Aşe şi într-acesta chip sfaturile amânduror părţilor aşedzându-să, asupra Filului şi mai cu de-adins asupra Inorogului cu mare şi fără dreptate ură rămasără. Deci îndatăşi uricile şi privileghiile Liliiacului, vrând-nevrând, după vechile lui pravile şi voie înnoind, aşedzară. l După aceia toate pasirile de carne mâncătoare şi toate jigăniile de singe nevinovat vărsătoare, pentru asupra Inorogului vânătoare, beleag şi cuvânt îşi dederă, şi toate în toate părţile să-l cerce, să-l afle, să-l prindză, să-l lege, şi după a lor tirănească să-l giudece lege să orânduiră. Ce ei încă acestea orânduind şi fel de fel de laţuri, curse, mreji şi alte măiestrii în toate poticile şi căile întindzind, strâmbătate ca aceasta în multă vreme ceriul a privi, pământul a suferi neputând, de năprasnă din toate părţile şi marginile pământului holburi, vivore, tremuri, cutremuri, tunete, sunete, trăsnete, plesnete scorniră, atâta cât tot muntele înalt cu temeliele în sus şi cu vârvul în gios răsturnară şi tot copaciul gros, înalt şi frundzos din rădăcină îl dezrădăcinară, şi aşe, toată calea şi cărarea pre pământ şi prin aer cu grele neguri şi cu întunecoşi nuări, ca cu un veşmânt negru căptuşind astupară şi tot drumul de pe faţa pământului cu stinci pohârnite, cu dealuri şi holmuri răzsipite şi cu păduri săciuite pretiutiderelea închisără şi încuiară.
Din ceriu fulgere, din nuări smidă şi piatră, din pământ aburi, fumuri şi holburi, unele suindu-să, iară altele coborându-să, în aer focul cu apa să amesteca şi stihiile între sine cu nespus chip să lupta. Carile atâta de straşnică şi groznică metamorfosin în toată fapta făcură, cât ceriul cu pământ şi apa cu focul războiu cumplit să fie râdicat să părea, cu a cărora clătire toată zidirea să scutura şi să cutremura şi spre cea desăvârşit a tot duhul peire să pleca.
Deci dintâi pricina groznicei aceştiia clătiri nepricepută, iară mai pre urmă tuturor cunoscută fu (că precum picătura cea mai de pre urmă vasul îneacă, aşe strâmbatăţile mari şi multe mai denainte grămădite cu una mai de apoi şi necunoscută şi cea cădzută răsplătire îşi iau, şi precum multe grămădite mai denainte au fost să cunosc) l.
A amestecăturii, dară, aceştiia pre scurt, istoriia aceasta au fost : Toate dealurile mari şi toţi munţii înalţi asupra stâncelor şi copacilor sfat sfătuiră. Carii şepte hatmani de războiu purtători şi a gloatelor păvăţuitori având, asupra holmurilor celor de la cetatea Deltii vrăjmaş războiu râdicară şi fără veste, cu mari huiete şi de năprasnă cu mari buhnete, asupră-le pohârnindu-să, să răsturnară. Iară pricina aceştii straşnice rădicări şi fără milă fărâmări era aceasta: munţii cu holmurile între sine, pentru greutatea carea de la stânci şi de la copaci trag, să jeluiră şi de pohoara carea în cârcă poartă unul cătră altul să olecăiră şi fietecarile cătră de-aproapele său într-acesta chip dzisără: ,,Până când, fraţilor, stinca piatra sacă şi plopul, chiparisul şi platanul, copaci fără roadă, în capul nostru suindu-să, pe spate-ne urcându-să, vârvurile şi creştetele ne vor acoperi? Şi până când ei înălţindu-să şi mărindu-să, ca cum în vreo samă ne-am fi, ne vor ocări şi batgiocuri? (Că certarea cu toiege într-ascuns decât ocara şi batgiocura în arătare mai de suferit ieste). De care lucru, cu toţii într-un gând şi într-o inimă a ne împreuna, cu mic şi cu mare, într-un cuvânt şi într-un giurământ a ne lega trebuie şi lucru carile altădată în politiia noastră nu s-au mai vădzut să facem, adecă cu a noastră răsturnare a mândrilor şi trufaşilor cea desăvârşit prăpădire şi răzsipire să aducem (că toată moartea din fire aspră şi amară ieste, carea numai cu viderea răzsipii nepriietinului mai plăcută şi mai îndulcită a fi să pare). Deci unde ne sint rădăcinile, acolo vârvurile, şi unde ne sint vârvurile, acolo rădăcinile să ne mutăm. Că într-acesta chip toată stânca groasă şi pietroasă şi tot copaciul crăngos şi frundzăros supt noi va rămânea, şi aşe, precum pururea decât noi mai mici şi precum noi i-am hrănit şi i-am crescut, în braţă i-am purtat şi la sin i-am aplecat şi precum până într-atâta în samă a nu ne băga şi în toată hula şi ocara a ne lua nu li s-au cădzut vor cunoaşte.
(Că călcâiul peste cap a să înălţa şi piciorul, macară că cinci degete are, însă slujba mânii a apuca nu să cade.”) Aşe, munţii deodată cu cuvântul şi lucrul pliniră, căci pre toată moviliţa cu sine trăgând, toate holmurile şi dealurile după cei şepte voievodzi urma. Carii cu toţii deodată clătindu-să şi din temelie cutremurându-să, unii peste alţii să pohârniră, de a cărora huiet toate marginele lumii să răzsunară şi să înspăimântară.
Pre aceia vreme adunările, în vivorniţă într-aceasta la locul pomenit aflându-să, şi iele împreună cu munţii nu puţintele păţiră şi nu puţină pagubă şi scădere avură. Mai vârtos că măiestriile, laţurile şi cursele, carile pentru vânarea Inorogului întinsese, toate din temeiu să rupsese şi nici de o treabă spre aceia slujbă să întorsesă (că munţii prăvălindu-să, cei ce prin munţi lăcuitori şi vasul înecându-să, cei ce pre mare sint călători, fără primejdiia vieţii şi piierderea dobânziii a fi nu pot). Iară între tulburările munţilor Inorogul la câmpii lăcaşului său, lin şi fără grijă, viaţa-şi petrecea şi cea mai de pre urmă la ce va ieşi în tot chipul a adulmăca să nevoia, până când după a munţilor asupra stincelor şi a copacilor răsturnare, precum biruinţa la munţi să fie rămas înţăleasă, şi toată stânca şi copaciul de la Delta o parte să să fie zdrumicat, iară o parte după sine târâind, în robie să fie luat. Aşijderea, precum tot dobitocul şi zburătoarea între stânci şi între nuări lăcuitoare să afla, în robiia celor şepte voievodzi să fie cădzut şi de la locul său să-i fie mutat să înştiinţă.
Acestea aşe, iară Filul (carile pre taină la cetatea Deltii să să fie dus mai denainte s-au pomenit, după ce lucrul împotrivă isprăvit vădzu, cătră Inorog a năzui sili. Filul nu cu bun gând asupra Inorogului la adunări să dusese. (Însă ochiul ceresc toate vede şi cumpăna nevădzută toate în dreptate şi fără filoprosopie cumpaneşte ). Iară la înturnare, singur de ascunsul inimii sale vădindu-să şi de greşitul său gând asupra Inorogului căindu-să, în gura mare mărturisi (că tot priietinul din dobânda aurului aflat, decât cel cu legătura firii împreunat, mai de gios şi mai cu prepus ieste ). Iară după ce adunările cu multă nenorocire în robie cădzură şi la locul celor şepte munţi, în valea carea GrumadziiBoului să cheamă aduşi fură, Inorogul lucrul din capăt, iară Filul din coadă a apuca ispitiră. Inorogul pricina dintâi, iară Filul fapta pricinii căuta, Inorogul monarhiia pasirilor, iară Filul epitropiia Strutocamilii a răzsipi să nevoia.
Însă Filul, puţinele ispitind, precum încă funea noaă şi cu nevoie a să rumpe a fi cunoscu. De care lucru, mai mult în deşert a să osteni să părăsi.
Inorogul toată răutatea în capul pasirilor şi tot pricazul în glasul şi siloghismul Corbului cunoscând, pentru amurţala oţăros glasului lui leac să afle pre la toţi vrăjitorii şi doftorii vremii aceiia cerea, şi acmu şi doftorul cel bun găsise şi leacul nemerisă (numai unde ceriul nu să pleacă, pământul în zădar să râdică şi când nuării umedzala în ploi nu-şi slobod, în deşert samănă cela ce samănă). În care chip, şi a Inorogului osteninţă ieşi, de vreme ce norocul slujind, vicleşugul Corbului în sprijineală şi răutatea-i în fereală să arătă, şi chipurile vrăjitorilor schimbându-să, Inorogul de tot începutul apucat într-altă vreme a-l săvârşi şi cu alt mijloc a-l plini s-au lăsat, precum la locul său să va pomeni.
