Iară celelalte jigănii, toate carile în cârşma lăcomiii cu păharul răutăţii vinul vicleşugului bea, dacă pre Lup din mijlocul lor lipsind îl vădzură, precum acmu supt fundurile pământului să află, li să părură (că chipul neiubit, de faţă, nu ca ghimpul în picior, ce ca suliţa pătrunsă prin măţă stă). Şi aşe, ,,râdicatu-s-au nuărul de pre faţa soarelui, luatu-s-au negura de pre faţa pământului”, cu mari răcnete striga. ,,Luatu-s-au piiedeca, lipseşte pacostea, nu să vede vrăjmaşul, dusu-s-au pizmaşul”, unul cătră altul spuind, ca de un bine prea mare să bucura şi ca de o fericire nespusă să desfăta (că lucrurile lumeşti cu muritorii aşe a să giuca s-au obiciuit, ca cu cât sint mai deşarte, cu atâta să să pară mai desfătate, şi a cărora începături sint prea cu mari dezmierdări, aceloraşi sfârşitul să fie prea cu grele întristări). După acestea, cu toţii împreună cuvânt îşi dederă şi dzi de soroc îşi pusără, pentru ca la începutul Alfii şi sfârşitul Sigmei, la cetatea Deltii (unde apa lui M. şi apa lui A. a cura sfârşesc, şi apa lui T. a cura şi a să mări începe), cum mai curând să să adune, pentru ca acelea capul Cămilii să vindză şi a Boului să cumpere (că mai pre lesne ieste firii la Cămilă coarne să nască decât din inima rea cuvânt sau gând bun să izbucnească). Aşedară, cu toţii, după sorocul dat, la locul însămnat să adunară şi la dzua pusă la cetatea Deltii să împreunară, unde Pardosul pe Cămilă de căpăstru purta şi Râsul după dânsa, cu gândacii prin baligi-i, î-să primbla. Căci la Râşi ca aceştea, căcăraza Cămilii mai de mare preţ ieste decât căstanii la gliganii muntelui Olimpului.
Acolea dară, întâi ca a tuturor inimile mai cu de-adins să ispitească, apoi ca nici unul să nu cumva părtaş vicleşugului a nu fi să lipsască, socotiră, şi câte doi, câte doi, pre numele cerescului Vultur şi Taur, pentru ca să giure în capiştea Epiorchiii adusără. Unde unii de bunăvoie, iară alţii de frică şi peste voie supt groznic giurământ a să lega le căută (că precum între frumoşi mai frumoşi şi între grozavi mai grozavi, aşe între drepţi mai drepţi şi între vicleni mai vicleni să află), adecă precum cu învoinţa, plăcerea şi alegerea tuturor siloghizmul Corbului, sfatul Cucunozului şi sentenţia Pardosului să să întărească şi capul Cămilii în cel de bou să să primenească şi în epitropiia Leului să să psifisască. La care lucru, toţi fraţii vicleşugului, ficiorii fărălegii şi părinţii atheofoviii: ,,facă-să facă-să, strigară, toţi vom, toţi priimim, cu toţii aşedzimântul şi cuvântul acesta întărim şi adeverim”, din luntru crăpară.
Acmu a tuturor voie unindu-să şi toţi supt argumentul Corbului supuindu-să, cu toţii în toate părţile să împrăştiară şi prin toţi munţii şi codrii, unde coarne de buăr lepădate ar găsi şi cap de taur aruncat ar nemeri, cu toată nevoinţa cercară şi nicicum undeva macar nu să aflară. De care lucru, cu toţii în mare întristare aflându-să, ce vor mai face şi ce vor mai lucra nu ştiia.
Şi acmu mai-mai toată nedejdea pierdea, de nu ş-ar fi adus aminte Râsul de un hrizmos, pre carile Camilopardalul încă mai denainte îl învăţase, dzicându-i :”Eu odânăoară prin pusti ile Ethiopiii în sus pre apa Nilului îmblând şi pentru ca din izvoarăle Nilului cu gura apă să beau în inimă având, după ce peste munţii ce să cheamă a Lunii am trecut şi la bălţile unde crocodilii să nasc am sosit, bălţile din giur împregiur cutreieram, pentru ca gârla Nilului (carea în capetele bălţilor despre apus să varsă ) să aflu. La capetele bălţilor şi în gura gârlii am aflat un 5 oraş preafrumos, cu cetate preafrumoasă.
Oraşul dară şi cetatea lui într-acesta chip era: Bălţile acelea, unde în capete să împreuna şi vărsăturile apii Nilului în sine priimia, între dânsele de ce înainte mergea, de aceia în laturi să despărţiia şi ostrovul lăţiia şi precum să videa ca la 700 de mile în lung şi în lat tot uscatul între bălţi cuprindea. Iară pre marginile amânduror bălţilor cele pe dinafară, din giur împregiur, ca cum cu zid ar fi îngrădite, cu munţi şi dealuri goli era încungiurate, aşe cât numai unde bălţile în gârlă să vărsa şi în matca Nilului să răvărsa, munţii împreunaţi nu era, unde ca dintr-un hălăşteu, ca pre stavila morii apa cum mare răpegiune să slobodziia şi apa Nilului spre răsărit a cură răpedziia. Aşedară, despre răsărit bălţile, munţii şi locul să avea, iară despre apus, adecă dincotro Nilul viniia şi în capetele bălţilor îngemănându-să să despărţiia, într-alt chip era. Că pre cât munţii acei din stânga şi din dreapta să înălţa (că şi a munţilor înălţime ca la cinci mile să socotiia), pre atâta locul din dos să râdica şi cu vârvurile munţilor de-a tocma câmpul despre apus în lat şi în lung să întindea, prin mijlocul a căruia apa Nilului, din izvoarăle de unde ieşiia, spre bălţile ce-l sprejiniia lin şi frumos curea. Iară pre şesurile câmpului aceluia, şi pre o parte şi pre altă parte de apă, atâta câmpul cu otavă înverdziia, cât ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi să părea, în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând şi pre so coteală, ar fi sădite, cuvios să împrăştiia, şi când zepfirul, vântul despre apus, aburiia, tot feliul de bună şi dulce mirosală de pre flori scorniia. Aşe cât nici ochilor la privală, nici nărilor la mirosală saţiu să putea da. Iară pre malurile gârlei tot feliul de pomăt roditoriu şi tot copaciul frundzos şi umbros, de-a rândul, ca cum pre aţă de-a dreptul şi unul de altul de departe ca cum cu pirghelul ar fi fost puşi frumos odrăsliia. A cărora umbri, giumătate pre lină apa Nilului, iară giumătate pre mângâioasă faţa câmpului să lăsa. Iară roada pomilor, şi la frumseţe şi la dulceaţă, nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat. Căci tot într-acelaşi pom mugurul crăpa, frundza să dezvăliia, floarea să deşchidea, poama lega, creştea, să cocea şi să trecea totdeodată, nici după vremi viptul îmbla, ce în toată vremea toată poama şi coaptă şi necoaptă să afla.
Iară unde apa Nilului de pre şesul ce despre apus viniia şi din vârvurile munţilor în gârla cea de gios să vărsa, cetatea sta, a căriia nume cei de loc îmi spusără, precum Epithimiia o cheamă. Iară făptura şi îngrăditura cetăţii era aşe : din marginea malului, unde Nilul ca pre şipot în bălţi să vărsa, spre apus, şi pre o parte şi pre altă parte de apă ca la dzece mile zid gros şi vârtos de piatră în patru colţuri cioplită era, carile, după ce de la pământ ca la dzece stânjini să râdica, de ciia stâlpi mari şi groşi de marmure porfiră în sus să înălţa.
Fietecare stâlp de cinci stânjeni de înalt şi de 30 de palme în giur împregiur de gros, însă la rădăcină mai groşi era, iară în sus, de ce mergea, mai supţiri şi mai sulegeţi era. Iară fietecare stâlp supt rădăcină patru lei de aramă prea frumoasă şi ca aurul de luminoasă avea, şi tuspatru, cu dosurile la un loc împreunându-să, cu capetele, doi spre câmp, iară doi spre apă căuta, deasupra a cărora stâlpul să răzima. Aşijderea în vârvul a fietecărui stâlp, de la un loc şi mai în sus, patru zmei începea a să împleteci şi, după ce ca la trii coţi în sus să râdica, capetele îşi despărţiia şi puţintel can în gios le pleca, şi doi spre un stâlpi, iară doi spre alt stâlp ce le era dimpotrivă, căuta. Deci, precum a leilor, aşe a zmeilor făptură atâta de minunată era, cât nu zmei şi lei a fi să părea, ce într-adevăr vii şi cu duh a fi să videa. Iar din cerbicea a patru zmei arc sclipuit de marmure foarte frumos sclevesit în sus să râdica şi, foarte cu mare meşterşug peste apă întindzându-să, spre stâlpul ce-i era dimpotrivă să lăsa şi în cerbicea iarăşi acelor patru zmei să aşedza. Şi aşe, dintr-un capăt până la alt capăt, un sclip în chipul podului, peste apa Nilului să încheia. Aşijderilea, din capetele stâlpilor zid de marmure în sus să ridica, cât cu înălţimea sclipului să atocma.
Carile pre dinluntru cu var cu prav de cărămidă şi sfărmuşuri de piatră şi de marmure amestecate împlut era şi tot locul înluntru pre aţă de-a tocma atocmat era.
Iară din faţa pământului, ca la un stat de om, zid cu zimţi în giur împregiur încungiura, pentru ca celor dinluntru îmblarea şi primblarea fără primejdie să fie. Tot numărul stâlpilor 730 era, adecă de o parte, 365, şi de altă parte, iarăşi atâţia. Iară toată cetatea 24 de mile încungiura, 20 mile amândoaă laturile şi patru mile amândoaă capetele (căci de la un stâlp până la alt stâlp dimpotrivă doaă mile spunea că sint).
Cetatea dară aşe era, iară oraşul şi casele oraşului ce era întrînsa, pre amănuntul, cine poate povesti? Căci făpturile şi urdziturile acelea toată socoteala muritorilor covârşeste (că ce au făcut muritorii, de carea să nu să mire muritorii şi ce n-au făcut muritorii, de carea să să mire muritorii). Ce pre scurt de unele a-ţi pomeni nu mă voi lenevi (Camilopardalul dzicea): Dintre doi stâlpi de-a dreptul împotrivă până la ceialalţi stâlpi uliţă dreaptă şi tot într-o măsură de lată să ducea. Iară la capătul uliţii, şi de o parte şi de alta, poartă era, carea să închidea şi să deşchidea. Iară din pragul a fietecare poartă, în gios, scară în chipul theatrului în gios să lăsa şi, de ce să coborâia, la temelie să mai lăţiia, carea şi drum la suirea în cetate şi poprele zidiului şi sclipului era. Deci câte arce la sclip, atâtea uliţă în cetate, şi câţi stâlpi la zid, atâtea porţi pe zid şi atâtea scări pre lingă zid era, deosăbi de patru uliţe, carile de-a dreptul din capăt în capăt mergea. Şi în capete cerdace ghizdave şi frumoasă afară din zid, asupra apii, scoase avea, în carile giudecâtorii împărăţii < i > pre rând ce avea, într-un cerdac câte 90 de dzile giudeţele şi alte trebe a publicăi căuta. Căci împărăţiia aceia nu monarhie, ce publică ieste şi în 90 de dzile 9 oameni, fietecarile în dzece dzile slujba obştii isprăveşte. 3
Şi aşe, cineşi după rândul său şi în cerdacul său orânduindu-să, în 730 de dzile rândul plinindu-i-să, iarăşi dinceput rândul apuca.
Ce de acestea lăsându-ne, la cuvântul nostru să ne întoarcem (că perioadele mari în voroavă şi celui ce voroveşte la cuvânt sminteală şi celuia ce povestirea ascultă la audzire şi la pomenire invaluială face) Aşedară, uliţele, porţile şi scările cetăţii să avea, iară casele ca acum tot într-un părete ar fi fost, nici mai afară de alta ieşiia, nici mai înluntru intra şi aşe, rândul caselor dedesupt era. Iară al doilea rând, cerdacile ca trulele în sus să râdica înalte, cât de gios de-abiia la vârvu sigeata ethiopască a agiunge să poată. Păreţii caselor pri dinafară tot de marmure scumpă şi tot feliul de scrisori ieroglificeşti într-însele săpate avea şi toată dihaniia precum vie la păr, aşe săpată cu floarea marmurelui să asămăna, de care lucru, nu cu mâna pe părete săpate, ce vii pre nişte câmpi împrăştiate a fi să părea. Iară pe dinluntru stâlpii cei fără preţ, marmurile cele scumpe şi tot meşterşugul lucrului şi făpturii ce avea, cuvântul a le povesti vrednic şi gândul a le formui harnic nu ieste. Acolo chipurile bodzilor vechi să fii vădzut, icoanele a tuturor împăraţilor să fii privit, unele de aramă şi poleite, altele de argint şi de aur pline vărsate şi vasuri în minunat chip lucrate, supt dânsele alcătuite şi alte lucruri minunate în mulţime nenumă rate, în frâmseţe neasămănate să videa, carile nu numai a ochiului privală, ce şi a minţii socoteală ameţiia şi uluia.
