. Şi iarăşi într-acea dată epitropiia dobitoacelor cu mijlocul vrăjitorilor asupra jigăniii de la Ţara Îngemănată a isprăvi siliia. Deci acmu socoteşte, o, priietine, câte împletecite vicleşuguri şi câte spurcate de giurământuri călcături Corbul totdeodată cătră trii chipuri făcea. Ce poate fi dumnă dzăiasca parahorisis slobodzind, ca cu vreme răutatea mai cu asupră să plinească. Atuncea ceva după poftă a isprăvi neputând, câtăva vreme lucrurile în tăcere au stătut. Acestea ale Corbului viclesuguri un hirograf a Brehnacii le întăriia (carile la Gru madzii-Boului în mâna Inorogului cădzusă), în care să cuprin dea că în curândă vreme toată monarhiia pasirilor mare răzsipa şi prăpădeniia Filului şi a Inorogului aşteaptă.

Acestea şi ca acestea ei bine adeverite avându-le, ce ca cum nu le-ar fi cunoscut ascundzindu-le (că arătarea neprieteşugului fără folos corăbiierilor să asamănă, carii în vremea furtunii chivernisa la corăbiii lăsind, căci din liman au ieşit, unii pre alţii vina aruncă şi pre sine a vremilor cunoscători, iar pre alţi necunoscători arată), la ce fortuna şi vremea le-ar sluji păzindu-să aştepta. Într-aceia vreme din părţile Mesopotamiii, un vrăjitoriu prea mare a vini să tâmplă (că părţile Persiii cu vrăjile şi maghiile vestite sint), într-a căruia timpinare Filul cu Inorogul ieşind şi vrajea oarece ispitind, aflară precum voia vrăjitoriului spre bunăvoie să pleacă, de vreme ce, ce fel de mreje să le împletească ar pofti întrebându-i, ei pre Corb în nemică atingând, mreaje asu pra Vidrii să le împletească răspunseră. La carea vrăjitoriul dzisă, precum în cale fiind, cinii de mreajea ca a aceia a împleti gata nu-i sint, iară la cetatea Deltii mărgând, fără greş, precum cere rea le-a plini să giurui. Deci după porunca vrăjitoriului, Filul cu Inorogul la cetatea Deltii mărgând şi acolea întâi cu istoricul Afrodisău împreunându-să, toate vicleşugurile cele mai denainte ca cum nu le-ar fi simţit să arăta. Şi aceasta nu cu proastă so coteală (ce unde norocul pizmuieşte toată socoteala bună să sminteşte), de vreme ce socotiia că vădzind Corbul că vrăjitoriul le priieşte şi precum mreje asupra Vidrii a le împleti vremea şi ceasul pândeşte, cândailea de tot de răutate şi de pizmă să va părăsi, şi ce ţinea zugrăvit, cândailea ar întoarce în adeverit. Ce vrăjmăşiia Corbului cea nedomolită nici până într-atâta a să opri au putut. Că acmu, în strâmptori vădzindu-să (că largul altora strâmptoarea lui ţinea), la alt chip de vicleşug alergă şi pe bie tele jiganii carile lângă dânsul era fugite, în taină chemând, brâncele în loc de peceţi să-şi puie şi un hirograf cu rugăminte la vrăjitoarea cea mare să trimaţă îi îndemna, ca, milostivindu-să, de supt tiraniia Vidrii să-i scoaţă. Jigăniile, săracele, încre dinţându-să şi după undelemnoase cuvintele lui muindu-să, ce în hirograf s-ar fi scris nu ştiia (că hirograful pre limba vrăji toriului scris fiind, jiganiile nu o înţelegea, ce numai ce plăzmuit le tălmăciia, aceia ştiia). Iară într-adevăr mai mare jalobă asu pra Filului decât asupra Vidrii să cuprindea şi precum uniia din tre dânsele epitropiia să isprăvască să ruga. Aşijderea Corbul, despre partea sa, nu puţine căpuşi pline de singe proaspăt tri masă (căci neamul vrăjitorilor, din fire cărnurilor şi singiurilor cu mare lăcomie ieste dat).