Într-aceiaşi vreme, şi Vidra sosind, spre înăduşala a tuturor jiganiilor, nu puţine fumuri slobodzi, şi acmu toate dobitoacele preţul a-şi tăia şi din robie a scăpa nevoindu-să, Vidra cu ale sale, în divuri, în chipuri, amestecături, preţul îndoit le adaosă, atâta cât pasirilor nu numai penele şi dobitoacelor nu numai perii, ce şi tuleiele li s-au jepuit şi pieile de pre carne li s-au belit. Aşe, Vidra ca un vânt în trestii lovind, din toate şi în toate părţile îi plecă şi îi înduplecă. Însă în sfârşit ceva vrednic de laudă neisprăvind, în gârlele apelor spre aciuare să dusă. Iară robimea dobitoacelor, toată prin fel de fel de tâmplări şi după multe şi nenumărate de tâmplări şi zbuciumări preţul dându-şi şi precum li să părea lucrurile aşedzindu-şi şi oarecum după voia lor tocmindu-şi, de la cei şepte voievodzi iertare îşi luară şi la locurile sale să să ducă să sculară. În urmă pe Râs, pe dulăii ciobăneşti, pe coteii de casă şi pe Hameleon lăsind, ca denapoile lor păzind, pentru vânătoarea laţurilor şi a tuturor măiestriilor carile de iznoavă asupra Inorogului întinsese, aminte să le fie, le porunciră. Aşijderea, împotriva lucrurilor sale cevaşi de s-ar tâmpla, cum mai curând ştire să le dea, ca după cuvântul şi giurământul carile mai denainte cu vicleşug pusese, cu toţii împreună, de mai mare goană şi vânătoare să să gătească.
În vremea ieşirii lor de la Grumadzii-Boului, cu hrizmosul carile încă de demult Camilopardalul le tâlcuisă şi coada păunului cătră coarnele boului aflase şi pre Cămilă cu dânsa frumos împodobisă, să fie vădzut cineva lucru de ciudesă şi preste toată ciuda mai ciudat şi mai minunat. Că la ieşirea lor de la cei şepte munţi, ciuda nevădzută (şi precum să dzice dzicătoarea): neaudzită, cu coadă în vârvul capului Cămila era. Iară la intrarea la locul lor, vestită dzicătoarea să pliniia, carea dzice: ,,Mare ciudă duc în car, mai mare va fi dac-om sosi”. Toţi era cum era, iară toată minunea şi ciudesea, în Cămilă să cuprindea (că precum soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face, aşe pasirea dobitocită şi vita păsărită pre toate de mascara covârşiia). Căci la Cămilă, în loc de peri şi de floci, cu pene roşii o îmbrăcasă, lângă carile aripi negre ca de Corb alăturasă, la grumadzii Cămilei cel cohâiat, capul boului cel buărat prepusese. Coada păunului cea rotată, nu despre sapă, după obiceiul a tuturor dobitoacelor, ce în loc de cercel, alăturea cu capul, în sus o ridicase şi, de cornul cel drept lipind-o, o legase (că unde văpsala galbănă degetele văpseşte, acolo la Cămile coarne, aripi şi pene odrăsleşte ). Aşedară, jigăniile şi dobitoacele toate urmând Strutocamilii, la sălaşul monarhiii sale sosiră, unde, pe Strutocamilă în obiciuitul şopron băgând, pilituri de fier cu prund amestecate, în loc de ospăţ, înainte-i vărsară, cu carile mai mult să mânca decât mânca şi mai mult corţiia decât mistuia. Iară alalte de singe nevinovat vărsătoare jiganii, fietecarea, trunchiu de meserniţă şi prăvălie de carne deşchisese, în toate părţile giunghind, zugrumând, tăind, despoind, aruncând, împărţind şi nici de grasă în samă băgând, nici de vitioană cevaş milă având (că unde jigania oile păzeşte, acolo ciobanul păscând, în loc de lână, cu gerul să înveşte). Atâta cât tot dobitocul supus la cea desăvârşit a peririi primejdie sosisă. Tot ochiul ce le priviia cu lacrămi de singe le tânguia, între dânsele undeva glas de bucurie sau viers de veselie nu să simţiia, fără numai răget, muget, obide, suspine, văietături şi olecăituri în toate părţile şi în toate colţurile să audziia.
Cămila săraca, de chipu-şi să mira, de aripi şi de pene oarecum mărindu-să, să cani înfla. Apoi de sete şi de foame şi de alte nevoi şi bezcisnicii cu jele şi nemângăiată să văiera. Cătră aceasta stăpân să stăpâniia, deasupra să supunea, cu glas să amuţiia, cu mâni să ciunţiia, cu picioare să ologiia, cu ochi să orbiia şi încă cu duh să înăduşiia şi cu sufletul în coş în toate ceasurile să omorâia (că precât în viaţă moartea, atâta în putere slăbiciunea lucreadză, însă cu atâta moartea decât slăbiciunea mai fericită, căci ce ia o dată, nici a mai da ănici a mai daî, nici a mai lua altă dată poate. Iară în slăbiciune năcazurile, ca otava în primăvară odrăslesc şi fel de fel de chipuri spre mai mare dosadă izvodesc). Aşe Strutocamila, în vreo parte a să clăti, de fricoasă nu putea, ceva a grai, de proastă nu ştia, pentru care lucru, din gura ei altă ceva nu să audziia fără numai bolbăietura carea de la moşii şi strămoşii săi învăţasă şi prin glasul fără articule din piept şi din gârtan acestea îi clocotiia: r.r.r.a.a.a.c.c.c.o.o.o.v.v.v. a.a.a., pre carile mai pre urmă, iarăşi Lupul filosofind, într-acesta chip le-au tâlcuit: rău, rău, rău, ah, ah, ah, capul, capul, capul, oh oh oh, vai, vai, vai. Pre aceasta vreme şi Vulpea piielea blănarilor şi carnea cioarâlor îşi dede, căci nici pământul în sine o priimi, nici aerul de cât era uscată a o mai zbici putu. Şi ase, şi ea plata vicleşugului prăpădenie şi peire de năprasnă a fi cunoscu (că a vicleşugului săminţe vara să samănă dulci şi, iarna răsar amară, a cărora poamă întâi îndulcesc, apoi cu nesuferită amărâme otrăvăsc).
Pasirile dară şi dobitoacele, toate acmu lucrurile-şi după cuvântu-şi şi pofta-şi isprăvite şi deplin tocmite a fi părându-li-se, a omoniii şi legăturii cuprindere şi a monarşilor săi vecinică şi neprepusă stăpânire, cu zapise, cu urice şi cu hrisovuluri a întări şi a adeveri socotiră. Deci hirograful cu a tuturor iscăliturile de obşte, pre carile monarhilor săi dederă, într-acesta chip era :,,Adecă noi, pasirile văzduhului şi dobitoacele pământului, cu această a noastră de obşte scrisoare scriem şi mărturisim, precum de nime siliţi, nici asupriţi, ce dintr-a noastră bună voie, gând bun am gândit, sfat adevărat am sfătuit şi lucru de cinste cu cuviinţă şi spre folosul de obşte am început, am săvârşit şi cu iscăliturile noastre l-am întărit, ca de astădzi înainte cu toţii noi, veri zburătoare, veri pre pământ mărgătoare ar fi într-o inimă şi într-o învoinţă supt doaă monarhii a doi monarhi, a înălţatului Vulturului adecă şi a preaputinciosului Leului, supuşi şi aciuaţi să fim. Aşijderea, epitropii şi în toate puternicii acestor slăvite împărăţii otcârmuitori, Corbul adecăte şi Strutocamilon, orice ne-ar porunci şi orice ne-ar învăţa, fără de nici o îngăimală şi fără leac de crâcneală ascultători şi următori să ne arătăm. După aceasta, într-o pravilă şi în unirea legiurilor (deosăbi de obiceele locului) să ne aflăm, a tot priietinul priietin şi a tot nepriietinul nepriietin de obşte să priim sau să nu priim. Greul şi nevoia unul altuia să purtăm, în toată evthihiia şi distihiia tovarăşi nedespărţiţi şi neîndoiţi să ne ţinem, nicicum a vremilor, a lucrurilor şi a tâmplărilor profasin sau alt chip de fereală şi de şuvăială să punem, ce orice ar fi şi s-ar tâmpla cu sfatul de obşte pentru folosul de obşte să arătăm, să dzicem şi să facem. Aşijderea, cu straşnic şi în veci stătătoriu giurământ, pre nume şi viaţa a marilor împăraţi ne giurăm şi spre cinstea monarhiilor noastre cuvânt dăm, ca oricine vrăodânăoară împotrivnic, neascultătoriu sau viclean epitropilor împăraţilor noştri milostivi s-ar afla, din ceata, neamul, cinstea şi adunarea noastră afara să-l scoatem, şi obştii nepriietin, legiurilor eretic şi pravilelor călcătoriu să-l cunoaştem şi, până când a noastră şi a lui viaţă între muritori s-ar tăvăli, ochiul zavistiii, mâna izbândii şi inima vrăjmăşii deasupra unuia ca aceluia să nu rădicăm, ce pururea gonit şi izgonit din ţircălamul unirii noastre avându-l, toată ura vrăjmăşiii nu numai în lucruri, în bucate şi în avuţie-i să să oprească, ce aşeşi, până la curmarea dzilelor şi vieţii lungindu-să, să să lăţască, atâta cât, din bătrân până la tânăr şi din sugariu până la golaş milostivindu-ne, să nu dojenim şi de la ac până la aţă cu avuţie, cu neam, cu simenţie în prav şi pulbere a-l întoarce să silim. (Că precum vrăjmăşiia veche adânci rădăcini sloboade, aşe şi izbânda în neam şi semenţii să lăţeşte.) Aşijderea pentru trii de moarte nepriietini, tuturor mai cu de-adins în ştire să fie şi în pomenire din rod şi-n rod să ţie: adecă pentru Inorog, Filul şi Vidra, carii pururea neînduplecaţi în răutate şi neobosiţi în vrajbe s-au arătat. Ca toată pasirea iute la zburat, toată jiganiia repede la alergat şi toată dihaniia ascuţită la adulmăcat, pururea gata şi fără preget să fie, până când, sau în silţe, sau în curse, sau în colţi, sau în unghii răii rău vor cădea, şi cea ce li să cade plată-şi vor lua, de vreme ce aceste aievea nepriietini şi vrăjmaşi obştii s-au purtat, împăraţilor nesupuşi şi poroncilor neascultători s-au aflat.