Iară în mijlocul oraşului era o capişte a boadzii Pleonexiii, carea cum era făcută şi în ce meşterşug era zidită de pre atâta vii putea cunoaşte, că toată alaltă a cetăţii şi a oraşului făptură ca zgura lângă aur şi ca stecla lângă diamant să asămăna. Ce şi pre aceasta în scurt şi pre cât voi putea a ţ-o perigrapsi mă voi nevoi. Din faţa pământului urdzitura temeliii ca la doi coţi de înaltă dintr-o materie de metal vărsată a fi să videa, care metal decât custoriul mai scumpă şi mai grea, iară decât argintul mai ieftină şi mai iuşoară a fi să părea. Lumina capiştii în lung de 30 coţi, iar în lat de 24 coţi era, iară de înalt până supt poalele cele mai de gios, 55 de arşini să măsura. Deci cât meşterşugul vărsatului temelii<i> ceii de metal şi cât iscusită şi ascuţită mintea vărsătoriului şi tipăritoriului ar fi fost, florile şi frundzele, carile una pe supt alta vârâte, şi lozele una cu alta frumos impleticite, şi şerpii, carii pintre frundze şi pintre loaze să vârâia şi coadele cu zmicelele îşi invătuciia, arăta. Aşijderea, tot feliul de pasiri, de jiganii, de lighioi şi de pasiri peste toate locurile să arăta, unele în pomşori cuiburile îşi făcea, altele, acmu făcute, pe oaă clociia, altele hrană puişorilor îşi aducea, unele muşte prin aer goniia, altele lăcuste prin pajişte prindea, căile puii cloşcii să apuce să slobodziia, stârcii ca prin apă îmblând, piticii şi peştii a prinde chitiia, pajorile şerpii (carii pintre frundzele iederăi să şipuriia) să-i apuce clonţurile îşi vârâia, brehnacea de sus iepurile supt stâncă vârit, când va ieşi, în unghi să-l apuce pândiia, mâţa, carea pre şoarece pe supt frundzele din copaci cădzute, precum îmblă simţind ni cu urechea asculta, ni pasul prea cu linişte spre sunet muta, ni cum l-ar apuca şi cum mai fără veste s-ar răpedzi, cu picioarele cumpănindu-să, să găta, vulpea prin pomi şi prin copăcei găinele şi păsăruicele scociorâia, şi unele acmu vânatul dobândind, cu coada bârzoiată spre bârlogul ţincilor săi, cum putea mai tare, să ducea. Lupul după turma oilor pre piept să târâia, ciobanii, unii, ca de somn adormitând, în cârlige rădzimaţi, alţii, ca de ploaie şi de vânt rece cu glugile peste cap lăsate şi pre un cot la pământ lăsaţi era, iară dulăii, unii în picioare sta şi ca cum de departe mirosul lupului ar adulmăca, alţii pre brânci lăsaţi şi capul pentre picioarele denainte întinzându-şi dormiia şi ca cum în vis lupul în oi ar fi dat părându-li-să, prin somn ca cum ar scânci şi ar brehăi să videa. Iară la alte turme, ca când lupul oaia ar fi apucat, ciobanii chiuia, cu mâna dulăilor lupul arăta, dulăii goniia, lupul cu cârlanul în gură fugiia, alţi ciobani de la alte turme în timpinare îi ieşiia, lupul întraltă parte şuvăia şi ca cum spre o pădure, carea înaintea lui aproape să videa, năzuia. Aşijderea alalte turme de dobitoace sălbatice, cerbii şi buării prin dumbrăvi, caprile prin stânci, ciutele pre şesuri, unele cu viţăluşii după dânşii, altele, acmu aproape de fătat, pântecele de mijloc în gios le trăgea. Iară într-un loc lucru foarte frumos la privală să arăta, unde vânătorii măiestrii spre vânarea fililor punea: întâi o groapă adâncă şi largă săpa, apoi din fundul groapei un gârlici strâmpt, până la faţa pământului, costiş scotea, în gura a căruia gârlici un harbuz punea. După aceia, fietecare vânătoriu, câte o dobă în spate luând, în pădurea cea mare intra, unde filii îmblând să videa. După ce pre furiş în pădure întra şi fietecarile într-un copaciu înalt să urca, apoi, din toate părţile în dobe lovind, pădurea să răzsuna. Filii, de sunetul dobelor spăimântându-să, la marginile pădurii spre câmp ieşiia, unde la gura gârliciului peste harbuz nemeriia. Vânătorii din copaci, vadzind precum filul la harbuz au nemerit, dobele a bate părăsiia. Filul cu botul harbuzul clătind, harbuzul pre gârlici în gios a să prăvăli purcedea. Filul după harbuz, pentru ca să-l prindză urmând, în groapa cea largă, carea în fundul gârliciului era săpată, întră, şi altă grijă nepurtând, harbuzul să mănânce să nevoieşte. Vânătorii îndată din pădure ieşind, cum mai curând, cu pari şi cu alte zăvoară, carile acolea mai denainte gătate au, gura gârliciului astupă. După aceia, prin câteva dzile pre fil cu foamea domolind, cu lanţuh de grumadzi îl scoate şi unde voia ethiopului ieste, acolo îl duce (că mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decât foamea alta nu ieste). Acestea dară şi altele multe mai ciudate şi mai minunate în temelia capiştii săpate şi vărsate să videa. Iară deasupra temeliii, până supt streşinile cele mai de gios, patru păreţi din patru marmuri de porfiră încheiaţi era, adecă fietecare părete dintr-un marmure sta, şi încheietura în colţuri, pe unde, sau cum s-au împreunat, nu ochiul muritoriu, ce aşeşi mai şi cel nemuritoriu, precum n-ar fi putut alege îndrăznesc a dzice. Tot păretele de sus până gios neted şi decât diamantul mai luciu era, atâta cât dzua lumina soarelui ca printr-un preacurat criştal înluntru pătrundea şi lumina dinluntru cu cea dinafară una să făcea, atâta cât nu mai puţină lumină în capişte decât în aer era. Iară noaptea, pe dinluntru, candile la număr decât numărul mai multe, şi de sus până gios, pre lângă părete frumos orânduite, avea, şi fietecare candilă 5 ocă de aur arăpăsc trăgea, iară înluntru 1 ocă de nard lua (căci în capiştea Pleonexiii undelemnul maslinului nu arde ). Carile, după ce ochiul ceriului să închidea şi perdeaoa nopţii peste faţa pământului să trăgea, toate să aprindea şi deosăbit de lumina carea înluntrul capiştii făcea, prin străluminoşi păreţii ei lumina candilelor pătrundzind, peste toată cetatea, ca soare lumina şi ca luna între alte stele să arăta (căci la toată casa în cetate câte un cerdăcuţ de acea materie de marmure să afla), şi aşe, tot oraşul — precum noaptea, aşe dzua — cu strajea luminii să păziia, nici altă strajă sau pază trebuia. Deci până la streşinile cele mai de gios, precum s-au pomenit era. Iară de acolo în sus, despre răzsărit, şepte, şi despre apus aşijderilea şepte înalte şi cu mare meşterşug făcute trule avea.
Trula cea din mijloc drept asupra isimeriii căuta, şi când soarele în zodiia Cumpenii era, cu radzele tocma în trula din mijloc lovind răzsăriia. Aşijderea când apunea, tocma în trula cea din mijloc despre apus lovind apunea. Aşijderea alalte trule fietecarea în dreptul zodiii ceriului din meşterşug era pusă, şi aşe soarele, în ce zodie să afla, în trula a aceii zodii răzsăriia şi în vârful trulii, peste acoperimânt, sămnul zodiii, de aur curat şi cu iscusit meşterşug făcut, pus era.
Trulele dară de prinpregiur aşe fiind, în mijlocul lor era o trulă mai înaltă şi mai groasă decât alalte, decât toate. Carea cu acesta meşterşug era facută că cu umbra ei ceasurile în celelalte arăta, ca şi alalte trule după măsura gnomonului era puse. Iar în vârful trulii aceii mari chipul boadzii Pleonexiii în picioare sta, carea cu mâna dreaptă despre polul arctic spre polul antarctic, cu degetul întins, ceasurile arăta. Deci când umbra vârvului degetului în mijlocul trulelor celor mai mici sosiia, după numărul lor ceasurile să înţelegea. Iară denaintea uşii capiştii, o cămară, carea pe şepte stâlpi era ridicată, înainte să întindea şi fietecare stâlp în chipul unii planete era făcut, ca precum numărul planetelor, aşe chipul lor aievea să arete. Iară sclipul cămării carile din vârvurile acelor şepte stâlpi să râdica, giumătate de sfera ceriului închipuia şi din fietecare stâlp pe supt sclip cu frumos meşterşug cununi de marmure era întoarse, carile drumul a fietecare planetă precum ieste arăta. Alalte zidituri şi lucruri iscusite carile în giurul împregiurul capiştii era, cine le poate povesti?
Eu, dară, aşe (dzicea Camilopardalul), ca cel strein, de toate carile videam peste măsură mirându-mă, şi nu atâta de minunea lucrurilor vădzute mă miram, cât de carea întâi m-oi mira, mă minunam şi de unile, a cărora nici începutul, nici săvârşitul a pricepe puteam, socotiiam, oare în ce chip a le cunoaşte aşi putea şi cine să mi le arete s-ar afla chitiiam. Şi după ce de multă cutreierare şi mai cu de-adins de peste măsură mirare obosit, supt umbra a unor frumoşi şi umbroşi copaci (carii denaintea capiştii sădiţi era) ca puţină odihnă tuturor mădularelor să-mi dau, acelea, unde ca cei în agona morţii dzăceam, o Lebădă bătrână şi albă lângă mine să apropie şi, dacă bună dzua după obiceiu îmi dede, de unde sint şi ce pre acelea locuri caut mă întrebă. Eu, după ce îi spuş, precum din locurile marginii Ethiopiii sint şi precum pentru ca izvoarăle Nilului să aflu şi din începăturile lui apă să beau, în gând mi-am pus şi cu aceasta pricină pre aceste locuri, îmblu, dacă-i dziş, ea răspunsă: Greu şi aspru lucru, lungă şi primejdioasă cale înainte ţ-ai pus, o, priietine. De vreme ce eu, după ce din oul maică-mea am ieşit, până a nu putea zbura, cu răpegiunea apii şi cu vânslirea talpelor câtăva vreme am călătorit, iară după ce penele mi-au crescut şi aripele vrednice de zburat mi s-au făcut, în aer m-am ridicat şi, tot pe deasupra apii zburând, de trii ori soarele învârtijirea ş-au sfârşit, până eu la acesta loc am sosit.
Şi deosăbi de aceasta, la cale ca aceasta, nu talpe, ce pene, nu picioare, ce aripi trebuiesc, căci înălţimea munţilor, strâmptorile poticilor şi lăţimea şi lungimea câmpilor, toate împotriva firii tale stau. De care lucru, fără cereasca agiutorinţă (carea spre toate poate), ,,spre acea cale mai mult înainte a păşi, nu numai lipsa vinelor, ce şi a crierilor a fi, decât toată ivala mai aievea ieste. ” Acestea Camilopardalui de la Lebădă audzind, învăţătura din praxin în theorie îşi mută şi calea delungată în odihna mângâiată îşi schimbă. Însă către Lebădă într-acesta chip grăi: ,,Eu, o, priietină nu atâta osteninţa căii, cât ştiinţa lucrului în samă bag. Ce fiind de faţă ştiinţa, de va lipsi osteninţa şi mai bine va fi (că toată agonisita lucrului deplin, macară că fără sudori şi durori a fi nu poate, însă când voia voilor şi puterea puterilor cuiva ceva de la sine dăruieşte, nici osteninţa trebuieşte, nici lenea să probozeşte). Şi de vreme ce trecutele tale osteninţă băţul agiutorinţii slăbiciunilor şi neputinţelor mele a fi să văd, cu multă plecăciune te rog ca pentru firea Nilului şi pentru izvoarăle lui şi adaogerea şi scăderea lui, ce mai cu adeverinţă ai şti, pre cest la pravul talpelor picioarelor tale cădzut neînştiinţat să nu laşi (că toată ştiinţa atuncea de ştiinţă să dovedeşte, când după adeverinţă pre altul a înştiinţa ştie)”. Atuncea Lebăda cătră Camilopardal dzisă: ,,Priietine, obiciuit lucru între filosofii noştri ieste ca când cineva pentru Nil voroavă a face ar vrea, întâi în capişte mărgând, jirtfă boadzii locului să facă, apoi, în marginea Nilului coborându-să, pre mâni şi pre obraz cu apa lui să să spele, de ciia, la locul său întorcândusă, ce i-ar fi voroavă să vorovască (că cine de la sine cuvântul începe, cuvântul a sfârşi cu nevoie şi preste voie îi va fi, iară cine de la cuvântul cuvintelor începutul începe, sfârşitul sfârşiturilor la cel poftit şi dorit sfârşit fără prepus îl duce) “. Cătră carile răspuns (dzice Camilopardalul): ,,Cu dulce suflet şi cu dragă inimă chipul bodzului a privi şi cu înfrângerea inimii la picioarele lui a mă tăvăli aşi pofti, însă ce vrednică ieste sărăciia mea jirtfă Pleonexiii a aduce şi în ce chip strâmptă mâna mea largi grumadzii ei a sătura va putea?” Lebăda-mi dzisă: ,,Pentru aceasta în întristare nu întra, o, priietine (că Pleonixia de la cei bogaţi tot, iară de la cei săraci pre giumătate ia ), şi cine ce i-ar duce, întâi priimeşte, apoi oare ce i-ar mai putea aduce şi cu cuvântul şi cu lucrul ispiteşte”. Eu cătră dânsa dzişi: ,,Eu peste mine aer, supt mine ţărnă, iară în mine nemică ceva lucru de materie nu am, fără numai duhul, carile mă poartă “. Lebăda-mi dzisă: ,,Dintraceste trii, oricarea mai îndămână şi mai pre lesne îţi va fi, cu tine ia şi cum mai curând la capişte să mergem, ca şi eu, de ce am învoit, şi tu, de ce ai poftit, să ne îndestulim”. Eu în mine şi cu mine socotindu-mă precum aerul nu să prinde, sufletul nu să scoate (că pofta fără stâmpărare nu numai trupul, ce şi sufletul giuruieşte şi dăruieşte ), în pumni puţinteluş lut galbăn luaiu şi cătră Lebădă arătându-l, dzişi: ,,Iată pominocul jirtfii mele şi, cu acesta împreună, pre tot pre mine spre jirtfă mă dau şi, mai mult nezăbăvind, la capişte să mergem şi, ţeremoniile obiciuite plinind, la giuruita noastră să ne întoarcem “. Lebăda îndată cu mine împreună sculându-să, înluntrul capiştii întrăm.