Deci Filul cu Inorogul puţinele dzile la cetatea Deltii zăbo vindu-să, de pre semne începură a cunoaşte că mintea vrăji toriului de o parte de lăcomie, iar de altă parte pentru a sa bez cisnicie ieste lovită, de vreme ce, precum neputinţa acoperindu-şi, aşe vremea din dzi în dzi urnind, dzicea: ,,Eu mreajea fără pre pus voi împleti, numai nişte stele foarte trebuitoare stau cani departe, carile peste puţine dzile apropiindu-să, lucrul după pofta voastră să va săvârşi.” Filul oarecum fluturate cuvintelor vrăji torilor a să încredinţa începusă (căci el mai avea nişte vrăjitori mai mici, carii, pentru ca să-l îmbunedze, precum vrajea spre bine merge îi dzicea). Iară Inorogul mai cu de-adins îmblând şi prici na zăbăvii mai din rădăcină cercând, pentru hirograful şi mita carele Corbul la vrăjitoriu trimisese ştire luă, şi aşeşi, în mâni încăpându-i, preste tot îl citi (că Inorogul slovele ce era pre lim ba vrăjitoriului putea citi). Şi îndată mărgând, pre Fil de poves tea hirografului ce vădzusă înştiinţă.

Nu puţin de aceasta Filul să tulbură şi cătră Inorog dzisă: ,,Eu mai am, frate, un vrăjitoriu, carile, precum socotesc, în vrajă nu mă amăgeşte, la carile, în ceastă sară mărgând, voiu întreba de poate hirograful carile au trimis Corbul vreo trecere a avea.” Şi aşe, Filul la acel vrăjitoriu mărgând (carile în lapte de oaie şi în spata caprii a căuta foarte bine ştiia) şi de lucrurile ce audzisă întrebându-l, el răspunsă:,,Asupra ta, dzice, vrăjea rău nu arată, iară asupra Inorogulul mai vârtos în ceastă sară din singură gura vrăjitoriului celui mare m-am înştiinţat precum Corbul cu mari sume de giuruinţe toată vrajea spre rău i-au întors, pre carile până mâni (precum astrolaviul mieu arată) sau în izgnanie îl vor trimete, sau şi altă ceva mai rău îi vor face.”

Inorogul, macar că acmu aievea în vicleşugurile Corbului cădzut să simţiia, însă duhurile bărbăteşti nicicum gios lăsind, cătră Fil dzisă: ,,Eu, frate, până într-aceasta vreme duhurile înăduşindu-mi şi toate vicleşugurile Corbului, cum să dzice, cu coada ochiului căutând, pentru voia ta le-am tăcut, pentru ca nu cumva vreo pricină de împiedecare lucrului tău să dau. Iară acmu, iată, singur toată inima Corbului, carea cătră noi are, poţi cunoaşte. De care lucru, de acmu înainte, după atâtea dovedite ispite, de mai ieste cu putinţă a îngădui, şi după atâtea călcături de giurământuri, de frica păcatului de mai ieste cu cale cineva a să feri, socoteşte, şi ce cunoşti frăţeşte mă sfătuieşte. ” La carea Filul răspunsă: ,,De acmu înainte păcatul acesta în sufletul mieu să fie, şi de-ciia, ce poţi a lucra nu te lenevi” (că dreptele giurământuri a ţinea a evsevii<i>, iară de cele strâmbe a să teme a disidemoniii faptă ieste). Inorogul acmu din doaă părţi să amăgiia, în dreptatea lui sprijenindu-să, de o parte, căci cu mare îngăduinţă vicleşugurile Corbului tăcând şi ca doară s-ar părăsi aşteptând, cu mâna lăcomiii mai-mai la cea desăvârşit primejdie îl adusese. Iară de altă parte, vicleşugurile Filului încă mai mari primejdii îi aşternea, că vădzind Filul că cu alt mijloc ceva a să isprăvi nu să poate, cu îmbunători cătră Corb şi cu vândzăturile Inorogului priinţa a-i vâna a să ispiti începu. De vreme ce la toate sfaturile nedespărţiţi şi în frăţie sprijeniţi fiind, cu mijlocul Căprioarii de Araviia, de toate epihirimatele lui pre dulăi şi pre alalţi gonaşi înştiinţa. Ce acestea atuncea ascunsă şi neştiute cătră Inorog fiind, iară mai pre urmă, cu mare ruşinea Filului, la ivala a toată lumea au ieşit.