Încăşile cu toţii dzicem şi adeverim şi din tot sufletul şi inima făgăduim ca toate capitulurile şi punturile (pre carile împăraţii noştri milostivi de la noi au poftit) în veci neclătite, nebetejite şi nesmintite să le păzim. Şi iarăşile învoim şi poftim ca pe epitropul ce avem (carile chipul şi icoana împăratului nostru poartă) în viaţă neschimbat şi nemutat stăpân să-l avem şi să-l ţinem. Iară după a lor viaţă, ori pre carile din odraslele lor cerescul Vultur şi Leu în scaunul părinţilor săi ar pune, pre acela următoriu şi moştenitoriu epitropiii cu toată învoinţa să-l priimim, ca în veci de veci semenţiia lor din thronul stăpânirii să nu lipsască, ce cât luna să trăiască şi cât soarele să cu fericire vieţuiască. Fie, fie, fie!
Pentru dară mai bună credinţa şi deplin adeverinţa plecat hirograful nostru la pravul pragului şi la scăuiaşul talpelor a milostivilor noştri împăraţi am pus. Datu-s-au în anul monarhiii pasirilor 29.000, iară a monarhiii jiganiilor 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropii <i> Strutocamilii 100. Coţofana uricariul de omăt, pis.
Brehnacea, Şoimul, Uliul, Coruiul, Rârăul, Hârăţul, Cioara, Coţofana, Puhacea, Caia, Pardosul, Ursul, Vulpea, Ciacal, Bursucul, Râsul, Veveriţa, Dulful, Sobolul, Cânele, Coteiul, Ogarul, Mâţa Sălbatecă, Mâţa de Casă, Guziul, Nevăstuica, Şoarecele.
Pasirile şi dobitoacele supuse: Lebăda, Dropiia, Vaca, Gânsca, Raţa, Curca, Găina, Păunul, Vrabiia, Porumbul, Turturea, Gangur, Piţiguş, Cintiţa, Fasanu, Patrânichea, Prepeliţa, Cârsteiul, Rândunea, Lăstunu, Calul, Boul, Oaia, Capra, Porcu, Măgarul, Cămila, Dzimbrii, Cerbul, Ciuta, Căprioara, Iepurile, Colunul şi alalte pasiri, dobitoace şi jigănii câte în ce riu sus şi pre pământ gios ne aflăm, pre aceasta ne legăm, ne giurăm şi cele scrise priimim şi adeverim.”
Hirograful acesta, dacă prin referendariul, elcovanul, la mâna împăraţilor cu mare cinste şi plecăciune îl trimasără, împăraţii hrisovului la adunări trimasără, carile într-acesta chip să citiia :,,Noi, Vulturul şi Leul, monarşii văzduhului şi a pământului şi într-aceste doaă stihii a tuturor lăcuitoarelor pasiri şi dobitoace aftocratori şi oblăduitori, zburătoarelor până preste nuări şi mărgătoarelor până peste marginile pământului în ştire facem că umilinţa împărăteştii noastre inimi vrând şi învoind ca cele până acmu între înălţatele noastre împotrivnice vrajbe să să împace, toate tulburările în lineşte a să preface şi pentru ca fietecarile hotarăle sale să-şi cunoască şi supuşii fără nici o scandală să-şi deosăbască. Aşijderea, ca cu toţii într-o unire de dragoste adevă rată şi într-o inimă de tot vicleşugul neimată să să alcătuiască, prin luminatele noastre scrisori şi decât vântul mai repedzii noştri alergători, tuturor celora ce a şti li să cădea, în ştire am dat şi prin straşnica noastră poruncă i-am chemat, şi la locul orânduit, la adunarea de obşte i-am adunat. Cărora arătându-le că, precum cloşca puişorii săi, aşe nebiruita noastră putere cineşi pre al său supt aciuarea şi ocrotirea aripilor sale a aciua şi a ocroti va şi pofteşte. Ca nu cumva de acmu înainte cineva din neprietini spre dânşii mâna strâmbătăţii a întinde şi cu ochiul vicleşugului a le căuta să poată, sau a putea a gândi să îndrăznească. Aşedară, cu toţii, buna împărăteasca noastră vrere vădzând şi spre cel de obşte folos a fi pricepând, poruncii noastre s-au plecat şi înaintea feţii tot genunchiul s-au închinat. De care lucru, şi nemăsurata noastră milosirdie din scaunul înălţimei sale plecându-să şi spre umilinţa lor milostivindu-să, din rostul monarhicesc dzicem şi dzisa cu împărătescul hrisovul întărim şi adeverim ca pre toţi în toată dragostea şi priinţa să-i avem şi cineşi după a sa stepănă şi măsură în cinste şi cuviinţă să-i ţinem. Aşijderea, de tot împotrivnicul şi pizmaşul cu nebiruita noastră putere să-i apărăm şi pre duşmanii lor de la dânşii departe să-i gonim şi să-i izgonim. Ales şi mai vârtos pre unii, carii şi poruncilor noastre ca nişte obraznici îndrăznesc neascultători şi supuşilor noştri bântuitori şi publecăi răscolitori aievea s-au vădzut şi s-au arătat. Pre unii dară ca aceiia dzicem şi poruncim ca, în scurtă viaţa lor, luminată faţa noastră să nu vadă, nici vreodânăoară ei sau semenţiia lor între senatorii noştri să încapă, nici vreunii stepene de cinste în veci să să învrednicească, ce pururea în împărăteasca noastră de nescăpată urgie aflându-să, ascuţita şi netâmpita spată gonindu-i şi întirindu-i, să nu să lenească. Însă acestea despre mare mila noastră ferite vor fi, până când şi supuşii noştri dreptatea, omonia şi credinţa cătră noi nebetijită vor păzi, fără preget şi fără cârteală, spre toate poruncile noastre vor sirgui şi cele de pre an dări fără rămăşiţă şi zăticneală, la cămările slăvii noastre dând, datoriia ţărănească după obiceiul vechiu vor plăti. Aşijderea, dzicem şi poruncim ca ponturile şi capitulurile carile încă la adunarea dintâi s-au legat şi s-au aşedzat, nesmintite, neclătite şi neviclenite ţiindu-le, în veci ei şi următorii lor, aşe să îmble, cât în cevaşi şi câtvaşi macar cum lina şi odihnita noastră voie să nu scârbască, nici singur şie cu lenevirea sau cu îndrăznirea ură şi urgie asupra să-şi aducă.
Aşedară, alor noastre monarhiceşti porunci ascultătorilor şi în tot chipul drept slujitorilor, milă şi căutare, cinste şi în bunătăţi mare blagoutrobna noastră împărăţie făgăduieşte. Iară într-alt chip celuia ce ar gândi, ar dzice şi ar lucra, prada casii, sărăciia avuţiii, izgnania moşiii şi, în cea mai de pre de urmă, romfea, sabiia dintr-îmbe părţile ascuţită, între trup şi între capu-i despărţitoare, de grabnică şi ocărâtă moarte aducătoare, plata şi izbânda îi va fi. Aceasta scriem şi într-alt chip nu va fi. Datu-s-au în anul monarhiii Vulturului 29.000, iară la anul monarhiii Leului 30.100, în anul epitropiii Corbului 1.500, iară a epitropiii Strutocamilei 100.
Vulturul monarh, Leul monarh. Lebăda vel logofet povelil, Boul vel logofet povelil. Coţofana uricar pis.