Unde în mijlocul capiştii, boadza Pleonexis într-un scaun de foc şedea, supt a căruia picioare un coptoraş de aramă plin de jăratec aprins a fi să videa. Iară din giur împregiur făclii de tot feliul de materie ardzătoare cu mare pară, vârtos ardea.
La chip veştedă şi gălbăgioasă, ca cei ce în boala împărătească cad a fi să părea, cu sinul deşchis şi cu poale în brâu denainte sumese, ca cum ceva într-însele a pune s-ar găti, sta. Cu ochii închişi şi cu ureche plecată, ca când ce în poale i s-ar pune să nu vadă, iară ce materie ar fi carea s-ar pune audzind să înţăleaga.
În mâna dreaptă cumpănă ţinea, în carea de o parte, în locul dramului, piatra ce-i dzic ahortatos şi anevsplahnos (căci piatra aceia doaă numere are) pusese, iară de altă parte, chipul a toată lumea pus a fi să părea. Insă cumpăna din dreapta la pământ atârna, iară cumpăna din stânga ca pana în aer giuca (că unde nesaţiul stăpâneşte, acolo toată lumea decât bobiţa strugului mai mică ieste). Iară în mâna stângă ţinea o leică, a căriia ţievie până gios, la picioarele scaunului agiungea şi deasupra cuptoraşului celui de aramă într-o gaură ce avea să sprijieniia. Deci, pre cât socoteala mea agiungea, prin leică printr-aceia toate celea ce să punea trecea şi în cuptoraşul cel de aramă să topiia, de ciia în pară aprindzându-să scaunul în carele boadza şedea să făcea.
Iară dacă mai aproape de chipul boadzei ne apropiem, ca când mai denainte ar fi ştiut şi ca cum din ceas în ceas aşteptând, ne-ar fi păzit, întâi ochii ce avea închişi, decât a puhacii mai mari şi decât a mâţii mai luminoşi steli. Iară după ce darurile ce purtam bine cunoscu, ca să nu le vadă, ochii închisă.
Iară când în cumpănă le vom arunca, pentru ca să audză, urechea pusă. Deci eu lutul cel galbăn în cumpănă aruncând, preotul carile pururea boadzii slujiia (a căruia nume bine nu ţiiu minte, dară, pre cât mi să pare, Filohrisos îl chema) îndată din cumpănă lutul luă şi în leica ce ţinea în mâna stângă îl aruncă, carile îndată ca ceara să topi şi ca undelemnul în cuptoraş şi în para scaunului să amistui. Că pre cât puteam cunoaşte, supt fundul coptoraşului gura Tartarului era, şi din fundurile pământului focul nestins în fundul coptoraşului loviia, de unde atâta putere de fierbinteală şi de văpaie ca pre o cahlă izbucniia. Carea nu numai lutul galbăn, ce şi cărămida roşie ar fi amistuit (că focul din cuptoriul Pleonexiii nu ceinţa, ce câtinţa materiii cearcă ; aşijderea, nu de mulţime să oţăreşte, ce de cel ce ar rămânea jelind să gălbeneşte). După aceia preotul Filohrisos mă întrebă ce mi-ar fi pofta şi cu ce gând am adus jirtfa. Eu, dacă-i spuşi precum la fântânele Nilului să agiung mă nevoiesc, el de mi-au mai rămas ceva lut, de carile întâi jirtfă am făcut, mă întrebă. Eu dzişi că la mine nu am, ce, de-i va fi voia, un cescuţ să mărg dă aduc. El, ,,nu sta, îmi dzisă, şi cum mai curând aleargă şi cât mai mult vii putea, adu”. Eu, cu multă grabă din capişte ieşind, la locul ce ştiiam mă dusăiu şi, după ce buzunarile, sinul şi poalele îmi împluiu, iarăşi la capişte cum mai de sirg mă întorseiu (căci şi aceasta fire Pleonexia are, ca cei ce vor să-i jirtfască, cât de mult şi cât de curând jirtfa a săvârşi să silească. Şi dacă lutul în cumpănă pusăiu, întâi, oarece, cumpănă a să clăti să videa, apoi piatra ahortasiii clătirea oarecum simţind, ca cum nu cu greuimea, ce cu răpegiunea în gios să slobodzi şi toată greuimea lutului la pământ atârnă. Preotul Hrisofilos îmi dzisă: ,,Priietine, scutură-ţi poalele, sinul şi buzunarele, ca rămăşiţa pravului ce va fi rămas asupră-ţi să nu rămâie (că orice în capiştea Pleonexii <i> întră, iarăşi afară a scoate preste firea boadzii ieste), şi în ceva scârbindu-să, şi jirtfa şi osteninţa în zădar poate să-ţi iasă”. Iară după ce, după cuvântul lui Filohrisos făcuiu (căci atâta de tare peste tot mă scuturaiu, cât nu numai pravul ce ar fi aţinat rămas, ce încă şi stramţele de pre mine împreună cu pravul cădea), din fundurile capiştii un glas supţire ca de coruiu, piuind-grăind, la urechi îmi vini. Iară preotul Filohrisos dzisă: O, de trii ori fericit, priietine, că hrismos minunat ca acesta prea puţini au ascultat şi în fericire ca aceasta mai nime n-au întrat.” Eu, cu multă plecăciune, dacă pre Filohrisos pentru ca hrismosul să-mi arete rugai, el dzisă: ,,Hrismosul ieste acesta: Într-acesta chip hrismosul dacă luaiu, împreună cu Lebăda, de pre poarta carea împotriva capiştii era, la marginea Nilului ne coborâm şi după învăţătura Lebedii, dacă pre mâni şi pre obraz mă spălaiu şi alalte obiciuite ţeremonii făcum, iarăşi la locul unde Lebăda mă aflasă ne înturnăm. Unde Lebăda, pentru firea Nilului, fântânele, adaogerea şi scăderea lui, într-acesta chip a-mi povesti începu :,,Sfânta aceasta a Nilului apă, din cei ai noştri pre la fântâne lui lăcuitori bătrâni, aşe audzim şi noi cu ochii noştri aşe am vădzut. De la cetatea aceasta spre apus câmpul carile vedzi, 1.700 de mile să întinde, până unde la munţii carii Monomotapa să cheamă să sfârşeşte, şi ca cum Nilul prin mijloc i-ar tăia, înluntrul munţilor întră. Munţii, în lungiş, toată marginea despre ochianul apusului şi amiadzădzii cuprind, care margine în limba noastră să cheamă Cafaron, ce să tâlcuieşte: neîmblat.
Iară în lăţime opt sute şi noaădzăci şi trii de mile cuprind. Deci după ce Nilul în munţi într-aceştea întră, de dese stincele, carile înainte îi ies, vasul, cât de mic şi de vârtos, mai mult de trii sau patru mile, fără primejdiia zdrobirii, să margă nu poate, şi aşe pre apă cineva munţii a covârşi nu ieste cu putinţă. Aşijderea pre uscat munţii atâta sint de aspri şi de înalţi, cât nu Camilopardal, jiganie ca tine de mare, ce nici caprele sălbatici pe dânşii a să urca nu să pot. La care locuri (precum ţ-am şi mai dzis), penele şi aripile şi şi acelea nu cu puţină osteninţă şi nu în scurtă vreme a străbate pot. Iară la mijlocul munţilor, ca o cunună împregiur munţii să lărgesc şi, ca cum groapa carea la rădăcinele lor ieste ar îngrădi, lacul acela 600 de mile încungiură. Iară în capătul unde munţii despre crivăţ vor să să împreune şi gârla Nilului, carea despre amiadzădzi vine, pintre dânşii trece, din rădăcinele munţilor în loc de apă tină cleioasă şi lipicioasă izvoreşte. Carea nu peste toată vremea, ce într-un an 40 de dzile numai, atâta de mult varsă, cât gârla Nilului în trii dzile iezăsc şi după ce gârla să iezeşte, tina aceia într-atâta înălţime creşte, cât cu vârvul munţilor să potriveşte. Deci Nilul într-acesta chip denainte a cura oprindu-să, din gârla sa înapoi începe a da. Ce locul de unde fântânele îi izbucnesc (adecă vârvul munţilor Cafaron), cu trii mile mai sus decât munţii Monomotapa fiind, iarăşi apa Nilului înapoi împinge. Carile din gârla sa a să vârsa începând, tot lacul carile în vârvul munţilor Monomotapii ieste împle, atâta cât apa de atocma cu munţii să suie. Iară după ce soarele în zodiia Racului să coboară (căci vârvul munţilor acelora supt zodiia Aretelui să află) şi umedzala aerului şi a pământului să înmulţeşte, tina acea, ca munţii la iezetura Nilului grămădită şi de fierbinteala soarelui întărită, din vârv a să muia şi ca omătul a să topi începe. Deci şi apa carea în lacul munţilor era adunată, loc de curgere aflând, încă mai vârtos, cu răpegiunea sa acmu moale tina aceia a săpa şi mai vârtos a o răzsipi începe. Carea precum în patrudzăci de dzile crescând să boţeşte, aşe prin patrudzăci de dzile răzsipindu-să şi topindu-să, Nilul în gârla sa cea din fire să coboară. Aceasta dară, o, priietine, pricina adaogerii şi scăderii Nilului ieste. Însă aceasta mai vârtos a şti ţi să cade că din vârvul munţilor Monomotapii, unde gârla Nilului să iezeşte, până în ţara Eghiptului, unde în Marea Roşie să deşartă, 55 de mire cereşti, de la amiadzădzi spre crivăţ să măsură, şi la fietecare miră cerească câte 73 de mile peminteşti, după socoteala gheometrilor, dând, pre dunga dreaptă fac mile 4.015.
Ce apa Nilulul, decât alalte ape cu multul mai şuvăită şi covăită fiind, la patru părţi încă o parte mai adaogem, pentru ca cursul apii urmând, călătoriia lui adevărat câte mile face să aflăm. Şi aşe încă 1.000 de mile adăogând, peste tot, de la munţii Monomotapii până în marginea Mării Roşii 5.015 de mili să numără, pre carile trupul apei Nilului prăvălindu-să merge. Însă cei vechi nu pentru altă pricină apa Nilului în numărul bodzilor au numit şi cu sărbători şi ji<r>tfe pe an, la adaogere şi la scădere l-au cinstit, fără numai princet curgerea lui socotind şi în scurtă vreme atâta călătorie ce face vădzind şi adevărat de mirat lucru ieste că cu câtă lină curgere ce are, aceste 5.015 de mile în 40 de dzile le călătoreşte, de care lucru au socotit că ca cu un duh oarecarile împins, de patru ori pre fund mai repede decât în faţă să cură. Deci aşe precum s-au pomenit, din hăleşteul munţilor apa cea strânsă slobodzindu-să, în fundul său Livia şi Eghiptul acopere şi bivşugul locurilor acelora, precum audzim, pricineşte. Iară cât pentru fântânele şi izvoarăle lui putem şti, povestea aceasta ieste: Pre marginea ocheanului, despre amiadzădzi, ieste o ţară carea să cheamă Zangvi, carea pre marginile mării, de la coasta Cafaronilor spre răsărit să întinde; în capătul aceştii ţări sunt nişte munţi în marginea ocheanului stând, pe supt a cărora rădăcină 120 mile spre uscat un cot de mare iese. Iară în fundul cotiturii, unde munţii o împregiură, de la pământ în sus ca de 15 coţi, în coastele munţilor, în mulţime nenumărate gauri să văd. Aşijderea, toată coasta munţilor acelora, ca buretele potricălită şi găunoasă ieste. Deci când ocheanul creşte, peste găunăşiturile munţilor de dzece coţi mai sus trece (căci ocheanul dintr-acea parte în şese luni creşte şi în şese scade şi până la 25 de coţi să înalţă). Şi aşe, apa ocheanului toate gaurile munţilor acelora împlând, une izvoară prin munţi într-o parte şi într-altă parte izbucnesc. Iară o parte, la coasta munţilor de ceasta parte ieşind, cu mari puhoaie în lacul ce să cheamă Zaflan să coboară. Din care lac gârla Nilului în ceasta parte purcede, şi în cale alte pâreaie şi văi tumpinându-l, în mărimea în carea îl vedzi creşte şi să măreşte.