Aşedară, Inorogul într-un chip fără de nedejde sau izbânda, sau cea de tot pieire aşteptându-şi (căci mai mult pentru chi vernisala lucrurilor a chiti strâmptoarea vremii nu-l lăsa), îndată la vrăjitoriul cel mare ducându-să, de toate vicleşugurile, carile cu mita Corbului şi cu lăcomiia a altor vrăjitori i să gătesc, îi po vesti şi precum cu toţii pre dinafară cu mâzda otrăviţi fiind, sfat împreună au făcut ca cu descântecele şi cu farmecele rugămintelor să-l ademenească, ca mreaja asupra lui să împletească. ,,Eu dară (dzice Inorogul) cu îndemnarea şi porunca cuvântului tău, din munţii cei înalţi coborându-mă, aicea, la cetatea Deltii am vinit şi, precum singur bine ştii, că nu pentru altă, ce numai pentru ca mreaje asupra Vidrii să ne împleteşti. Iară Corbul, socotind că la noi cinstea epitropiii de va rămânea toate răutăţile şi vicleşugurile lui, carile cătră toată puterea voastră are, să vor des coperi, cu toată nevoinţa pre la toţi vrăjitorii sileşte ca ce rău ar fi mai mare, acela la cap să-mi aducă. Iată, acmu, precum viaţa, aşe moartea mea în mâna ta au rămas, cu carea după cinstea numelui tău şi sau după cum vii vrea, aşe fă.”

Vrăjitoriul, macar că pentru delungarea vremii asupra mrejii Vidrii şi ştire avea şi voinţă, însă pentru ca vreun nalgiosul Ino rogului să să facă, nice ştiia, nici poftiia. De care lucrul cătră Ino rog într-acesta chip grăi: ,,Credzi, dzice, ca într-această dată şi alt vrăjitoriu să să poată afla, carile mreji, de carile te temi tu, să poată împleti?” Inorogul dzisă: ,,Ba ştiu, dzice, că altul mreaje ca aceasta să împletească puternic nu ieste. Numai mă tem că cu ademeniturile altor mai mici vrăjitori să nu te buiguieşti şi singur tu mreajea să nu împleteşti.”

Vrăjitoriul dzisă: ,,De acesta lucru, până eu pre acestea locuri mă aflu, frică nu avea, nici că pentru lăcomiie cinstea datului cuvânt îmi voi vinde grijă să porţi. Aşijderea, adeverit să fii că, cursul stelelor şi vârtejirea ţircălamurilor cereşti de-mi vor agiuta, în curândă vreme mreaje asupra Corbului voiu împleti şi aripile lui cu sămnul cel de biruinţă în mâna ta îl voi da. Însă întâi plata ce-mi va fi de la tine trebuie să ştiu”. Inorogul acestea de la vrăjitoriu audzind, macar că peste toată îndămânarea vremilor giuruinţa peste putinţă a să plini cunoştea (ce cele ce să iubăsc şi pre lesne să cred şi mai tare să nedejduiesc), însă decât prieteşugul cu vicleşug ascuns, neprieteşugul aievea cu Corbul a ţinea mai de folos a fi socoti, şi aşe, hirograful (de carile am pomenit) în mâna vrăjitoriului au dat. ,,Acesta hirograf, o, iubite priietine, îmi dzicea, cu vreme la mâna Corbului au vinit, în carile toată puterea argumenturilor ţ-ai pus, cu carile pricina vrăjbii dintâi asupra mea a fi să dovedeşti şi precum eu călcătoriul giurământului şi vândzătoriul prieteşugului să fiu fost să ade vereşti. Ce acmu, precum vedzi, lucrurile adeverinţii într-alt chip să au (că podoaba şi chizmirea minciunii în chiteala scornită şi în voroava tocmită stă; iară fiinţa adevărului în singurile lucruri precum ieste singură să adevereşte).”