Ponturile şi capitulurile împărăteşti 1. Corbul în veci şi săminţia lui peste veci epitrop împărăţiii Vulturului să fie. Toată pasirea domn şi stăpânitoriu să-l cunoască, şi într-însele putere slobodă a lega şi a dezlega, a omorî şi a ierta, să aibă. 2. Strutocamila în veci şi seminţiia lui (având, de nu va avea, şi neavând, da va avea ) peste veci epitrop împărăţiii Leului să fie. Tot dobitocul şi jiganiia domn şi stapânitoriu să-l ţie, în carile a lega, a dezlega, a omorî, a ierta putere slobodă să aibă. 3. Siloghismul Corbului făcut în barbara, în veci neclătit şi nedieresit să rămâie. Aşijderea, tainică filosofia Lupului în şcoala dobitoacelor să nu să profesască, nici ale lui tâlcuiri şi exighises să se citească, ce în locul filosofiii câneşti de batgiocură să să aibă. 4. Cu Filul şi cu Inorogul cineva din jigănii prieteşug, cuvânt, corespondenţie, veri aievea, veri pre taină, din gură sau din scrisori şi în tot alt chipul, macar cum, să nu aibă, nici rudenie cu dânşii să facă, nici precum rude unul altuia sint să să răspundză. Ce cu toţii vrăjmaşi şi de moarte nepriietini să-i cunoască, şi prin toată vremea de goană şi de vânătoare să nu să părăsască, până când cea căzută şi de pre urmă plată sau cu moarte cumplită, sau cu viaţă năcăjită ş-or da. 5. Vidra dintr-îmbe stihiile gonită şi dintr-amândoaă monarhiile izgonită să fie, şi cine într-alt chip ar socoti, cu moartea să plătească.
6. Lupul din bârlogul său afară a ieşi (fără numai pentru hrana) vrednic şi slobod să nu fie şi cu Ciacalul împreunări şi voroave să nu aibă. 7. Pasirile cu dobitoacele cuscrie şi rudenie a face dintr-îmbe părţile neapărate şi neoprite să fie, şi încă cătră aceasta unii pre alţii, pre cât vor putea a îndemna, nevoitori şi silitori să fie, ca într-acesta chip mai multă dragoste şi prieteşug între dânşii să să lăţască. 8. Pasirile într-agiutoriu Strutocamilei şi dobitoacele într-agiutoriu Corbului (când despre nepriietinii obştii vreo tulburare sau amestecare s-ar tâmpla) fără preget şi împotrivire să fie. 9. La toată cheltuiala carea cu a nepriietinilor pricină a vini s-ar tâmpla, pasirile doaă părţi, iară dobitoacele o parte să dea şi dulăii de casă cu coteii şi cu Râsul împreună (carii pentru strajea munţilor s-au ales) toate strâmptorile munţilor cuprindzind, carile ce ar simţi, unul cătră altul ştire să dea, ca într-acesta chip şi paza mai bună să fie, şi vânătoarea fără gonaşi să nu rămâie. 10. Dările de pre an de bunăvoie, făra lipsă şi fără bănat strângându-le, să le numere, cumpănească, în pungi băgându-le, să le lege şi să le pecetluiască, şi aşe, prin mijlocitori credincioşi, la cămările slăvii noastre, fără sminteală să să trimaţă.
Acestea toate, cine într-alt chip ar gândi, ar socoti, ar vorovi, sau vreuna cât de mică din orânduiala şi aşedzimântul ce s-au pus, ar sminti, până la trii neamuri a casăi pradă, a moşiilor pusteire, a avuţii<i> la cămările împărăteşti luare şi, în cea mai de pre urmă, groznică şi cumplită moarte să ştie. ” Aşedară, zapisul supuşilor, uricul împăraţilor şi ponturile legăturilor într-acesta chip alcătuindu-să şi aşedzindu-să şi cu toţii acmu de lucrul isprăvit veselindu-să, fietecare monarh sfetnicilor, senatorilor şi supuşilor săi cinste şi masă mare să gătească porunciră (că după izbânda voii, izbânda limarghiii pururea urmadză şi gâlceava împăcată în bucate şi vin să sloboade). După împărăteasca poruncă toate să gătară, fel de feliuri de mâncări, în divuri, în chipuri de băuturi, pre mese să aşedzară. Fietecarile după cinstea şi stepăna sa la deosăbite mese, cineşi după neamul său şi feliul să orânduiră (că chipul întâi a trufiii în procathedriia mesii să zugrăveşte şi toată mândria în scaunul cel mai de sus să săvârşeşte). Iară la masa la carea singuri împăraţii să ospăta, altora loc de şedzut nu arăta, fără numai Corbului şi Strutocamilii, carii pentru slujba epitropiii ce purta decât toate dihaniile lumii mai în cinste să avea. Cătră aceştea pre Brehnace şi pre Pardos adăogea, ca cum dintr-alţii mai aleşi şi după epitropi al doilea ar fi.
Ei într-acesta chip la veseliia ospăţului aşedzindu-să şi în tot feliul de dezmierdări desfătându-să şi acmu păharăle pre masă ades primblându-să, cineşi pre monarhul său cu nespuse laude şi colachii în ceriuri înălţa (că vinul, în stomah intrând, aburul la cap trimite şi aburul vinului, în cap învăluindu-să, gândurile acoperite şi cuvintele negândite la ivală scoate). Şi acmu la cele mai dinluntru a voroavelor pozvolenii întrând, cine de viteaz, cine de credincios, cine de vârtos să lăuda. Aşijderea, cine credinţa şi priinţa sa, cine vicleşugul şi vrăjmăşiia altuia, cu desfrătate şi cu vinul împiedicate voroave arăta.
Acestea încă ei bolbăind şi stropii vinului din gura unuia în obrazul altuia sărind, iată, de năprasnă şi fără veste, toate turmele şi neamurile a tuturor muştelor la masă nechemate şi la ospăţ neîmbiiate a vini şi fără nici o sială a să ospăta vădzură.
Că, precum mai denainte s-au pomenit, în noaptea carea Ciacalul de după gardul prisăcii sfatul albinelor şi a viespilor audzisă, şi a doa dzi, viind, Lupului şi Vulpii povestisă, a doa dzi viespile toate pre gărgăuni, pre tăuni, pre ţinţari şi pre alte cete de muşte şi de muşiţe îndemnând, la albine s-au adunat, şi fietecarea de vestea carea audzisă povestind, adecă precum Vulturul tuturor zburătoarelor monarh să să fie ales şi hirografi de la toţi să fie cerşut şi să fie şi luat au înţeles. Care lucru, tot neamul muştelor, pre sine nu mai puţin decât pasirile zburătoare ştiind: ,, Sculaţi, fraţi, între sine dzisără, şi oriunde acele adunări vom putea afla, acolea a noastră elefterie a cunoaşte să le facem, ca altă dată să priceapă, (că nu toată pasirea zburătoare să mănâncă, nici tot marile pre cel mai mic stăpâneşte, nici toată pofta din părere născută să plineşte)”. Neamul dară muştelor, precum s-au dzis, tot într-un suflet şi într-o inimă sculându-să şi mai mult cu focul inimii decât cu aripile zburând şi ducându-să, pre toate zburătoarele şi mărgătoarele la pomenitul ospăţ aflară. Carile, mai mult de mânie decât de foame, în bucatele streine şi în agonisita altora ca focul în paie şi ca scânteia în iarba pucioasă intrară. Aceasta toţi sfetnicii şi senatorii din îmbe părţile vădzind, în mierare şi ciudesă ca aceasta sta şi ce poate fi aceasta, din cap, din urme şi din ochi semne făcându-şi, muţeşte întreba. Toţi de toţi întreba şi cel ce să răspundză nu era.
Albinele, viespile, muştile şi alalte gloate nicicum ceva uitându-să, ca la bucatele şi mesele sale, fără nici o grijă, mânca, împrăştiia şi de pre masă gios, la furnici arunca. Căci şi furnicile, de acestea oblicind, după alalte muşte urmară, dzicând precum partea zburătoarelor sint, de vreme ce ca pasirile să oaă şi cu vreme aripi ca muştele şi ca alalte lighioi zburătoare fac. Iară Vulturul şi Leul, de mânie, ca beşica de vânt să împlură, unul piui, altul răcni, şi fietecarile cetelor şi bulucurilor sale de războiu şi de bătaie să să gătească cu urgie porunciră. Şi ,,nici unul din tâlharii în samă nebăgători să nu scape!” striga: ,,Cine sint aceştea carii de straşnice chipurile împărăteşti a să sii n-au învăţat? Carii sint aceştea ce de frica groazniciii noastre nu s-au cutremurat? Au ieste cineva supt soare a căruia neştiutorii a să ruşina ochii de străluminarea slăvii noastre să nu să tâmpască? Au ieste din faţa pământului până în ţârcălamul lunii duh ca acela carile gând împotrivnic spre nebiruita noastră putere să puie? Cum mai curând dară în unghi să-i fărâmaţi, în colţi să-i zdrumicaţi, în labe să-i spinticaţi şi cu lutul şi ţărna să-i amestecaţi şi ca pravul şi pulberea în vânt să-i aruncaţi”.