Că după cea de obşte socoteală a filosofilor noştri (toate apele dulci din marea amară ies şi toate pâreaiele tulburi în marea limpede să limpedzăsc), de care lucru izvoarăle Nilului prin grosimea atâţea munţi trecând şi atâtea pietri strâmpte pătrundzind, materiia cea groasă, amară şi sărată ca printr-un limbic să lămureşte şi, ca dintr-un vas într-alt vas prităcindu-să, să curăţeste şi să îndulceşte. Aşijderea, de la lacul Zaflan până ce la acesta loc vine, nu puţină piatră loveşte, nu peste puţine cataracte să zdrobeşte, carile toată amărâmea sugând îi opresc şi de ce mai mult îl clătesc şi-l zdrobesc, de aceia mai tare îl îndulcesc. Deci şi cetatea aceasta, pentru a Nilului pricină, pre stâlpi într-atâta nălţime, precum o vedzi, ieste râdicată, şi când năbuşeşte Nilul, până la uşile cetăţii să suie. Căci aicea mai mult să înalţă apa decât la Livia, întâi căci iezitura îi este mai aproape, apoi căci de aicea până acolo, în multe ape şi gârle împraştiindu-să, să cheltuieşte şi mai vârtos dacă supt dunga Isimeriii agiunge, împotriva ţării carea să cheamă Congo, în pământ să soarbe, a căruia huiet cale de 8 mile să aude. Şi din sorbitură pre supt pământ, drept de-a crucişul spre apus ca la 400 de mile mărgând, în lacul carile Medra să cheamă izbucneşte, şi din lac iaraşi în gârlă purcegând, spre ocheanul despre apus cură.
Şi dacă de-a lungiş din capăt până în capăt prin toată ţara nigritilor trece, pre dinaintea oraşelor Tomvut şi Gvinea, în marea despre apus să deşartă.
Care apă în lungiş cu cinci mire cereşti decât Nilul mai scurtă să numără şi macar că de pre numele ţării şi apa Nigris să cheamă, însă adevărul ieste că fără nici un prepus din Nil să desparte şi în lacul Medra izbucneşte. Care lucru, macar că de multe ori şi de la mulţi s-au ispitit, însă acmu de curând, mai curată şi mai aievea probă a să face s-au tâmplat. Trii filosofi, ghimnosofiste, pentru ca cataractele Nilului (celea ce dincolo de munţii Lunii să află) a privi, de poftă încingându-să, cu vasele cele de piiele de fil (căci aici la noi corăbii din piei de fil cusute şi foarte cu frumos meşterşug alcătuite fac), pre gârla Nilului în gios au purces şi până la locul unde Nilul în pământ să soarbe vânslind, corăbiierii şi cei ce cu vânslele trăgea, de osteninţă biruiţi şi de somn omărâţi, huietul carile apa acolo face n-au audzit. Şi aşe, fără veste, cu apa supt pământ s-au sorbit (că amintrilea, păzindu-să, pre despre amiadzădzi abătându-să, vasele cu funi din coajea finicului împletite de pre uscat trag, şi dacă din holbura apii trec, iară că vânslele a vânsla purceg). Unul din filosofi supt cămara corăbiii aflându-să şi uşa cu carea gura hambariului cu suptul apii deasupra închidzindu-să, de apă nedodeit, trii dzile şi trii nopţi au rămas. După trii dzile, cu tâmplarea câţiva păscari în lacul Medra pentru vânarea peştelui năvodul în baltă aruncând, în loc de vânat corabie şi în loc de peşte pre filosof din fundul corăbiii scot. Care lucru păscarii vădzind, întâi de minune s-au fost uluind, apoi pe filosof cine ieste şi de unde ieste întrebând, le spusă precum de la cetatea Epithimiii ieste şi precum cu corabiia la cataractele Nilului cu alalte soţii era să să coboară, iar tâmplarea cum l-au purtat şi cum în mreaja păscarilor s-au aflat, nici ştie, nici pricepe, fără numai că din apa Nilului în balta Medrii precum au izbucnit cunosc. Aşe filosoful şi pre supt pământ lucrurile fireşti ispitind, apa Nigris din Nil a să despărţi pre toţi au învăţat. ” Acestea şi altele ca acestea Lebăda povestindu-mi şi de lucru rile carile mare poftă aveam a mă învăţa înştiinţindu-mă, zbură şi încotro să dusă a şti nu mai putuiu .” Povestea aceasta Râsul prin lungă vreme cătră alalţi povestind şi precum de la Camilopardal mai în trecutele dzile să o fi audzit cu giurământ întărind, dzisă: ,,De vreme ce după atâta a tuturor trudă prin munţi şi osteninţă prin codri, coarne lepădate a afla nu s-au putut, eu socotesc ca cu toţii împreună la lăcaşul Camilopardalului mărgând, hrizmosul Pleonexiii, carile în cetatea Epithimiii au audzit, a ni-l tâlcui să-l rugăm, ca doară şi noi, jirtfă Pleonexiii aducând, cercarea să ne aflăm şi pofta să ne plinim”. Sfatul Râsului cătră toţi viclenii plăcut fu şi ,,cum mai curând la Camilopardalon, tâlcuitoriul hrizmurilor, să mergem”, striga.
Unde după ce marsără, împreună cu sine şi pe Cămilă ducând, şi precum le ieste povestea îi spusără. Camilopardalul dzisă: (în grădini boţi de lut în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie, iară oamenii boţi de lut în mână ţin, pentru ca să amăgească pre alţii). ,,Între voi dară, o mamină să vede, ca şi boţul în grădină (pe Cămilă cu degetul arătând), iară boţ de lut în mână nici să vede, nici să aude. A şti dară vi să cade că eu în numărul fiilor
Pleonexii< i > prin hrizmos sint chemat şi în urmele ei a îmbla sint învăţat. Pre care învăţătură cu lutul galbăn în cetatea Epithimiii am cumpărat-o. Deci, precum am cumpărat-o, aşe a şi o vinde mi să cade .De care lucru întâi învăţătura hrizmosului învăţaţi, apoi tâlcuirea lui, după învăţătura ce viţi lua, vă cumpăraţi: Acesta hrizmos pasirele şi dobitoacele toate de la Camilopardal audzind, unele de prostime nu înţălegea, iară altele, înţălegând, a nu şti să făcea. Iară cele de sigeata cuvintelor rănite pentru cercarea coarnelor urechile a le primejdui socotiia. Din toate Râsul mai mult a Camilopardalului cunostinţă şi prieteşug având (căci amestecarea singelui amestecă sufletele) şi pre taină tâlcul hrizmosului Camilopardalului întrebând, dzisă: ,,Rogu-te, Ca milopardale, în taină, fără meteahnă şi-n ascuns, fără prepus, să vorovim. Precum fiiul Pleonexiii să fii singur mai denainte ne-ai spus şi precum în urmele ei calci, n-avem prepus, însă învălătucite cuvintele hrizmosului tău ce vor să însămnedze aievea să-mi spui te poftesc.” Camilopardalul dzisă: ,,Boul răstoarnă ţărna, plugariul samănă, stăpânul sau vinde, sau mănâncă, însă aceasta la lucrurile voastre ce folos aduce? (Chipul de om cu chipul de om să vâneadză şi ochii întunecaţi cu lumina galbănă să lumineadză). Cuvintele scumpe şi voaă svinte, cu slove mănunte, în tăbliţe rătunde să cumpără, carile hrizmosul Pleonexiii a tâlcui şi fundul Epithimiii a pipăi pot.” Acestea precum sint Râsul bine înţelegând şi hrismosul în ce lut galbăn şi alb loveşte, deplin pricepând, preste tot anul, cinci piei de jder cu ţărnă albă împlute Camilopardalului giurui, ca hrizmosul Pleneoxiii să le tâlcuiască şi ei coarnele ce cearcă unde vor fi să nemerească. Camilopardalul jirtva giuruită, în alb cu negru muruită, o pofti, ca sămnul giuruinţii în arătarea adeverinţii să-i fie. Pre carea Râsul, îndată gătind-o şi cu multe picături negre pe dedesupt împistrind-o, Camilopardalului o dede. Camilopardalul, îndată la vrăjitorii locului mărgând, de să cade a jigănii ca acelea hrizmosul a tâlcui întrebă (căci vrăjitorii şi următorii Pleonexii< i > în tot locul şi în tot rodul să află). Carii într-acesta chip îi răspunsără: ,,(Al nostru ieste plata a lua, iară hrismosul cum să va tâlcui, vremii îi ieste a-l arăta ), de care lucru, ce înainte ţi să întinde prinde, şi ce din dărăpt te agiunge, nu împinge”. Camilopardalul, toate tâlcuirile vrăjitorilor bine înţălegând (căci toate după pravilile Pleonexiii mergea), înapoi să întoarsă. Cătră carii într-acesta chip tâlcul hrizmosului dede: Hrismosul şi tâlcul lui, macară că nici aşe tuturor fu înţeles, însă Pardosul şi Râsul bine-l pricepură. Adecă precum la vrăjitorii locului aceluia mâzdă şi plată trebuie, pentru ca pofta să-şi poată plini (că mâzda tot ochiul orbeşte şi mita tot pierdutul nemereşte).