Atuncea eu (dzice Şoimul cătră Corb) ca acestea, ca cum necredzute cuvinte ar fi, din gura Inorogului audzind, i-am dzis:,,Adevărat arătoase socotele aduseşi, o, priietine, şi cu împodobită voroavă în zugrăvala chipului adevărului le arătaşi. Însă mă tem că, după apofthegma carea singur mai pomenişi, fiinţa adevărului în lucruri a arăta, precum să poci a crede, nicicum pociu.” El mi-au răspuns: ,,Toate lucrurile între muritori, carile pentru adevăr sau pentru minciună prepus aduc, izvoditorii legilor supt doaă dovede le-au supus; una ieste carea prin mărturisirea a chipuri vrednice de credinţă să face, alta carea, prin hirişile scrisori şi hirografuri, dzisele tăgăduite adevereşte. Deci cât pentru lucruri ca acestea, carile între noi s-au lucrat, s-ar socoti, poţi cunoaşte că alte chipuri streine pentru trebuinţa mărturisirii, la mijloc a să pune, nici cu cale, nici cu putinţă au fost (căci toate pre cât mai cu taină să putea să lucra), de unde aieve ieste că toată putinţa dovedirii în scrisori şi hirografuri rămâne. Deci, de-ţi voi arăta, o, priietine, a Brehnacii şi a pomenitului Istoriograf scrisori, carile ale mele dzise să întărească, atuncea ce vii giudeca?” Eu, de acestea nicicum macar nedejduindu-mă, precum ,,ce va pofti adevărul, aceia voiu giudeca” i-am dzis.

La aceasta el mi-au răspuns: ,,Să nu cumva în prepus întri, o, fârtate, că doară mutând vreme dovedirii, mutarea sentenţiii voiu să fac. Ce într-adevăr să ştii că eu acestea scrisori într-această dată, precum aşe de treabă să-mi fie în minte nepuind, lângă mine nu le am. Iară la a doa împreunare, fără greş, de faţă vor fi.”

Aşedară, acestea deodată până într-atâta scuturându-să, voroa va spre începătura păciuilirii am întors, dzicându-i: ,,Acestea cum au fost au fost (că între gâlceviţi pricea pentru dreptate şi pentru strâmbătate de ar lipsi, cu adevărat în lume nici gâlceavă, nici gâlcevitori ar fi). Iară de acmu înainte, în dragoste şi în prieteşug a întra, de vii pofti?” După care poftă el priimind, celea ce cătră tine cât de cu cuviinţă am scris şi cât de fără cuviinţă răspunsuri am luat, singur tu bine ştiindu-le, în zădar nu le voi mai pomeni. Iară când i-am dat ştire precum răspunsurile de la tine mi-au vi nit şi la a doa împreunare l-am poftit (ce blăstămat ceasul chemării aceiia, că atuncea ocara carea Hameleonul ne-au făcut vii fi ţiind minte), carile după datul cuvânt îndată viind, îndată hirografurile, carile ţinea în mână, îmi arătă, din carile unul era cu scrisoarea Uleului şi cu iscălitura Brehnacii, iară altul preste tot hirişă a Is toricului Afroditei mână şi scrisoare să videa. Acestea eu vă dzind, o, Coarbe, şi bine precum era cunoscându-le, ce mai mult să-i răspundz nici am avut, nici am putut. Însă precum să dzice cuvântul, soarele cu degetul a astupa nevoindu-mă, îi dziceam:,,Poate fi, nepriietinii de obşte, până într-atâta lucrurile au ames tecat, cât unul altuia cuvintele şi poftele a vă cunoaşte să nu puteţi. Iară acmu, cu mijlocul nevoinţii mele, bună nedejde am ca toate acestea, ştergându-să, să să uite şi la cea cinstită şi lăudată dragoste să vă întoarceţi.” Atuncea dară, ţii minte, o, Coarbe, că vârtos îmi scriiai, ca de nu într-alt chip, macar cu giurământ de va putea fi, numai în silţă să-l putem băga, pravila locului nostru pomenindu-mi, carea învaţă (că spre biruinţa nepriietinului or ganul de sfânt şi de spurcat, nu să cearcă). Ce canonul acesta, macar că adevărat din topicească pravila noastră ieste şi tot nea mul nostru cu dânsa foarte să slujeşte, însă cât despre partea mea ieste, ce ieste cu dreptul să spuiu, într-această dată sufletul mieu a o suferi n-au putut-o, ce într-adevăr siliiam ca lucrurile acestea la ce-i cu cinste şi cu dreptate să vie. A lucruri, dară, svinte ca aces tea eu începătură făcând, Hameleonul, spurcatul, cu dulăii în samă nebăgătorii, câte vicleşuguri şi câte scârnave măiestrii i-au pus, până în fălcile crocodilului (precum bine povestea ştii) l-au dat. Din care primejdie sfânta lui dreptate a nu-l mântui macar apusul soarelui a aştepta n-au putut.