După a împăraţilor poruncă, cu toţii îndată de masă şi veselie să lăsară şi de arme şi de războiu să apucară (că precum după răscoale lineştea cu veseliile, aşe după veselii armele şi gâlcevile adese urmadză), toată jiganiia cumplită colţii îşi tociia şi toată pasirea rumpătoare pintenii îşi ascuţiia. Cucoarăle cu buciunele buciuma, lebedele cântecul cel de pre urmă a morţii cânta, păunii, de răutatea ce videa, în gura mare şi cu jele să văieta, şoimii ca hatmanii, uleii ca sărdarii, coruii ca căpitanii pe dinaintea gloatelor şi a bulucurilor să primbla, pupădza ca ceauşii la alaiu îi aşedza, căile din fluiere şuiera, brehnăcile înalt pentru paza străjilor să înălţa. Vulturul deasupra tuturor împărăteşte celea trebuitoare slujitorilor porunciia, carii în aripa dreaptă şi în aripa stângă de războiu să şicuia. Într-acestaşi chip şi jigăniile pre pământ, cineşi la polcul şi la ceata sa orânduindu-să, la meideanul bătăii cu mare dârjie ieşiră.
Iară după ce puhacele din puşcile cele mari şi cucuvaiele din cele mici sămnul războiul dederă, îndată sunete, buhnete, trăsnete, plesnete, vâjiituri şi duduituri preste tot locul să răzsunară. Că iuţi aripile vulturilor, brehnăcilor, rarăilor, şoimilor, uleilor şi a coruilor cu mare vâjiituri aerul despica, leii, urşii, pardoşii, dulăii, ogarii şi coteii, cu unghile ţărna aruncând pulberea în ceriu spulbăra şi cu neguri de prav luminoasă radzele soarelui astupa. Mânie ca aceasta vărsară, vrăjmăşie ca aceasta arătară, gătire ca aceasta făcură, tunară, detunară, trăsniră, plesniră, răcniră, piuiră şi din toate părţile cu mare urgie marile acestea jigănii asupra micşoarelor musculiţe să repedziră. Ce, precum să dzice cuvântul (Fată munţii şi născură un şoarece ), că pre câtă groază arătară, atâta de batgiocură rămasără, de vreme ce micşorimea albinelor, viespilor, muştelor şi a ţinţarilor asupra mărimei pasirilor şi jiganiilor toată ocara şi batgiocura adusără. Căci muştele, cu putinţa aripilor în slava ceriului râdicându-să, colţii şi brâncele cele vrăjmaşe a jigăniilor celor cumplite ceva de laudă a isprăvi sau în ceva a le beteji nu putură. În aer aşijderea toate pasirile rumpătoare (căci alalte numai privitoare era) cu grele trupurile ce purta şi cu mari aripile ce le otcârmuia, în gios slobodzindu-să şi în sus râdicându-să, repede răpegiunea ce făcea, muştele cu puţină clătire şi într-o parte din cale ferire, în deşert a lovi şi în zădar a ieşi o făcea. Încă de multe ori, pentru mai mare batgiocura, pre spate le încăleca şi pintre unghi şi pe supt aripi slobode şi fără primejdie zbura. Iară când vreuna dintr-însele în brânca a vreunii pasiri sau jigănii a cădea să tâmpla, cum să o strângă şi cum să o fărâme nu avea (că precum mărimea la unile arătoasă, iară la altele ca un boţ greu mişeloasă, aşe micşorimea la unele de nemică, iară la unele decât mărimea cu multul mai vrednică ieste). Iară supţirele şi otrăvit acul albinelor, viespilor şi a gărgăunilor cu carile iele în locul suliţii şi a sigeţii să într-arma, cât de pre lesne în palma pasirii sau în talpa jigănii îl înfigea, al căruia cumplită durere nu numai cât trupul le beşica, ce încă până la inimă pătrundzind, la ficaţi le străbătea. Şi aşe muştile, după ce în aer pre cât vrea pre pasiri obosiia, trântorii buciumul de înturnat cânta şi cu toatele de iznoavă la ospăţ şi la masă să aşedza, nicicum a leilor sau a altor jigănii călcături şi stropşituri în samă băgând (că precum orbul de noapte nu să grijeşte, aşe cel prea slab de cel prea tare nu să siieşte, că cel ce n-are de ce să prăda de prădătoriu, ca udul de ploaie, nu să teme). Deci când jigăniile pre pământ mai mare navală le da, atuncea muştele, prin nări, prin urechi, printre vine şi pre supt susiori întrându-le, să aciua. De care lucru, nepriietinii, nu pre atâta luptători, pre cât scut, cetate şi apărători le era (că norocul când pre cel norocit a batgiocuri va, întâi cu a sa putere îl măreşte, apoi cu a altuia slăbiciune îl domoleşte). Iară când muştele de bunăvoie le părăsiia şi mai înalt în aer să suia, jiganiilor altă, fără numai urletul în vânt şi trântitul cu curul la pământ nu le rămânea. Căci muştele, de urlete a să spăriia neînvăţate şi din labele lor în văzduh depărtate fiind, în toată nefrica şi negrijea să afla, şi pre spinarea zburătoarelor ca în carâte împărăteşti legănându-să să primbla (între muritori de să dă vreo fericire, pare-mi-să că alta mai mare a fi nu poate decât din rea pizma nepriietinului bun sfârşitul lucrului a să tâmpla. Aşijderea, mai mare nenorocire cineva a păţi nu poate decât din pricina pizmei sale, fericire nepriietinului a vini când vede).
Într-acesta chip dară jiganiile şi pasirile câtăva vreme în zadar trudite şi în deşert ostenite, până mai pre urmă, mai mult de năcaz decât de trudă obosindu-să şi mai mult de mânie decât de osteninţă înăduşindu-să, pentru ca puţinteluş duhurile înfocate să-şi răcorească şi puterile slăbite să-şi odihnească, buciumul de întors cântară. Şi pentru ca stomahurile leşinate să-şi întărească, la ospăţ să aşedzară. Dară nice aceasta cu vreo ticneală a le fi putu (că precum înăduşitul fum, cu nările trăgând, mai rău să înăduşeşte, aşe odihna fără năroc decât războiul vrăjmaş mai cumplită ieste), de vreme ce mulţimea ţinţarilor şi a muştelor, carile nu numai a mesăi, ce şi a tot pământului faţă în giur împregiur acoperiia, şi atâta aerul cu micile lor trupuri ca cu un fum şi prav împlusă, cât jigăniile, de mare osteninţă mai adese duhurile a-şi trage vrând, cu văzduhul împreună şi micile acelea lighioi cu nările sorbiia, carile, până la plomâi mărgându-le, mai mare înăduşală le făcea. Jigăniile săriia, să trântiia, suspina, strănuta, capul li să învârtejiia, greaţa li să scorniia, iară altăceva nici procopsiia, nici îşi folosiia (că precum mâniia naşte izbânda, aşe izbânda nedobândită naşte dosada, de carea mâniia singură ca cu laţul său să zugrumă).
Pedeapsă şi ocară ca aceasta le zămisli nebuna mândrie şi dosadă ca aceasta le născu mândra nebunie. (Că de multe ori părerea înaltă şi tocma peste nuări ridicată, în fundul beznii necunoştinţii pohârnindu-să, cade, şi cu cât mai cu mărime să slăveşte, cu atâta mai în prăpaste, prăvălindu-să, să ocăreşte. Asijderea, adese s-au vădzut că lucrurile prea putincioasă şi prea vârtoasă pre lesne a să zdrumica şi a să fărâma încă de la cel prea slab şi moale, precum diamantul cu plumb să lucreadză şi, cu pravul său şi cu curma fierului tăindu-să, să despică, să rujdeşte şi să juleşte. Moartea şi peirea filului şoarecele ieste, picătura ploii piatra găureşte şi funea de teiu cu vreme marmurile despică. Că lucru aşe de putincios şi de vârtos supt soare nu ieste căruia biruinţă şi înfrângere să nu să dea, încă de unde nici gândeşte, nici nedejduieşte).
Aşedară, falnicile şi trufaşele dihanii, duhurile cele înalte şi înfipte ce purta şi sprâncenele cele peste frunte ridicate ce înălţa, cu ocara a toată lumea, de tot gios le lăsară şi gândul într-altă socoteală îşi mutară.
Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că şi ea, nu mai puţin decât alalte, de vărsatul singe nevinovat ca de o privală prea frumoasă să veseliia şi de toată carnea proaspătă nu să oţărâia, nici să scărăndăviia, însă de multe ori când sfaturile grele să zbătea şi lucrurile mari să dirmoia, decât alalte precum mai adese şi mai de-aproape adevărul a atinge să videa şi totdeauna spre cele mai line şi odihnite lucruri învăţa şi îndemna (că la tot sfatul, când în vreo parte a să aşedza nicicum a să alege nu poate, spre partea lineştii a să pleca sfat înţelepţăsc ieste). Precum odânăoară cătră Cucunos filosofiia Lupului aievea adeveriia şi de sfatul ce pentru Struţ începusă să să părăsască cu toată nevoinţa siliia, aşijderea cele mai de pre urmă, precum ceva de cinste a toată monarhiii să aducă nedejde nu ieste dzicea. Aceasta pasire, dară, vădzând că din partea carea nici nedejduia, lucruri ca acestea nebiruite şi nele cuite să scorniră, precum cu vreme celea de carile grijă purta, de să vor ijdări, cu cât mai rele şi mai cumplite răscoale în tot trupul publicăi vor aduce socoti. De care lucru, acestea aşe în sine chitindu-le şi oarecum până a nu fi, cu ochiul sufletului ca cum acmu ar fi vădzindu-le, cătră tot theatrul voroavă ca aceasta făcu: În lume într-aceasta lucrurile tâmplătoare cum vor vini şi cum vor cădea, nime dintre muritori deplin şi cum sint cu mintea a le cuprinde poate, nici vreodânăoară cineva rădăcina adevărului pentru cele fiitoare, afară din tot prepusul, cu socoteala a atinge s-au vădzut. Ce precum toate lucrurile în lume sau fiinţăşti sint, sau tâmplătoreşti, aşe în doaă chipuri pentru dânsele a să adeveri şi a să înştiinţa poate. În cele tâmplătoare dară, începutul adese greşeşte, iară sfârşitul singur pe sine de bine sau de rău început să arată şi să dovedeşte. De care lucru, a celor tâmplătoare, până sfârşitul nu le videm, nici de rele a le huli, nici de bune a le lăuda fără prepus putem. Iară în cele fiinţeşti, precum începutul, aşe săvârşitul, după a firii urmare, afară din tot prepusul, precum sint a le pricepe şi a le giudeca îndrăznim şi putem. Că precum în ciurul cu gaurile largi mulţime de grăunţe mititele punem şi veşca ciurului dincoace şi dincolea batem şi zbatem, din cele multe grăunţe, carile întâi şi carile mai pre urmă a cădea s-ar tâmpla nu ştim. Iară precum până în cea de pre urmă, precum toate vor cădea, fără greş ştim. Că fireşte toată greuimea la mijloc trage şi tot grăunţul mic prin gaura mare neoprit trece, şi aşe, urmadză ca ciurul zbătându-să, grăunţele unul pre altul deasupra îngreuind, spre cădere să-l împingă, după acela altul şi altul, până când tot cel ce împingea, de nime neîmpins, ce singur din greutatea firească, după altele urmând, să cadză. De care lucru, în lucrurile tâmplătoare, cei ce cu minte întreagă să slujăsc, aceasta laudă şi spre bine prognosticesc, ca oricând calea lineştii s-ar afla, drumul tulburării cu lunecătoriu piciorul norocirii să nu calce, ce totdeauna în cărarea lineştii şi potica păcii, oricât de strâmptă ar fi, nepărăsit şi neabătut să călătorească. Că macar că lucrurile la începătură mici şi pre lesne a să isprăvi să vad, însă lucrul, de ce să lucreadză, creşte şi să măreşte, cu carile împreună şi lesnirile împiedecându-să, nevoile să mămineadză şi să îngreuiadză, şi aşe, cele mai multe, de sfârşitul fericit şi lăudat scăpându-să, să deznedejduiesc. Aşijderea, pricina pricinelor a toată pricinele dintâi privitoare şi giudecâtoare ieste, carile fără cea cădzută plată şi răsplătire a le lăsa nu poate (că precum greuimea grăunţului deasupra căderii celui dedesupt pricină au fost, aşe greuimea altuia pricină căderii celuia ce căderea celuialalt au pricinuit va fi).
Aşedară, lucrurile muritorilor şi muritorii, ori ca grăunţele în ciur, ori ca spiţele în roată ar fi, adevărul fără prepus ieste, că loc stătătoriu şi viaţă credincioasă cuiva din fire nu s-au dat, nici să va da, ce toate sfera nestării sale sint să încungiure şi nesăvârşit ţircăiamul firii sint să împregiure şi fietecui decât sine cel mai tare ieste să să afle şi pricina pricinătoare fără izbânda pricinirii ieste să nu scape.
Deci până la cuvântul ce voi să grăiesc voi vini, asupra acestuia lucru o pildă, carea în dzilele bătrâneţelor mele a privi mi s-au tâmplat, ascultători şi îngăduitori să fiţi pre toţi vă poftesc.
Odânoară pentru hrana tâmplându-mi-să peste creşteturile munţilor a zbura şi peste toţi câmpii cu ochii a mă primbla, întrun muşinoiu un guziu, de cu vară, ca preste iarnă hrană să-i fie, de prin ţarini grăuncene culesese şi cu multe nevoi şi ostenele în mişina ce făcusă le strânsese. Şi aşe, cu lineşte şi cu odihnă viaţa trăgându-şi, o furnică de mişina guziului dede, carea, un grăunţi râdicând, la muşinoiul său îl dusă, pre care alalte furnici, cu dobândă şi pradă gata ca aceasta vădzind-o, cu toatele după dânsa să luară. Şi dacă la casa bietului guziu agiunsără şi de strânsă grămadă grăunţelor dederă, îndată a o prăda, a o încărca şi a o căra începură. Guziul, săracul, în vreme ca aceia de tot agiutoriul scăpat şi de rădăcinile curechiului ce mai denainte stricase blăstămat simţindu-să, din toată nedejdea să scăpă şi cu mare foamete din fălcile morţii nu scăpă. Iară furnica, carea întâiu pricina prădzii, foamei şi mai pre urmă şi a morţii guziului era, de bişugul şi bivul carile peste toată iarna avusese îngrăşindu-să şi îngroşindu-să, cu aripi ca pasirile să într-aripă şi ca muştele în aer cu mare slobodzenie zbură. Iară lângă muşinoiul furnicelor, de cu primăvară, în spinii carii acolea aproape era, o păsăruică mititeluşă cuibul a-şi face şi puii a-şi scoate să tâmplă, carea tot cu furnici mititele puişorii a-şi hrăni şi a-i creşte era obiciuită. Căci amintrilea nici ea alte lighioi mai mari a prinde, nici puii ei a le înghiţi sau a le amistui putea. Iară într-o dzi cea îndestulită nafaca uitându-şi şi a firii sale hotare trecându-şi, furnica cea mare şi cu aripi prinsă (căci şi furnica atuncea îşi găseşte peirea, când îndobândeşte aripile), pre carea, după câtăva luptă şi trudă biruind-o, mâncare puilor săi o dusă. Furnica, de primejdiia vieţii cuprinsă şi de amărăciunea ceii mai de pre urmă suflare, cu duios şi mişelos glas cătră păsăruică dzisă: ,,Nici tu, o, lacomo, fără plată vii rămânea)). Ce păsăruica, milos şi jelnic cuvântul ei în samă nebăgând, fărâmi, fărâmiiele făcând-o, puilor o împărţi. Eu, patima furnicăi vădzind şi cuvântul cel cu moarte amestecat din gură-i audzind, cu tot de-adinsul sfârşitul la ce ar ieşi şi asupra păsăruicăi izbânda, când şi răsplătirea în ce chip ar fi ca să cu nosc, a oglindi mă pusăiu. Deci pasirea dacă furnica omorî şi puilor o împărţi, îndată, după obiceiu, la câmp, pentru ca alt vânat hrană puilor să prindză, să dusă. Aşe, ea în câmp lipsind, un şoarece pe spini urcându-să, cuibul cu puii păsăruicăi află. Carii, încă golaşi, fără tulee fiind şi puterea aripilor de zburat încă neavând, pradă şoarecelui să făcură, pre carii şoarecele înecându-i, câte unul, câte unul, mâncare puilor săi îi căra. Iară când şoarecele, pentru ca şi cel mai de pre urmă puiu să ia, să întoarsă, iată şi maica lor din câmp cu hrana în gură sosi. Carea, de puişori sărăcită cunoscândusa şi pre prădătoriu încă în cuibul ei vrăjmăşeşte pre puiul carile încă cu suflet rămăsese, a încolţi şi a răni vădzind, pentru viaţa lui cu mare umilinţă pre şoarece a ruga începu: ,,Lasă-mi, tiranule, pre unul. Cruţă-mi, vrăjmaşule, pre acest mai mic macară. Nu mă lăsa aşe de tot arsă şi înfocată, fie-ţi milă de lacrămile şi tânguirile mele, nu-mi pierde toată osteninţa tinereţelor, nu mă despărţi de toată nedejdea bătrâneţelor mele! Adu-ţi aminte că şi tu părinte a fii şi nascătoriu a nascuţi eşti. Socoteşte a inimii durere, carea maica pentru rodul pântecelui său pătimeşte. Eu păcatul mieu cunosc şi în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc, pentru carea astăzi cea cădzută plată îmi iau şi dreaptă izbânda furnicăi întreit asupră-mi să face, ai căriia, o, ticăloasa, jelnicul glas n-am ascultat şi peste putinţele şi hotarăle firii mele trecând, trag ce trag şi pat ce pat. Ia pilda mea asupra ta, o, nemilostivule, şi cu pedeaspa la mine sosită de cea la tine viitoare a scăpa te învaţă. Că precum mie întreit, ase ţie îndzăcit pricina pricinelor să nu-ti răsplătească preste firea ei ieste.