Şi aşe, cu toţii împreună, după hrizmosul Camilopardalului la vrăjitorii locului mărgând, cu multă mită li să îmbunară, de le vor muntele cel mai înalt şi copaciul cel mai mare arăta (căci între munţi şi între copaci pre aceia vreme mare vorbură şi amestecătură a să scorni începusă şi carile mai mic şi carile mai mare ieste a să alege mai nu să putea ). Deci dintre vrăjitori, unul într-acesta chip le răspunsă: ,,În şesul cel gios muntele cel înalt ieste şi în rediul cel mic copaciul cel mare să află, unde coada păunului şi cornul buărului supt rădăcinile lor încuiate sint.” Aşedară, răspunsul de la vrăjitori luând şi muntele cu copaciul aflând, de supt rădăcinele lor întâi coarnele taurului scoasără, şi nici ceva mai multă zăbavă făcând (căci acmu munţii şi copacii începusă a să clăti ), în capul Strutocamilii le pusără, înaintea a căriia toate dobitoacele închinându-să, ,,într-ani mulţi şi buni, trăiască,” strigară. După aceasta pe Strutocamilă într-o şură închidzând, mâncarea şi băutura la măsură îi orânduiră. Supt a căriia nume alalte jigănii (carile rădăcina şi începătura vicleşugului era) toată păşunea mănoasă şi toată oaia şi vita grasă şi frumoasă zugrumând şi giunghind, mânca şi să desfăta. Acestea într-acesta chip dacă le aşedzară, în toate părţile şi olaturile de lucrul ce s-au isprăvit ştire dederă. Adecă precum din gâlceava Liliacului, a Vidrii să scornisă, dintr-a Vidrii a Strutocamilii să aţiţase, şi precum în ceastă dată siloghizmul Corbului întărindu-să, prin multă nevoinţa a sfetnicilor dintr-îmbe monarhiile, hotărârea Strutocamilii s-au ales şi la capul Cămilii, coarnele taurului aflându-să, s-au pus. Aşijderea, coada păunului a să afla şi la Strutocamilă a o aşedza au rămas şi precum şi aceasta s-ar fi aflat, numai clătirea munţilor şi vorbura copacilor prin puţintică vreme a să mai zăbăvi, pricină au fost, însă în bună nedejde să află, precum după aşedzimântul epitropii<i> şi podoaba chipului fără prepus i să va găti. Iară după ce veştile acestea tuturor trimasără, îmbe părţile cătră monarhii săi dzisără: ,,Cuvântul nostru înaintea împăraţilor noştri plăcut de va fi şi slobodă voia monarhilor noştri de va învoi, de iznoavă la svătuire să întrăm socotim ca nu cumva, mai mult vre mea prelungindu-să şi prin locuri streine lucrurile mai mult tăvălindu-să, vreo tâmplare oare carea împotrivă ieşindu-ne, cele de apoi decât cele dintâi mai proaste şi mai aspre ni să vor face (că aiurea zăbava nu să laudă, fără numai în alegerea prietinilor, şi aiurea graba nu să huleşte, fără numai în aflarea sfaturilor). De care lucru, a înţelepţilor şi a celor întregi la minte axiomă ieste: (Tot lucrul cu grabă să să cerce, iară de bun şi de rău cu îngăduinţă să să aleagă). (Că piierderea vremii bune ieste maica şi sămânţa vremii rele) (nici călătoriul înţelept de ploaie şi de arşiţă socoteşte, ce de cele ce la cale trebuitoare sint şi de povaţă să grijeşte).” Sfatul sfetnicilor plăcut fu înaintea împăraţilor şi, în toate deplin putere dându-le, în locul cel de sfat cu toţii să adunară, unde întracesta chip proimiul sfătuirii făcură (tot sfatul sămnul lucrurilor cu prepus viitoare ieste), în carile minte şi într-o parte şi într-alta întorcându-să, princet, princet, ca cuţitul pre cute să ascute şi în simceoa briciului întorcându-să, părul peste simţire despică. Întracesta chip mintea, de un sfat şi de altul atingându-să şi într-un chip supţiindu-să, cele mai clinciuroase a lucrurilor noduri pătrund şi din încâlcitură le descurcă.,,Liliacul, lighioaie fără nici un folos, carile într-îmbe părţile altă ceva să aducă nu poate, fără numai scandală şi price în deşert, că de vreme ce neamul şi hotărârea Struţului atâta de grea şi cu nevoie alegere au avut, cu cât mai vârtos alegerea Liliacului mai cu nevoie va fi, fietecine a cunoaşte poate. Aşijderea că Struţul aieve pasire oătoare şi cu pene fiind şi alalte a zburătoarelor hirişii după fel şi asămănare având, ce numai căci aripile mai mici decât după măsura trupului ar trebui, fiindu-i, cu câtă a tuturor osteninţă şi nevoinţă, şi aceasta cu mare primejdie şi cu ispite de hrizmuri şi vrăji lucrul la săvârşit s-au adus. Şi încă şi pentru aceasta mai toată nedejdea s-ar fi pierdut de nu întâi agiutoriul ceresc (fără carile ceva între muritori nici să clăteşte, nici să odihneşte), apoi cu îndămănarea aripilor Vulturului s-ar fi agiutorit. (Că tot lucrul muritorilor din voia slobodă purcede, iară sfârşitul cu bine a să videa din cele de sus să aşteaptă). Şi acmu, laudă fie Vulturului şi Leului ceresc, între toate dobitoacele mai de cinste şi mai de slavă a fi s-au ales. De care lucru pentru mică şi rătăcită jiganie, păsăruţă aceasta, foarte cu bună socoteală sama a lua să cade (că pentru lucrul mic sfatul mare a face a înţelepţilor, iară lucrul mic a samă a nu să băga, sau a mândrilor sau a nebunilor lucru ieste). Că pre amănuntul sama de-i vom lua, toată anomaliia şi rătăcirea firii la dânsa vom afla. Şi macar că iute la zburat şi 2 bine într-aripat ieste (care lucru aievea monarhiii Vulturului îl supune), însă şi alte multe a multe jiganii hirişii are, carile nu puţină materie de gâlceavă şi de scandală înainte pune: întâi că fată ca dobitoacele, a doa că la cap ieste ca şoarecele, la aripi ca albinele ieste, a patra că la picioare în fire pe altul să i să asemene nu are, de vreme ce aripile în picioare şi picioarele în aripi îi sint. A cincea că dzua orbăcăieşte, iară noaptea ca puhacea purecele în prav ascuns zăreşte. Adevărat dară, iarăşi să dzic, că arătarea firii în jigănuiţă într-aceasta să arată. Pentru care lucru, după al mieu cuvânt şi socoteala de obşte de va urma, adecă pentru ca toate vorbele de împoncişeturi aducătoare şi toate cuvintele de scandală purtătoare, ca cu briciul aţa tot şi peste tot deodată să le curmăm (căci mai mare vrednicie a să socoti nu poate, decât îndată gâlceava în pace a întoarce, şi pre cât mai în grabă ar fi, cu atâta mai lăudată ieste). A mea dar socoteală ieste aceasta: Întâiaşi dată, singur din sine, supt a căruia monarhie ar vrea a să supune să-l întrebăm, şi din voia şi alegerea lui nici cât de puţin să nu-l mutăm. Că într-alt chip lucrul mai de să va scutura, de pricinele de gâlceavă aducătoare nicicum nu vom putea scăpa. Cătră aceasta ieste şi alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobândirea a toată lineştea bună şi deplin nedejde a ne da poate. Adecă jiganiia aceasta din fire scurtă şi puţină la voroavă ieste, din gura a căriia mai mult decât interiecţia: ţis, ţis, a ieşi nu poate şi fără decât sămnul tăcerii, adecă decât tăcerea, altă n-au învăţat. De care lucru, socotesc că ea în meşterşugul cuvântului nedeprinsă şi în tropurile ritoriceşti neînvăţată fiind, cu un cuvânt a să dovedi şi cu o provlimă a să amurţi să vă putea şi singură din sine, veri într-o parte, veri într-altă, fără alt prepus să va pleca.” A tot sfatul plăcut fu sfătuirea Pardosului (căci el era carile mormăia acestea) şi aşe, pre Liliac faţă chemând, Moimâţa (carea precum în pravile ethiceşti ştiinţă să fie având dzisese), ca cum advocatul Liliacului s-ar fi făcut şi despre partea lui în parisie voroavă ar fi făcut, într-acesta chip a mateologhisi au început: ,,Vestită şi veche a vechilor giudecâtori axiomă ieste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi nu trebuie ). Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc şi dzic (că cel a înota neştiind şi în adânci ape cădzut, mâna întindzind, nu de creştet cufundat, ce de păr sau de mână ridicat, în aer şi spre viaţă trebuie scos) (că de binefacerea cu cât ieste mai la primejdie şi cu cât ieste mai curând, cu atâta mai bună şi mai priimită ieste). De care lucru, pentru ticăită şi dosedită, la vârstă brudie, la limbă bâlbâie jigăniuţa aceasta, tuturor în ştire a fi să cade, o, priietinilor. Carea din toate părţile pedepsită şi dosedită aflându-să, în ce să află şi cum să află nici singură pe sine a să cunoaşte mintea îl agiunge, nici de alţii, să întrebe lim ba îi slujeşte (căci pedeapsa distihiii mintea, iar neştiinţa cuvântului limba împiedecă şi scurteadză) şi, ca un lucru fără pravila firii ce ieste, nici la trup vreo alcătuire, nici la viaţă vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rânduială are (că cine vreodată vre într-o parte dreaptă zburarea Liliacului, sau cine supt soare urmele lui au vădzut?). Nici de lăcaş loc aşedzat, nici pentru hrana ceva undeva adunat a avea poate (că cine cel adevărat sălaşul i-au aflat, sau cine pentru hrana lui carea ieste s-au înştiinţat?). Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrednic de văierat fiind, acmu cu capul plecat la mare mila marilor împăraţi aleargă şi cu toată umilinţa dintradâncul inimii să roagă, ca oricarile în numărul supuşilor săi a-l priimi ar învoi, macar în gunoiştea curţii sale a să tăvăli, cu toată inima bucuros ieste, ca şi el, nenorocitul, sau supt umbra aripilor, sau supt pravul talpelor aciuându-să, aşe de tot în izbelişte lepădat şi din privirea a înalţilor monarşi depărtat şi înstreinat să nu fie (că precum ochii stăpâneşti cu urgie căutând nenorocire, aşe, cu milă căutând, norocire aduc). De care lucru, şi eu de multă mişelătatea lui clătindu-mă, despre parte-i cu plecăciune mă rog ca milostiv ochiul a milostivilor împăraţi asupră-i cu milă să caute şi de neputinţă lui milosirdindu-să, ori în care poală capul singur de sine ş-ar pleca, aceia în bogata sa milă să-l sprijenească (căci capul plecat nu numai pre cei milostivi, ce şi pre cei nemilostivi spre milostivire porneşte).”
Acestea şi altele multe ca acestea amăgitoreşti şi tragodiceşti descântece Moimâţa descântând (ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea, nici macar de ar şi avea a grăi a putea, ar putea), într-un chip ironicesc să nevoia, ca toată pofta inimii Liliacul într-altă parte abătându-i şi gândul ce ar avea cu meşterşug într-altul schimbându-i, tot cuvântul împotrivnic a-l curma să poată, aşe cât nicicum mai îndoindu-să din bunăvoie, veri unii, veri alţii părţi să să supuie. Însă cine vreodinăoară în lume robiia de bunăvoie au priimit, sau cine supt soare fără nici o nevoie mânule spre legături ş-au îndoit? (Că pentru slobodzeniia fornica cu şoarecele, şoarecele cu mâţa, mâţa cu dulăul şi dulăul cu leul războiu a face firea îi îndeamnă, macar că puterile unuia, pre a altuia cu multul mai mult covârşesc) (ce de multe ori puternicii în puterea sa mai mult decât să cade bizuindu-să şi slăbiciunea slabilor decât ieste încă mai slabă ţiindu-să, preste toată nedejdea, ce nu nedejduiesc li să tâmplă şi ce nu gândesc le vine, precum din unghiile şoimului porumbul şi din dinţii mâţii şoarecele a scăpa de multe ori s-au vădzut). În care chip, acmu cu toţii socotind că puţină jigăniuţa aceasta ceva mai mult a cârni nici va şti (pentru prostimea), nici va putea (pentru frica), şi acmu sămnul supunerii, plecarea capului, să-i vadză cu toţii aşteptând, totdeodată ascuţit şi înalt glasul Liliacului urechile le pătrunsă, carile proastă, însă dreaptă voroava-şi într-acesta chip începu:
,,Precum supunerea tirănie a toată firea, aşa neştiinţa cuvântului la Liliac sicofandie ieste. De care lucru, interiecţia glasului nostru pe dumnealui Pardosul necunoscătoriu învăţăturii cuvântului îl arată. Căci ţis şi cine ţistuieşte nu şie, ce altuia tăcerea aratând, a tăcea îi porunceşte, de unde şi eu începând cu: ţist, gloatelor tăcere şi mie voroavă sfitesc. Deci dară, de ieste la cineva ascultare, ureche dreaptă puie, de ieste ureche dreaptă, audzul la inima curată trimată, de ieste inimă curată, cuvântul socotind, în lucru dreaptă giudecată facă, şi aşe, adevărul cu minciuna, dreptatea cu strâmbătatea şi slobodzeniia cu robiia câtă deosebire au a alege va putea (că inima curată mai pre lesne socoteşte a fi focul cu apa a să amesteca decât cu strâmbătatea dreptatea a să călca). De care lucru, a mă înştiinţa aşi vrea: adunarea aceasta de drepte stăpânii, au de cumplite tirănii ieste? Că de va fi din tirănii, adevărat atuncea cântecul: ţist singur mie să mi-l cânt, singur mie să mi-l gioc să cade (că unde talpa tiranii<i> calcă, acolo poala dreptăţii să calcă, şi unde să rup legăturile dreptii stăpânii, acolo să pun obedzile vrăjmaşii tiranii).
Iară de va fi din drepte stăpâniri, cântecul ţis eu fără primejdie îl voi cânta, şi cei ce în horă să află cu dragoste îl vor giuca. ” Ca acestea din gura Liliacului audzind, cu toatele mult să mirară şi, de limpede limba lui ca de un lucru nenedejduit cu toţii vânându-să, multă vreme muţi şi amurţiţi rămasără (că cuvântul drept din gura proastă ieşind, pre cuvântul cu meşterşug din gura ritorului scos astupă). Atuncea dară, că mărimea sufletului nu după statul trupului să măsoară, cunoscând, de a să mai mira părăsiră, şi unul cu altul în ochi a-şi căuta începură, în loc de cuvânt tuşire şi în loc de voroavă ştiupire şi din sprâncene şi umere clătire arăta (căci neştiinţa cuvântului, tusă şi scuipătură, iară tulburarea minţii îmblet şi primblare scorneşte) şi ce s-ar cădea a răspunde unul pre altul întreba. Iară mai pre urmă iarăşi Moimâţa cuvântul de obşte purtând într-acesta chip îi răspunsă:,,Dreapta aceasta adunare din drepte adunări stă, o, Liliiece, de care lucru, şi cuvântul drept a asculta, şi lucrul cu cale a cerca şi a-l ispiti şi a-l isprăvi pot şi vor.”.
Liliacul: ,,Fie lăudată dreptatea în veci, dzisă, şi dinţii vorovitorilor după voie să să drobască, limba vicleană şi minciunoasă să să amuţască şi urechea de linguşituri priimitoare să asurdzască (că la asupriţi şi neputincioşi blăstămul, ca la prădători scutul, sigeata, fierul şi focul ieste)”. Şi iarăşi Liliacul întrebând dzisă: ,,Încă a şti aşi mai pofti: această adunare a cestor doaă monarhii ce vor să poftească şi sfârşitul poftii sale carile ieste (că precum cuvântul fără ştiinţa gândului în zadar iese, aşe începătura lucrului fără cunoştinţa sfârşitului de râs şi în deşert ieste)”.
Moimâţa răspunsă: ,,Dar dinceput au n-ai audzit că aceste doaă monarhii ca lucru rile în pace vecinică să-şi lege şi supuşii săi legându-şi cu sfatul şi sobor de obşte monarhiile a-şi adeveri şi stăpânirile a-şi întări au socotit? De care lucru, toate dobitoacele, precum vedzi, cât macar una nu lipseşte, adunate şi chemate sint, şi fietecarea după chipul său la ceată-şi şi după neamul său la stăpânire-şi s-au dat, cu carile împreună şi tu eşti adus. Deci mai mult scârşnetul lungind, în care parte vii să te supui, în grabă şi fără îngăimală, răspunde. Căci ticăloşiia voastră inimile împăraţilor lovind, pre voi în pofta şi în alegerea voastră a vă lăsa au socotit.