Acestea, dară, şi altele ca acestea, la număr nenumărate şi în răutate nemăsurate vicleşuguri şi de cap primejdii, tu şi ai tăi asu pră-i nepărăsit aducându-i, cum Inorogul, o, Coarbe, dreptate n-au avut ca orice mai rău ar fi putut, aceia să-ţi fie şi făcut? Ce nu atâta a lui nevoinţă ieste de vinuit, pre cât a ta mare norocire de fericit, că nu socoteala ta cea dreaptă, ce norocul lui cel împotrivnic şi strâmb până astădzi lucrurile în norocire ţ-au arătat. Ce nu până într-atâta ieste de credzut fortuna norocului, o, Coarbe, carea, pre cum din bătrâni am audzit, numai aripi să fie având, dzic, iară nu şi picioare şi pe deasupra capului zburând, după cel norocit ur madză, iar de tot pe dânsul a să pune nici va, nici, de ar vrea, în ce să să sprijenească are (că cine cu aripile norocului a zbura i să pare, când în piatra stăruielii a să sprijeni va, atuncea precum nici picioare neclătite să nu fie având cunoaşte).

Iată, acmu, Hameleonul câteva dzile lângă tine au fost; deci câte asupra tuturor va fi amestecat şi cât asupra Inorogului fiie rea îţi va fi tulburat, singur vii fi ştiind. Trecut-au şi în monar hiia dobitoacelor, ce acolo ce va lucra vremea după aceasta fru bun să le aduci, întâiaşi dată scrie la Bâtlan aicea să vie, de la carile pentru acestea şi mai mult a te adeveri vii putea. Apoi piz ma veche părăsind, pre Inorog la prieteşug pofteşte, că cu aces ta chip lucrurilor monarhiii noastre mare folos, iară ţie nespusă odihnă şi întemeiere precum să va naşte, adeverit să fii. Că amintrilea tot pre această rătăcită cale lucrurile mărgând, în cea mai de apoi mare şi cumplită primejdie, pre toţi, pre noi, a ne aştepta să ştii. Aceasta, dară, o, Coarbe, ieste ştiinţa mea pentru Inorog şi aceasta ieste sfătuirea mea cea prietinească, pen tru carea pre numele cerescului Vultur mă giur că în tot adevărul ce am cunoscut şi am vădzut aceia ţ-am povestit şi ce mai de folosul obştii am socotit, aceia te-am sfătuit. Iară de ciia înainte, tu, iarăşi, precum vii, aşe fă.”

Corbul acestea de la Şoim prin câtăva vreme cu răbdare ascultând (că cuvântul adevărului de multe ori şi peste simţire inimile domolind, urechile spre ascultare pleacă), pre o parte, de ruşinea vicleşugurilor înfruntate să făcea precum nu atâta la inimă îl ating, iară pre altă parte vădzind că cuvintele Şoimului şi adevărate şi prieteneşti sint, aşijderea în ascunsul inimii sale pentru acestea singur şie dovadă şi mărturie fiind (că mărturiia hirişei şi ascunsei ştiinţe decât toate dovedele mai doveditoare ieste), îndată la Bâtlan trimasă şi cum mai curând la dânsul să mărgând, Corbul în tot chipul pentru politiia şi socotelele Ino rogului îl întrebă şi-l cercetă. În carele nu mai puţină adeverinţă decât la Şoim află, de vreme ce nu numai cât cuvintele Şoimu lui adeveri, ce încă şi toate amestecăturile Hameleonului de min ciunoase le scoasă şi de batgiocură le arătă.

Cu a cestora cuvinte şi mărturii, domirit şi domolit, Corbul la dulăii vânători, carii în munţi să afla, porunci ca de vor videa că într-alt chip Inorogul în măiestriile lor a cădea cu putinţă nu ieste (căci aprinsa vrăjmăşie cuvânt apofasisticos să dea nu-l lăsa), cu tot chipul să să nevoiască ca spre pace şi prieteşug a-l întoarce să poată, şi cum mai curând răspuns să aibă.

No Comments

Leave a Reply