Şi precum eu pre puii furnicăi i-am făcut fără maică, aşe pre mine, maica, tu m-ai făcut fără pui. Aşijderea, precum tu pre mine, maica oţăroasă şi jelnică, moartea puilor miei astădzi a privi m-ai făcut, aşe mâne sau poimâne de neagră şi cumplită moartea ta a să olecăi şi a să sărăci pre puii tăi va face. Şi precum tu pre mine mă desficioreşti, aşe altul pre puii tăi va despărinţi”. Acestea şi altele ca acestea ticăită păsăruica cu olecăioase viersuri şi cu miloase glasuri pamintea şi moartea puilor săi cu jele cânta:
Ce şoarecele nici de verşul şi de viersuri în ceva înduplecându-să, nici de fierbinţi lacrămile şi duioase suspinurile păsăruicăi cevaşi milostivindu-să şi pre cel mai mic puiu omorând, cu mare veselie la cuibul său îl dusă. Vesel acmu şoarecele, şi de bişugoasă prada ce dobândisă mai îndrăzneţ şi mai simăţ făcându-să, mai tare a îmbia, şi mai fară sială prin toţi spinişorii a să urca începu, socotind ca tot spinul cuibu şi tot porumbreriul pui de pasire va avea (ce precum apelpisia de multe ori mai vrednicii lucreadză, aşe afthadia singură cu sabiia sa capul îşi răteadză). Că într-acea dată o mâţă sălbatecă pentru hrana prin spini şorecăind, sunetul îmbletului şoarecelui la urechi îi vini. Carea, după al său obiceiu, mai cu de-adins a să tupila şi a să şipuri începând, şoarecele cel ce sunetul făcea printre frundze zări, şi aşe, mâţa totdeodată şi fără veste sărind, şoarecele, blăstămatul, toată sărita îşi pierdu (că când minţile de spaimă să uluiesc, atuncea şi picioarele a fugi să împiiedecă şi în toate ierbuşoarele să invălătucesc). Aşe mâţa pre şoarece întâi în brânci, apoi în fălci apucând, cu mormăieturi trufaşe şi mândre i să lauda. Şoarecele între cele puţine olecăituri ce făcu, întâi era aceasta: (,,cine face, face-i-să, cine înghite undiţa, fier de corabie boreşte): osinda păsăruicăi m-au aflat”. Şoarecele încă bine cuvintele nu-şi încheie, şi mâţa în oala stomahului a-l fierbe şi în tigaia maiurilor a-l prăji şi în vasele maţelor a-l scoate începu. Aşe mâţa, spre vânătoarea şoarecelui cu totului tot dându-să, ce o aştepta nici ştiia, nici să gândiia. Că într-acea ună dată, un dulău ciobănesc, pre lângă spini pentru paza oilor îmblând, mirosul mâţii adulmăcă, după miros urma luă, după urmă cu ochii de mâţă dede. În scurt, mâţa şoarecele încă bine nu înghiţisă, şi ea acmu în fălcile dulăului sosisă, carea nu de cuvânt, ce aşeşi mai nici de gând vreme a avea putu. Că vrăjmaşi şi ascuţiţi colţii dulăului îndată toate oşcioarele îi zdrumicară şi toate măţişoarele îi deşirară. Dârz dulăul şi cu coada bârzoiată, ni la un spin, ni la altul piciorul după obiceiu râdica şi precum şi el altuia vânat şi colac să găta, nicicum în minte îi era.
Că pre acea vreme un lup, după oi cu mare meşterşug şi mulcomiş linguşindu-să, asupra dulăului, fără veste cădzu. Lupul pre vechiu nepriietin aşe singur şi de tot agiutoriul strein şi lipsit vădzind, asupra-i să-l fărâme năvrăpi. Dulăul, macar că cu lătratul cât putea pentru pizmaşul de obşte ciobanului ştire da şi cu toată vârtutea, cât prin putinţă îi era, cu lupul să lupta. Insă agiutoriul ciobanului a sosi, mai mult decât dulăul virtutea lupului a sprijeni zăbăvind, biruinţa la lup rămasă şi, bucăţi-bucăţele făcându-l, viermilor îl întinsă masă. Ciobanul până la locul bătăliii a sosi, încă de departe un pardos, frumos la piiele şi vrăjmaş la inimă, precum asupra lupului cât ce poate aleargă, vădzu. De carile el spăriindu-să până va videa între lup ş-între pardos ce să va isprăvi, după spini să dosi. Pardosul îndată ce la lup fără veste sosi, deodată lupul cu dânsul de luptă să apucă. Ce lupul nici mult lupta sprijenind, nici puţin ceva folosind, în clipala ochiului, biruit, trântit şi omorât fu. Pardosul acmu, duhul cel mai de pre urmă de la lup cu cumplită vrăjmăşie scoţind, ciobanul de după spini cu palestra sigeata printr-inimă îi pătrunsă. Pardosul, de moarte rănit şi de toate puterile părăsit vadzindu-să, cu glas de moarte şi cu cuvinte de singe, într-acesta chip grai: ,,Gudziul pentru curechiu, furnica pentru furtuşag, pasirea pentru lăcomie, şoarecele pentru simeţie, mâţa pentru pizmă şi viclenie, dulăul pentru vrăjmăşie şi mândrie, lupul pentru veche duşmănie, eu pentru obraznica bărbăţie viaţa ne-am pus.
Iară ciobanul pentru piielea mea capu-şi îşi va da”. Acestea ciobanul nici ascultând, nici în samă cevaşi macară băgând, macar că trist pentru dulăul ce pierdusă, însă vesel pentru piielea pardosului ce agonisisă era, pre carile în loc despoindu-l şi piielea pre umăr aruncând, spre oi şi spre stână să margă să întoarsă. Căruia un voinic oştean bine întrarmat în timpinare îi vini, şi după ce bună calea după obiceiu ciobanului dede şi pre umeri-i piielea pardosului vădzind, cu plată să i-o vândze, cu blânde cuvinte cerşu. Ciobanul, şi pentru piierderea dulăului mânios, şi pentru uciderea pardosului simăţ, cine de după spini cu palestra odată un pardos au ucis, precum de acmu înainte şi lei şi paralei şi ţigan şi oştean, tot cu o lovală va prăpădi i să pâru. De care lucru, nici dzua bună omeneşte luând, nici la cuvântul blând cum să cădea răspundzind, calea să-şi păzască oşteanului dzisă, iară amintrilea bine să ştie că în câmp ca acesta, cine pre cine a despoia poate, a celuia piiele poartă. Şi ,,vedzi aceasta (palestra de-a umăr spândzurată arătând), nu a vinde, ce în dar a cumpăra s-au învăţat”. Oşteanul, de aspru cuvântul ciobanului oţărându-să şi de batgiocură ce-i făcea cu inima înfrângându-să, mai mult trufaşe răspunsurile a-i audzi a suferi nu putu, ce, îndată calul în dălogi strângând şi cu picioarele din pinteni înteţindu-l, asupra lui să răpedzi şi suliţa prin ţiţa stângă pătrundzindu-i, nu numai de piielea pardosului îl despărţi, ce şi de haine dezbrăcându-l, numărul dzilelor la sfârşit îi dusă. Aşe ciobanul, în dar cumpărătoriu, împreună cu marfa şi viaţa îşi prăpădi.
Iară oşteanul, pe cal încălecând şi piielea pardosului pe deasupra scutului îmbăierând, pe drumu-şi purcesă. Aşe, el uneori de bună inimă şi de izbândă cântând, iară alteori de lucrul şi singele ce făcusă gândind şi mărgând, de-alăturea drumului un iepure sări. Oşteanul, bunătăţii calului bizuindu-să, precum pe iepure ca şi pe cioban, în suliţă va lua socoti (ce cine alege oasele, peştele cât de mare poate mânca, iară oasele nealegând, piticul cât de mic spre înecarea grumadzilor destul ieste). Şi aşe, cu suliţa buărată pre bietul iepure în goană luă, şi acmu din cal pre iepure biruind şi în clipală iepurile agiungând, când de când în suliţă îl va ridica să chibzuia. Iepurile, într-atâta de mare a vieţii primejdie vădzindu-să şi precum firea mai mult a-l agiutori a nu putea cunoscându-să, la obiciuitul meşterşugu-şi alergă, şi aşe, cu multe şuvăituri şi cohâieturi spre nişte locuri măluroase şi ţărmuroase a fugi luă. Oşteanul, ochii în dosul iepurelui întinşi şi înfipţi având, de a locului răutate şi de primejdiia viitoare nici grijă, nici pază avea. Şi aşe, în răpegiunea calului asupra a unui mal înalt sosind, nici vreme de chivernisală, nici loc de fereală mai putu avea, ce în mişelos chip din ţărmurile malului fără aripi zbură, şi din călăreţ alergătoriu, dobitoc fără aripi zburătoriu să făcu, până când greuimea firească, răpegiunea şi iuşurimea meşterşugească biruind, cu capul în gios, ca cum nu poftiia, în fundul pohârniturii, ca cum nu vrea, asupra colţiroase şi simceloase pietri, ca cum nu să gândiia şi ca vai de capul lui, cădzu; unde os prin os pătrundzindu-şi şi mădular prin mădular zdrobindu-şi cu groaznică şi straşnică moarte, ceia ce i să cădea izbândă şi ceia ce-l aştepta dreaptă osindă îşi luă “. După povestea şi pilda aceasta, Brehnacea iarăşi cuvântul carile începuse la sfârşit a-l duce apucă: ,,Aşedară, în lume lucrurile tâmplătoare celor ce rădăcina şi pricina dintâi necunoscută le ieste, precum toate fără chivernisala cuiva şi fără nici o pricină a cădea şi a să tâmpla să par. Însă fietece de a sa hirişă şi adevărată dintâi pricină nu să lipseşte şi fietecui ceia ce i să cade tâmplare, de hulă sau de laudă, de fericire sau bezcisnicie fără greş vine.