(Că precum uneori dârjiia legăturile, aşe uneori plecăciunea dezlegăturile pricineşte).” La acestea cu râs Liliacul răspunsă, dzicând: ,,Ferice de Vidră, carea mai denainte epitrop dobitoacelor era (precum la locul său va să sa pomenească) şi supt aciuarea Vultu<ru>lui şi penele Corbului să păziia, a căriia patimă şi folosinţă mai în urmă am audzit. Iară acmu în alegerea epitropii<i> Strutocamilei, toată dreptatea cu ochii am vădzut. Ce dintr-atâţea mari şi înţelepţi sfetnici, unul macară a cunoaşte n-au putut (că decât Cămila mai mare Filul şi decât buărul mai iute şi mai cornat ieste Inorogul).
Însă aceasta pe mine în ceva neatingându-mă, la treaba mea să mă întorc. Cunosc dară că nesăţioasă şi lacomă slava numelui din bogăţiia Vulturului până la sărăciia Liliacului s-au întins (ce duhul, cât de sărac şi slobod, decât împăratul de poftă robit mai bogat ieste, şi robul drept decât tiranul strâmb mai tare ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruieşte).
De care lucru, de multe ori şi adese s-au vădzut (că unii pentru ca hotarăle să-şi lăţască şi supuşii să-şi înmulţască şi numele peste marginile lumii să-ş vestească, de poftă aprinşi fiind, şi din cele strâmpte ce avea s-au scos şi spre streinele avuţii neîmplutele mâni întindzându-şi, şi cel puţin ce avea din palmă le-au fugit.
Că precum să dzice prostul cuvânt: Cămila, cercând coarne, urechile ş-au pierdut. Pe oţălul vârtos rugina îl topeşte, pe vârtoasă inima stejarului, moale dintele cariului făină făcând-o, o mistuieşte. Şi ceva în lume cât de vârtos şi de tare a să afla nu să poate, căruia altul împotrivândusă sminteală să nu-i aducă şi încă de unde nici să gândeşte).
De care lucru, aievea ieste (că toate din fire aşe sint tocmite şi orânduite, ca fietecarea în ţircălamul hotarălor sale să să continească şi sfera activităţii sale sărind, să nu covârşască. Însă precum meşterşugul firii, aşe voia slobodă şi cereştilor împotrivă a să pune obiciuită ieste. Macar că nici meşterşugul pe fire, nici voia slobodă pe dreptatea şi răsplata cerească până în săvârşit a birui pot. Că precum în cumpăna cântariului piatra mică pre alta cu multul mai mare şi mai grea decât sine în aer ridică, însă când amândoaă cea din fire clătire vor face şi fietecarea cu greuimea sa spre chentrul mijlocirii păhârnindu-să, vor trage, atuncea cea mare pre cea mică, de va cădea, cea mică să zdrobeşte, şi iarăşi cea mică pre cea mare de va cădea, iarăşi cea mai moale şi mai mică să turteşte. Căci piatra cea mică când pe cea mare ridica, meşterşugul cântariului era, iară când într-îmbe loviturile tot cea mică să fărâma, firea după hirişiia lucrului lucra). Într-acesta chip nici Cămila a să păsări, nici pasirea a să cămili au trebuit. Aşijderea, nici penele a să încorna, nici coarnele a să împăna s-au cădzut, ce fietecarea firii sale urmând, ale sale hirişii să fie păzit s-ar fi cuvinit precum şi monarhiile acestea mari şi tari la sărăci mea şi goliciunea Liliacului, din voia slobodă împinşi fiind, împotriva dreptăţii a merge, nici întrebare ca acesta la mijloc să puie s-au cădzut (că atuncea sămnul dreptei stăpâniri să arată, când pre cei neputincioşi în odihnă lăsând, spre lucrurile streine nu lăcomăsc ). Iară amintrele, pricina Liliacului mai mult scuturându-să, ca sămânţa macului dintr-una o mie vor cădea, spre a cărora alegere şi la un loc culegere, nici mirţele, nici jicniţele vor agiunge”.
Cu toţii cât de ascuţite ţidele Liliacul împotriva alegerii Strutocamilii arunca vădzind şi pildele între Cămilă şi între Fil, între buăr şi între Inorog ce arăta socotind, carile macar că până la ficaţi îi atingea, însă deodată ca cum cu socoteala le-ar trece făcându-să, prin mijlocul Moimâţii iarăşi într-acesta chip îi răspunsără:
,,Pre tine, o, flutur fătătoriu şi şoarece zburătoriu, la acesta loc nu să dai, ce să iei sfat te-au chemat, şi nu să porunceşti, ce porunca să asculţi te-au adunat. De care lucru mai mult limba a-ţi împletici şi scârşnetul glasului a-ţi ţiţii părăsindu-te, din doaă una îţi alege: sau în aer, sau pre pământ să lăcuieşti, şi aşe, sau supt umbra Vulturului, sau supt brânca Leului te supune, sau, în glumă să grăiesc, între pământ şi-ntre aier loc de vii afla, până ieste mai devreme, lăcaşul îţi găteşte (căci sărăciia cu milă a să cerceta, iară nu cuvintele de dosadă a să căuta trebuie ).”
Liliacul răspunsă: ,,Iată, eu acmu voi tăcea, însă bine ştiu că mai pre urmă alţii pentru mine vor grăi, a cărora cuvinte, nu cu scârşnete, ce cu buhnete vor răzsuna, când urechile a vă astupa bumbac viţi cerca şi nu viţi afla, şi atuncea precum Liliacul nu de înfruntat, ce de ascultat au fost, viţi cunoaşte (că sfatul şi cuvântul cât de prost, în samă nebăgat, multe cetăţi au sfărâmat şi mari împărăţii au răsturnat). Însă de vreme ce adevărată şi dreaptă sărăciia noastră inimile a marilor împăraţi a pleca şi pentru alegerea lăcaşului în voie slobodă a să lăsa s-au învrednicit, a şti li să cade că pofta Liliacului ieste ca nici supt unghia Vulturului, nici supt talpa Leului a să supune, şi nici în aer, nici pre pământ a lăcui.
De care lucru, dzic, o, Moimâţă, că oricând Vulturul în aer m-ar videa sau Leul pre pământ m-ar prinde, atuncea, după a lor poftă şi putere, cu mine orice ar vrea facă.”
,,Au doară în apă vii să lăcuieşti?” dzisă Moimâţa.
,,Ba nici în apă, răspunsă Liliacul, căci firea noastră precum de apă să nu fie toată lumea ştie.” Atuncea cu toţii râs cu hohot slobodzind: ,,O, lighioaie proastă, dzisără, căutaţi de videţi cel ce pre alţii sfătuia şi de lucrurile bine alese ca de rele dojeniia ce fel de minte poartă. Au doară precum în foc a lăcui va să dzică. Că de vreme ce din doaă stihii fuge, din a triia a nu fi singur mărturiseşte. Au nu focul şi para pentru lăcaşul lui să înţelege (adevărat dară că lăcaşul săracului foc şi viaţa-i pară de foc ieste), ca carea şi Liliacul, de nenorocire împins, singur şie ş-o alege. Deci de la cineva ascuţită sau cât de tâmpă socoteala ieste, ce va proasta aceasta lighioaie să dzică? Giudece şi supt ceriu alt lăcaş sau alt loc de traiu, fără de aceste trii pomenite, de ieste, arete.
Cu toţii precum Liliacul buiguieşte şi precum nici ce pofteşte, nici ce grăieşte ştie, aleasără. Însă iarăşi dzisără:
,,Fie-ţi voia slobodă, o, Liliece, şi din patru stihii, oricare vii, spre lăcaş ţi să dăruieşte.” Liliacul răspunsă: ,,(Voia slobodă nu celor slobodzi, ce celor opriţi să dă. Aşijderea, lucrul alcătuit din stihii, muritorii precum a lua aşe a şi da pot. Iară stihiia hirişă, nu numai muritoriul, ce aşeşi şi nemuritoriul cuiva a o da, până acmu nu s-au văzut.) De care lucru, darul carile nici a-l lua, nici a-l da puteţi, fie, na, ia, cuvintele poruncitoare în zadar nu vă cheltuiţi. Căci eu locul pre carile firea dinceput mi l-au dăruit, nu numai voi, ce nici singură ea a mi-l lua nu poate (că firea în zădar ceva a face nu să osteneşte, nici de lucrul făcut vreodată să căieşte). De unde nici de la voi ca lucru de dar nou, sau ca cum odată oprit, iară acmu slobod mi-ar fi îl cunosc.”
Iarăşi cu toţii râsul poftorind: ,,Unde în lume locul acela a fi poate?” dzisără. Liliacul răspunsă: ,,În toată lumea şi în tot locul lăcaşul mieu gata şi fără prepus ieste (că precum peştele în mare, aşe înţeleptul în lume nici moşie, nici înstreinare are), pre carile nici minţile voastre cele înalte, nici sfaturile voastre cele adânci, iată că a-l afla nu pot.”
Acestea Moimâţa de la Liliac audzind, dzisă: ,,Liliacul, săracul, vânt samănă şi abur va secera, şi în sus scuipând, în obraz îi va cădea.”
Liliacul, cuvântul Moimâţii, curmând, dzisă: ,,De multe ori unii samănă şi alţii seceră, precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată”.
Moimâţa în ce fel să să fie tâmplat povestea pe Liliac întrebând, Liliacul într-acesta chip a le povesti începu: ,,Eu, odată pre malul mării, în borta unii stinci lăcuind, într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut, atâta cât ochii a toată jigania închidzindu-să şi fietecarea la culcuşul său ca de sară aşedzindu-să, singur eu, cu luminoşi ochi, toate malurile în sus şi în gios cutreieram. Eu, aşe nopţii nedejduindu-mă şi de nepriietin nicicum în grijă purtând, spre latul mării câteva mile de la uscat m-am depărtat. Unde soarele din umbra lunii scăpând şi totdeodată radzele-şi pre faţa pământului lovind, noaptea mea scurtară şi dzua altora lungiră. Unde nepriietinii miei cei vecinici, rândunelele, vădzindu-mă, din toate părţile a mă bate şi în toate locurile a mă trage începură
(că precum Liliacul sara, aşe nepriietinul dzua izbândii pândeşte). Eu de multă lumina soarelui viderile tâmpindu-mi-să, ca alalte dobitoace prin tunerec, încoace şi încolea, de a nepriietinilor lovituri şi boldituri ferindu-mă, orbăcăind mă feriiam (că a vă înştiinţa de viţi pofti, viderea ochilor miei atâta de ascuţită ieste, cât cu lumina soarelui împreunându-să, organele cele a viderii priimitoare mi să năduşesc. Că precum la ochii altor jigănii roata soarelui a să privi viderea tâmpeşte, aşe la ochii miei împrăstiiată lumina soarelui întunerec aduce şi precum zarea soarelui din noapte spre dzuă răvărsindu-să, ochii altor dihanii a zări încep, aşe lumina dzilei supt umbra pământului scăpătând, ochii miei, de cea multă a luminii soarelui iuşurându-să, a videa încep). Aşedară, precum am dzis, de rândunele păzindu-mă şi apărându-mă, fără veste de un lucru moale, lat şi întins mă lovii, de carile îndată mă şi lipiiu. Într-acesta chip de nepriietinii gonaşi scăpând, alţii, precum peste a lor, aşe peste a mea neştiinţă a mă învăli şi cu funi a mă lega începură. Aşedară, supt toată noaptea soarelui, în ce învălit şi cu ce legat să fiu nepricepând, tare mă chinuiam. Iară după ce cu dzua nopţii şi cu întunecarea soarelui, ochii mi să luminară, precum în vetrela a unii corăbii învălit şi cu funele împletecit să fiu cunoscuiu. Că eu, poate fi, de rândunele fugind, de pândza corăbiii m-am fost lipit, în care vreme şi corăbiierii vetrila a strânge s-au fost tâmplat.
Eu, dară, aşe în vetrilă boţit şi corabiia fără vânt (căci mare lineşte era), pre valurile moarte săltând, voroava corăbiieriului cu a dulfului ascultam.
Dulful ni pe de o parte, ni pe de altă parte de corabie trecând; pre gaura ce deasupra capului are atâta pufniia, cât stropii apii în corabie şi în obrazul corăbiieriului săriia. Corăbiieriul dzisă: ,,Bre, hei, porc peştit şi peşte porcit, dulfe, aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăţi? Au vânt sămănând, stropii apii în loc de grăunţe arunci?” Dulful răspunsă: ,,Adevărat, eu vânt samăn şi stropii în loc de sămânţă în corabie arunc. Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să, stropii în gârle curătoare să vor întoarce (că sămânţa vântului şi grăunţul apii moartea corăbii <i> ieste)”. Corăbiieriul, râdzând, dzisă : ,, Vântul a avea sămânţă şi marea grăunţă până acmu încă n-am audzit, macar că cea mai multă viaţă în vânturi şi în ape mi-au trecut”. Dulful dzisă: ,,Eu vântul am sămănat şi grăunţele apii în corabie am aruncat, iară cine va săcera şi cine a triera, vremea va alege (că precum mehenghiul metalurile de curate şi de spurcate ispiteşte, aşe vremea lucrurile muritorilor de fericite şi nefericite, de vrednice şi nevrednice mai pre urmă iveşte)”. Aşedară, dulful cu corăbiieriul vorovind şi încă cuvântul bine nesfârşind, vântul crivăţului dimpotriva căii corăbiii a sufla, marea a să înfla şi valurile ca munţii a să rădica începură (căci şi timpul iernii, când soarele din tropicul Himerinos spre tropicul Therinos să întoarce era). Corăbiierii, volbura carea asupră le vine şi primejdiia carea în cap li să pune, vădzind, unii funele întindea, alţii vetrilile strângea (ce groaza morţii mintea uluieşte şi primejdiia fără de veste toate simţirile amurţeşte). De carea şi bieţii corăbiieri cuprindzându-să, unii la adânc, alţii la margine mântuinţa arăta. Aşijderea, unii limanul, carile în dreapta, alţii dosul, carile în stânga aproape era, a apuca să năzuiască dzicea, iară unii fierele corăbii aruncând, corabiia să sprijenească învăţa. Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindusă şi cu socotelele împletecindu-să, holbura corabiia a învântiji şi valurile pe deasupra a o năbuşi începură, şi aşe, în mica ceasului, vântul cel de dulf sămănat, din pufnet vivor şi din stropitură gârle înluntrul şi pe deasupra vasului îzvorâră, carea, cu undele fierbând şi amestecându-să, din faţa apii în fundul mării să mută (că corăbiieriul, carile în lineşte furtuna nu socoteşte şi găuricea carea pişteşte cu vreme nu călăfătuieşte, în abur, vivor, şi în picătură apă fără măsură află). Într-acesta chip şi voi, o, priietinilor, pildele mele buiguiri şi cuvintele mele într-aiuri ţiind, pe voi de buiguitori şi de nepricepători vă arătaţi. Deci cât pentru alegerea locului lăcaşului mieu ar fi, aceasta să ştiţi că precum în borta pietrii brânca Leului de groasă nu încape (că a multe lucruri mărimea de scădere şi grosimea îngreuiere de împiedicare ieste), aşe în întunerecul nopţii ochiul Vulturului nu videa, cu care chip eu decât Leul mai aciuat, iară decât Vulturul mai fericit sint, de vreme ce borta pietrii şi cetate nebiruită şi lăcaş desfătat fiindu-mi, în vreme când ochiul Vulturului cu întunerec să închide, al mieu cu lumină curată să deşchide şi slobod şi fără nici o primejdie dobânda hranii şi orânduiala vieţii îmi cerc. Deci precum dinceput singuri aţi mărturisit, monarhiile acestea din drepte stăpânii, iar nu din strâmbe tiranii de vor fi, cu Leul megiieşi, iar cu Vulturul locului şi împărăţiii părtaşi mă voi afla. De vreme ce o a soarelui invârtijire în doaă împărţind, 12 ceasuri Vulturul, iară 12 ceasuri eu aerul lui voi stăpâni, unde tirăniia lipsind, giudecata dreaptă ieste să să facă (că precum unde tirăniia stăpâneşte, acolo dreptatea să izgoneşte, aşe unde dreptatea împărăţeşte, toată strâmbătatea nici să numeşte). Iară amintrilea, cu tăriia şi cu sila asupra mea a să sluji de vor pofti, cu un cuvânt, şi a lui şi a mea poftă supt vecinică privileghie supuind, dzic, ca oricând Leul brânca în bortiţa stincii ş-ar băga, şi Vulturul cu cel la videre ascuţit ochiu m-ar videa, cela cu pieptul şi cesta cu pintinul ce va putea neoprit facă”.
Acestea şi altele multe ca acestea Liliacul cu vitează inimă şi cu nebiruit suflet dzicând, denaintea adunării afară ieşi. După a Liliacului ieşire cu toţii sprâncenele a-şi râdica şi fruntea a-şi îmbina începând, cu nasul la pământ lăsat, cu ochii împrăştiiaţi la căutat, cu umerele spre urechi ridicate şi cu budza cea dedesupt spre bărbie întoarsă şi spândzurată, unul spre alalt cu ochii boldiţi căuta, ce să vorovască sau ce să grăiască ca muţii nu putea, de ce să să apuce ca uluiţii nu ştia şi ce să lucredze ca luaţii de minte nu pricepea (că precum buhnetul şi sunetul mare, prea de aproape fiind, puterea audzirii tâmpeşte, aşe lucrul nenedejduit orânduiala socotelii sminteşte), în vârtoape de socotele şi în holmuri de chitele ca acestea ei rătăcind şi prin toate unghiurile ca cei fără ochi orbăcăind.
Vulpea, carea (precum mai denainte s-au pomenit) pentru slăbiciunea ce i să tâmplase, la adunare să să afle nu putusă (că de multe ori cu preţul boalei statul iertăciunii să cumpără), prin scrisoare icoana inimii a-şi arăta şi măiestriile a-şi arunca silind, poslanie ca aceasta trimisă, dzicând:
,,Vulturului şi Leului, marilor monarşi, plecăciune şi amânduror stihiilor adunări închinăciune, pravul pragului şi ţărna talpelor voastre Vulpea aduce. Cu plecatele mele slove, în ştire a face îndrăznesc că încă dinceput eu şi pururea cu şuvăite picioare pre drepte cărări a îmbla deprinsă şi din fire aşe tocmită fiind, însă slăbiciunea carea ticăloşiii mele într-aceasta vreme s-au tâmplat (precum tuturor ştiut ieste), la adunarea de obşte a mă afla şi în faţă nefăţărnicitele mele slujbe a arăta nu putuiu.
De care lucru, cele ce într-adevăr audziiu şi spre folosul de obşte a fi le socotiiu, prin slove a le arăta şi prin hârtie adevărul a vă înştiinţa, boldul a adevăratii şi neimatii mele priinţe mă împunsă şi mă împinsă (că adevărata dragoste nu numai cu cuvânt de faţă, ce şi cu scrisoarea de departe chipul a-şi arăta obiciuită ieste). Aicea, dară, vestea au vinit, precum Liliacul (carile nici la încruntarea unghilor, nici la însingerarea colţilor de agiuns ieste) acolea, cu mare obrăznicie, multe scârşnete să fie făcut şi multe împotrivă şi neplăcute sinoadelor să fie ţiţiit. Aşijderea, precum a Filului şi a Inorogului pomenire la mijloc să fie adus, de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunarea dintâi chemaţi să nu fie fost şi şi chemaţi de ar fi fost, precum mi să pare, n-ar fi vinit. De care lucru, Lupul aicea înţelegând, perii de pre spinare a-şi râdica şi pre nări mai larg a sufla au început, şi alte mari şi înalte duhuri a purta l-am cunoscut (că nedejdea izbândii a capului clătire şi a nărilor pufnire sămn arată).
Pentru aceasta, dară, cu a mea proastă socoteală, socotesc că acolea mai multă zăbavă nefăcând, cum mai curând pre Liliac într-un chip să-l aşedzaţi şi, alt chip de nu să va afla, după pravila lui a trăi să-l lăsaţi, şi mai mult lucrurile nescuturând, fără zăbavă la scaunul monarhiii să vă înturnaţi. Că veche axiomă ieste carea dzice: (Unui lucru fără cale cale dând, multe fără cale a urma pot). Aşijderea, adese să vede (că, unul căscând, mai toţi de prinpregiur a căsca să îndeamnă, macar că într-acea dată a căsca nu le-ar fi fost). Deci socotiţi binişor că, de nu sint acolea acele doaă jiganii, Filul adecăte şi Inorogul, să nu cumva prin scrisori cu Lupul să se agiungă (că scrisorile precum a celui bun, aşe a celui rău sfat iască şi strămurare sint) şi să nu cumva pildele şi pocităniile Liliacului plinească, carile mai rău sfârşitul decât începutul fără greş vor aduce.
Pentru mişelos statul mieu viţi şti că după uscarea vinelor, viind aicea şi hrana în lapte de iepure, pui de cucoş oătoriu fierţi fiindu-mi (căci altă mâncare a mânca nici pofta mă îndemna, nici diieta doftoriilor mă lăsa), într-o dzi, stomahul mai tocmindu-mi-să şi pofta spre ospătare mai pornindu-mi-să, cu oarbă lăcomie puiul întreg a înghiţi m-am nevoit. Ce grumadzii, de mare şi lungă fierbinteală uscaţi fiindu-mi, în laringă mi s-au oprit. L-aşi înghiţi şi pe gâtlej nu încape, l-aşi ştiupi şi nu-l pociu, căci în gios să să lunece stă împotrivă uscăciunea, cu tusă şi cu opintele a-l lepăda nu mă lasă slăbiciunea. În cea de apoi scurtarea dzilelor mele spre lungirea anilor împăraţilor şi stăpânilor miei milostivi fie. Cărora de la cerescul Vultur toată deplina fericire rog şi iarăşi rog.” Acestea Vulpea scriind şi cartea la adunarea de la Delta trimiţând, îndatăşi la bârlogul Lupului, ni a cădea, ni a să scula, de slăbiciune făcându-să, să dusă, pre carile în lăcaşul său aflându-l şi cu cucernic şi plecat chip arătându-i-să: ,,Bucură-te, vechiul meu priietin şi în toate a nevoilor căi credinciosul şi nedespărţitul mieu tovarăş. De pricina nevrednicii mele cercetări a şti să cade că dragostea cea adevărată, carea pururea cătră tine am avut şi am, din norocită privala privelii tale mai mult lipsită şi despărţită a fi, a suferi neputând. Şi cu aceasta pricină, întâi la dulcea şi neseţioasa-ţi privire şi înţăleapta şi filosofasca-ţi vorovire mai mult din suflet agiutorită, decât cu picioarele sprejenită, am alergat (că dragostea în inimă dospită, precum adese slăbiciune, aşe de multe ori virtute peste putinţă naşte). A doa pricină ieste că eu, tot adevărul cunoscând şi năcazul, carile de cătră ai noştri vicleni tovarăşi ţi s-au făcut, bine înţelegând, cu înăduşală, fără răcoreală şi cu înfocări fără stâmpărări inima mi s-au cuprins (că simbathie a adevăratului priietin din durerea a osului zdrobit puţină şi mai nici puţină osăbire are). Deci, pre o parte, ale tale multe înalgiosuri ce ţi s-au făcut, jelind (carile inima, cât muntele Olimpului de mi-ar fi fost, în scrum şi în cenuşe să o întoarcă, destule ar fi fost), iară pre altă parte, sfârşitul lucrului acestuia la ce margine va să iasă nepricepând, tot bietul mieu trup, ca muntele Ethnii singur materiia ardzătoare îşi strânge, singur să aţiţă, singur să aprinde, singur să topeşte, singur asupra cenuşelor şi scrumurilor sale să răzsipeşte şi în bezna pârlitelor sale rădăcini să pohârneşte. Că până acmu pentru folosul de obşte şi pentru cinstea monarhiii Leului câte oarece tot nedejduiam. Iară acmu, toată nedejdea mi s-au curmat, de vreme ce mintea şi înţelepciunea a tot sfatul, carea tu eşti, din capul adunării lipsind o vad. (Că precum la multe mădulare un cap, aşe la multe gloate o minte întreagă a nu lipsi trebuie). Aşijderea (precum dintr-alţii am audzit), Leului jiganiia geamănă, Struţul, epitrop să să fie făcut, căruia, capul schimbându-i, altul ca de bou cornat şi buărat, (o, ocară mare), să-i fie pus şi mai mult cu îndemnarea Pardosului, a Râsului şi a altor jiganii acmu de curând păsărite, siloghismul Corbului să să fie adeverit şi întemeiat am înţeles (însă în tot ocheanul nenedejduirii picătura nedejdii a lipsi şi, în tot limanul negrijii vintişorul grijii a nu aburi peste putinţă ieste). De care lucru, un sămn de nedejde precum să fie rămas dzic, de vreme ce neamul Liliecilor în theatrul lumii de mare şi nesuferită ruşine i-au dat, tot lucrul fără socoteală ce-au făcut şi tot cuvântul fără chibzuială ce-au grăit arătându-le, şi cu nedezlegate argumenturi dzisele lor au dovedit şi au adeverit, atâta cât toată limba amurţită şi toată gura amuţită înaintea lor au rămas. De care lucru, o, dulcele mieu priietin, a nedejdui îndrăznesc ca nu aşe de tot tot lucrul după voia lor va rămânea, şi cătră aceasta mai vârtos nedejdea îmi nedejduieşte, căci, precum bine m-am adeverit, Filul şi Inorogul la adunare n-au vinit. Carii, între monarhiia noastră, cei mai de-a firea şi mai de frunte să fie lumii ieste ştiut. Şi, precum eu a lor cea părinţască fire le-am priceput, acestea înalgiosuri a răbda şi până în sfârşit în fundurile pustiilor a cutreiera nu vor putea (că firea de ce au început a să părăsi şi obiceiul bine deprins a să uita prea cu anevoie lucru ieste). Ce lucruri vor deşchide, de carile toată adunarea nici a gândi au gândit, nici cuiva vreodată în minte au vinit (că jelea şi râvna cinstei pojarul ce sloboade decât focul în spinii uscaţi mai mare pârjol face). Aşijderea, pre tine, bun şi adevărat priietin şi a adevărului netăcut crainic avându-te, cu încăşile, ticăloasa, precum numai cu trupul de tine despărţită, iară cu sufletul cu tine la un loc lipită şi încleită să fiu bine mă ştiu (precum încă de pre vremile epitropiii Monocheroleopardalului ispitită şi dovedită sint). Cătră noi şi pre săracul Ciacalul au, carile la multe trebe fără preget şi la multe slujbe cu credinţă, precum li să va afla, prepus nu ieste.