De care lucru, aievea ieste, că adunările dinceput drepte şi adevărate pricini să nu fie avut, ce numai pentru deşartă şi înflată slava numelui şi pentru ca să să dzică, iată că tot capul ni s-au plecat şi tot genunchiul ni s-au închinat, aceste ale lumii răscoale au pricinit.
Deci pentru izbânda a voii în părere începute, a multora multă asupreală şi mare înăduşală să face, carea fără plată şi osindă, precum nu va rămânea, fără prepus ieste (că suspinele drepte ceriurile pătrund şi lacrămile obidite chentrul pământului potricălesc şi singele vărsat cărbune ardzătoriu şi foc pârjolitoriu să face). Carile la vremea sa izbânda şi osinda îşi gătesc, de carile asupritoriul a scăpa şi năcăjitoriul a să apăra preste fire şi peste putinţă ieste.
Iată, fraţilor, izbânda la uşă, iată, priietinilor, plata în casă şi răsplata în cap ne-au sosit. Au nu Vulturul, monarh a toată zburătoarea a fi poftind, batgiocura tuturor lighioilor ne-am făcut? Prodromul aceştii urâcioase veşti încă de demult Liliacul era, carile cu cuvântul şi cu lucrul în mijlocul a tot theatrul şi denaintea a tot ochiul biruinţa au dobândit. Aşijderea, acmu, micele acestea musculiţă dreptatea cât să fie de vârtoasă, umilinţa cât să fie de înaltă şi mândriia cât să fie de plecată şi de înflată frumos ne arătară. Au nu în cartea Vulpei fumul pojarului acestuia mirosiia? Şi încă altele mai rele şi mai cumplite a vini prin neştiinţă prorociia (că tot prorocul, adevărat în dzisă negândit, în cuvânt nealcătuit şi în ieşirea lucrului nesmintit ieste). De vreme ce adevărate cuvintele Liliacul să pomenim ne învăţa, şi precum decât Cămila mai mare Filul şi decât zimbrul mai iute Inorogul a fi aminte ne aducea. Acestea toate atuncea de batgiocură şi în samă nebăgate să avea, iară acmu iată că piatră după piatră a să pohârni şi val după val a ne lovi şi a ne năbuşi au început. Pentru aceasta dară, de mă viţi asculta, sfatul bătrâneţelor mele ieste acesta: Liliacul precum s-au aşedzat să nu-l mai clătim. Pe Vidră în gârle, unde să află, cu hrană şi cu alte trebuitoare să o chivernisim.
A muştelor prieteşugul şi frăţiia, iară nu vrăjmăşiia şi veciniia, să poftim.
Filul şi Inorogul, cât în putinţă va fi, precum cu dobitoacele amestec nu avem, a-i înştiinţa să silim şi după înştiinţare adevărul lucrului să şi urmedze. De ciia, unde ar pofti a lăcui şi în ce chip ar vrea a vieţui în ceva împotrivnici să nu ne arătăm, ce noi penele noastre să ciuciulim, iară dobitoacele, cum vor putea, perii să-şi lingă şi să-şi netedzască (că cine gardul strein trece şi în pomul altuia să suie, la întors gardul zid şi la mâncare poama piatră i să face). Căci amintrilea, toate, a tuturor dobitoacelor supuse dosede şi asuprele, de nu Filul, Inorogul, de nu Inorogul, altul ca Inorogul, asupra noastră cu vreme va să le izbândească şi tot suspinul cu osânda sa va să ne găsască. Şi mai vârtos Inorogul grijliv pentru noi fiind, nuărul mic repede ploaia va să ne trimată, din carea nu numai penele, şi aripile, ce aşeşi şi cuiburile de prin copaci şi bortele de prin stinci a ne scuti şi uscate a ne feri vrednice nu vor fi (pre slab să nu gonim, că mai tare l-om face, pre fricos să nu spăriem, că mai îndrăzneţ să va întoarce). Acestea, o priietinilor, de la mine; iară voi de la voi ce poftiţi arătaţi şi ce vi-i voia lucraţi şi, veri aşe, veri aşe, în cea mai de apoi cuvintele mele din minte nu scoateţi”. Pilda, cuvântul şi sfatul Brehnacii, macară că mărgăritariul curat la aurul nespurcat şi pietrile scumpe frumos cu aur alcătuite era, însă (la inima împietrită şi pizmătoare nu cuvântul, nu învăţătura, ce pedeapsa şi pătimirea, ca la dobitoace în ceva a spori şi a o domoli poate). În care chip, Corbul cu Cucunozul, macar că lucrul adevărului cum şi în ce fel merge bine cunoştea, însă povăţuind pizma şi urmând pofta, vechiul cuvânt pliniia (cel bun vădzu, pricep şi laud, dară cel rău voiu şi urmădz ), şi aşe Corbul, urmele relii pofte călcând, a cheltuielior pagube, a osteninţilor în zădar şi a cinstei numelui scădere simţind, de începutul vivoros gând a să părăsi nu putu, ce toate tâmplările împotrivă, într-alt chip spre bine şi după a sa poftă le tâlcuia şi le primeniia. Carile într-acesta chip Brehnacii răspunsă: ,,Întâi pilda ce ai spus, apoi sfatul carile ai dat foarte bine le-am înţeles. Ce pilda ieste a disidemonii<i> iară sfatul ieste a micropsihiii, carile în toată monarhiia noastră loc şi cinste a avea nu pot. De unde, nici la una, nici la alta uitându-ne, mai mult zdrobirea cuvintelor a face nici ne trebuie, nici ni să cade. Iară cât ieste despre partea lucrului ce s-au tâmplat, nici a împăratului nostru în cinstea numelui vreo scădere, nici monarhiii noastre vreo pagubă s-au făcut sau să va face. Ce muştele, neam obraznic fiind, a sa hirişă mojicie cu şederea la masă nechemate ş-au arătat. Deci precum dulăii, coteii şi mâţele din fărămuşile mesii stăpânilor să hrănesc, aşe şi calicios şi obraznic feliul acesta din lăturile vaselor noastre viaţa de-şi vor sprijeni, de divă ieste? Cătră aceasta, împăratului nostru dinceput nu pentru muştele zburătoare, ce pentru pasirile cu pene, cu oaă şi în aer vieţuitoare sfatul i-au fost, ca pre unul singur monarh stăpânitoriu şi oblăduitoriu să ştie. Iară pre aceste spurcăciuni în numărul zburătoarelor sale a le numi, de nu să va milostivi, din slava cinstii mărimei sale ce i s-au scădzut? Muştele dar, ca nişte lighioi spurcate, mojicoase şi în samă nebăgate, lasă-le să îmble.
Iară noi, de lucrul început apucîndune, la sfârşit a-l duce nevoitori să fim, pre carile în curândă vreme a-l videa bună şi fără prepus nedejde avem, de vreme ce, iată, hirograful tuturor în mânule noastre ieste, în carile nu numai iscăliturile cu numerile, ce şi inimile cu sufletele li să cuprind, din carele nici a să întoarce, nici a să căi pot (că decât cuvântul dat, alte mai tari şi mai vârtoase legături a fi nu poate, însă la cei a cinstei cuvântului cunoscători). Iară amintrilea, cu a noastră linevire, lucrul într-alt chip de s-ar tâmpla, atuncea cu bună samă truda în deşert, cheltuială în pagubă şi a cinstei numelui betejire ar urma. Pentru care lucru, pentru ca lauda adevărată şi odihna fericâtă a dobândi să putem, cele isprăvite a întări, cele neisprăvite ca să le săvârşim şi să le isprăvim a sili trebuie. Acmu, dară, tot temeiul lucrului într-aceasta au rămas, ca Lupul la bârlogul său neclătit să să păzască, Filul în giur, împregiur cu hendec, după obiceiu, să sa încungiure şi să să închidză, Inorogul prin munţi, cu tot feliul de măiestrii şi de vânători la mână a să aduce să nevoim. Şi aşe, acestea spre alalte săvârşindu-să, iată că toată odihna vecinică fără prepus vom dobândi şi în urmă alt gând împotrivă, de tulburare şi de neaşedzare, nu va mai rămânea 1″.
Acestea a Corbului, Cucunozul, Pardosul, Râsul şi alalte mai toate, carile cu sângele fierbinte maţile a-şi răcori ştiu, adeveriia.