Deci, de vii socoti cu cale a fi, o carte la Fil şi la Inorog să scriem şi de gândurile noastre ştire să le facem (că roada pomului prieteşugului alta nu ieste, fără numai ascunsul inimii fără primejdie a descoperi şi chitele între sine tare a acoperi). Adecă, precum urechile noastre spre sunetul numelui lor stăruiesc şi numai din sămnul ochiului spre toată slujba şi primejdiia a ne încinge gata sintem. Deci, o, iubitul mieu priietin, cuvintele, mele în prepus nu le aduce, căci curate şi nezugrăvite sint şi în cea de apoi pre dulce viaţa mea mă giur că tot cuvântul ascuns şi toată taina acoperită, ascunsă şi nedescoperită voi ţinea”. (Vulpea pre viaţă-şi să giura, căci din prognosticul doftorului, precum la luna nu va ieşi bine ştiia, de vreme ce în răvărsatul zorilor şi în amurgul soarelui sfigmosul în chipul viermelui să clătiia ), ce în sfârşitul vieţii capul răutăţii a face silind, pre Lup a amăgi şi capul în singe a-i văpsi să nevoia, şi precum în toată porunca lui, fără preget şi în toate sfaturile şi învăţăturile lui, fără alt cuget, tot unghiul a scociori şi toată piatra a clăti nu să va lenevi cu giurământ să făgăduiia.
Ce Lupul, vechiu la minte şi copt la crieri fiind, noaăle a Vulpei vicleşuguri şi proaspetele ei linguşituri îndată pricepând, precum în gură miiere zăminteşte, iară în piept otravă dospeşte cunoscu, şi precum pretenţia ei alta nu ieste, fără numai cu chipuri şicuite ca acestea, mintea şi socoteala Lupului carea ar fi şi pentru lucrurile carile la cetatea Deltii, unele săvârşite, fără altele acmu începute, ce ar dzice şi ce ar mai nedejdui să iscodească şi îndată la adunări ştire făcând şi minciunile carile mai denainte scrisesă să-şi înnoiască şi pre sine de priietină şi de slujnică să să adeverească. Cătră carea Lupul, cu scurte şi puţinele, însă grele şi temeinice cuvinte, într-acesta chip răspunsă:
,,Veche pravilă ieste, o, soro Hulpeo (că poftele şi voile împăraţilor pravilă nemutată ascultătorilor sint). De care lucru, şi la aceasta alegere, de vreme ce voia şi porunca a marilor împăraţi aşe au fost, nici o divă nu ieste, şi aşe, orice au poruncit şi au ales, bine au poruncit şi înţelepţeşte au ales. Nici cătră aceasta mai mult ceva a gândi sau a grăi ni să cade, fără cât noi, întraceastă dată viaţă singuratecă alegându-ne şi la bârlogul nostru rămăşiţa vieţii din toate tulburările lucrurilor şi gândurilor depărtaţi cu lineşte a o trece şi cu odihnă a o petrece am ales, şi mai deasupra nici a grăi, nici a audzi ceva poftim (că precum gura la grăire, aşe urechile la audzire hotar a avea trebuie, şi cuvântul carile linului suflet tulburare aduce, nu numai a nu-l grăi, ce nici a-l audzi să cade). Aşe noi, între acestea hotare contenindu-ne, nici Liliiacul ce ar fi grăit, nici Filul şi Inorogul ce vor să scornească şi aşeşi nici muştele ce vor să vâziască, sau tăunii ce vor să zbânăiască în minte ne vine. De care lucru, mai mult voroava cu noi a lungi scurtându-ţi, la lăcaşul şi odihna ta te du. Iară vremea, proba cea neminciunoasă, şi pre mine şi pre tine cine să fim ne va arăta”.
Acestea Lupul cătră Vulpe încă vorovind, iată, cu tâmplare, şi Ciacalul acolea sosi (carile într-adevăr în dragostea Lupului să avea). Deci Ciacalul, după ce cu plecăciune obiciuita-şi închinăciune dede: ,,În ceastă noapte, dzice, prin pădure pentru hrana încolea şi încoace îmblând şi prin spinii unui gard de prisacă păsăruicele culcate a prinde pândind, între albine mare vâzâială şi glogozală audziiu. Deci, pentru ca a împletecitelor cuvinte însămnarea a înţelege să pociu, de gardul prisăcii, mai aproape şipurindu-mă, mă lipiiu. De unde, din cele multe, acestea puţine cuvinte înţeleşi (căci a trântorilor urlete a albinelor sunete astupa). Voroava, dară, le era aceasta: ,,Precum noi împărat, monarh şi stăpânitoriu, aftocrator să fim având, nu numai noi ştim, ce toată lumea mărturiseşte şi matca carea ne chiverniseşte, ne porunceşte, ne stăpâneşte şi ne otcârmuieşte, din toată dihaniia cunoscută şi aleasă ieste (ca sămnul a monarhului adevărat acesta ieste, că nici cu acul să împungă, nici cu dinţii să muşce, nici cu unghele să rumpă, ce în greşiţi iertare, în răi pedepsire, în supuşi milă, în streini dreptate şi în hotarăle monarhiii sale contenire să arete), carile toate în monarhul, matca şi mamca noastră deplin să cuprind.
Aceasta, dară, într-acesta chip fiind, oare cu ce socoteală până acmu, iată, de doaă ori, în doaă locuri zburătoarele şi târâietoarele toate adunându-să, spre întărirea monarhiii Vulturului şi a Leului de la toţi hirograf a lua să nevoiesc. Aşijderea, precum zburătoarelor epitrop Corbul, iară în-patru-picioarelor Strutocamila s-au ales”. Şi una cătră alta cu prepuse cuvinte dzicea: ,,Oare pre noi la adunare cum nu ne-au chemat? Au în sama zburătoarelor nu ne-au băgat? Au căci micşorimea statului nostru căutând, nevoinţa, agonisita şi chivernisala de obşte carea facem a cunoaşte s-au lenevit? Ce de vreme ce ieste aşe, de sintem şi noi zburătoare supt soare, pre toţi a cunoaşte să-i facem (că albina sămânţa şi suliţa, miierea şi fiiere tot într-un pântece poartă, şi precum toate politiile nu staturi înalte şi pântece lăsate, ce omoni nedespărţită şi minte ispitită şi ascuţită caută).” Iară una dintre albine dzisă: ,,Eu astădzi în câmp pentru agonisi ta ieşind şi printre ierbi şi flori miiere cercând, cu viespile a mă împreuna mi s-au tâmplat, la carile iarăşi aceasta voroavă a să scutura am aflat şi precum foarte cu greu duc lucrul ce să aude că s-au făcut, le-am priceput (că tulburarea unii politii între alalte, cu aprinderea unii case într-o cetate să asamănă, că precum din aprinderea unii case toată cetatea primejduieşte, ase o politie răscolindu-să, toată megieşiia să clăteşte). Şi aşeşi eu încă acolea fiind, o viiespe sosi, carea de mare adunarea muştelor şi a ţinţarilor veste adusă şi precum de aceste a pasirilor şi a jiganiilor adunare de veste luând, tare între dânsele vâziia, dzicând: Sculaţi, fraţi, şi mărgând, viespilor ştire să dăm, pre tăuni şi pre gărgăuni împreună să râdicăm şi cu toţii la prisaca albinelor să ne adunăm, unde, de obşte sfătuindu-ne, să alegem şi să căutăm cu ce privileghie Vulturul tuturor zburătoarelor a stăpâni şi cu ce mijloc numai o monarhie la toţi a să numi şi a fi ar putea. Că precum din lume audzim, lucrul acesta nici Liliiecii a-l priimi n-au învoit, dară noi cu cât mai gios decât Liliiecii şi cu cât mai puţine decât toate zburătoarele vom fi? Şi cum cu singură numai tăcerea spre robie şi supunere vecinică ne vom lăsa? Ba, fraţilor, o dată cu capul lucrul acesta neizbândit să nu lăsăm! Că spre aceasta, precum viespea eghipţilor aşe musca ceriului agiutătoare şi scutitoare ne va fi (că pentru slobodzenie şi moşie cu cinste a muri, decât prin mulţi veci cu necinste a trăi, mai de folos şi mai lăudat ieste). Aşijderea, între dobitoace oarece dihonie să fie am înţeles, de vreme ce pe Fil şi Inorog la adunare nu i-au chemat, nici i-au întrebat, nici în samă de lucru i-au băgat. Pe Lup căci dreaptă hotărâre Struţului au făcut şi căci încă de pre vremile epitropiii Vidrii, când cu Pardosul în Ţara Câmpilor au pribegit şi acolo cu dânsul în scandală şi la cuvinte au fost vinit, acmu Pardosul izbândă noaă la pizmă veche socotind a face, cu meşterşug din adunare l-au scos şi oarecum la bârlogul său în chip de izgnanie l-au trimis. Vidra cea odânăoară Corbului din suflet iubită, iară acmu lui decât moartea mai urâtă, dintr-amândoaă izvoadele s-au ras (că decât toată materiia alcătuită, sufletul nealcătuit mai lesne să betejeşte şi mai pre lesne ieste pre lei şi pre urşi a stăpâni decât pre doaă inimi prin toată viaţa într-o dragoste şi într-o priinţă a le păzi). Vulpea sau de bolnavă, sau de vicleană dentre dânşii lipseşte, de unde a prognostici putem că cu vreme clătirea acestor chipuri făcându-se, lucrurile într-alt chip să vor schimba şi statul într-altă haină să va îmbrăca. ” Acestea Vulpea, Lupul şi Ciacalul. Iară cartea Vulpii la mâna sinoadelor agiungând, pre carea citind-o în taină, deosăbi, Uleul pe Pardos, pe Râs şi pre alalţi a credinţii Vicleni şi a vicleşugului credincioşi în taină chemă (că voroava prea pe taină vicleşugul supune, iară cuvântul în faţă a dreptăţii sămn ieste). Cărora scrisoarea şi sfatul Vulpii arătând, Pardosul dzisă: ,,Vulpea pentru Lup oricâte scrie adevărate şi de credzut sint, căci precum să dzice dzicătoarea (Lupul părul după vremi îşi schimbă, iară din firea lui nu iese, nici obiceile învăţate îşi mută ). Că Lupul pururea nu numai oile a fărâma, ce şi boii din plug a îneca şi pre tot dobitocul supus a spintica, precum obiciuit să fie, lumii ieste ştiut. Şi acmu lucrurile la omonie precum vor să să aducă vădzind, bine să-i pară peste firea lui ieste (că lăcomiia în doaă părţi zavistuieşte, una, căci tot ce pofteşte nu agoniseşte, alta, căci el ce pofteşte pre altul a agonisi priveşte). De care lucru, a mea socoteală aceasta ieste: cu vreme Lupul nu numai din adunarea Deltii, ce din toată lumea a să scoate trebuieşte, şi aşe, tot dobitocul în odihnă şi tot locul în ostrovul Critului să va întoarce. Iară amintrilea, precum din obiceiurile lui a să primeni nedejde fără nedejde ieste. Iară pentru Fil şi Inorog mijlocul a să afla pre lesne va fi.”
Cătră acestea Râsul, cuvântul apucând, dzisă: ,,Precum am înţeles, Filul, socotind că după mărimea trupului cinstea să măsură şi epitropiia lui s-ar cădea (ca şi de mainte când Inorogul de la vrăjitori o aflase şi lui în dar şi peste nedejde i-o dăruisă ), aicea au fost vinit.
(Râsul de vinirea Filului adevărat ştiia, căci pentru ca pre ascuns la Delta să vie el îi poruncisă, iară cu ce gând Râsul aceasta făcusă mai nici el nu ştiia ). Iară acmu iarăşi am înţeles, că, pentru alegerea epitropiii Strutocamiliii înştiinţându-să, cu înfrântă voie, iarăşi la locuri-şi s-au dus (că după vestea morţii, vestea lipsirii cinstii locul cel mai de sus ţine), însă sfatul mieu ieste acesta: Filul după mărimea şi mamina trupului la suflet nepotrivit ieste, căci, după măsura trupului sufletul de i s-ar potrivi, Căprioara Hindiii încotro îi ieste voia a-l purta nu l-ar măguli. Carile, de mâncare de agiuns, de băutură la măsură şi de odihnă la vreme de va avea, cevaşi măcară lucrul mai înainte a ispiti nu va îndrăzni. Şi aşe după voia noastră încotro vom pofti a-l trage, într-acolo va merge.
Iară Inorogului spre domolire firea nicicum nu i să pleacă. Că în lume frântura cornului şi acela de bunăvoie lepădat a videa cuiva rar s-au tâmplat, iară Inorog domolit nici s-au vădzut, nici s-au audzit, nici undeva s-au aflat. De care lucru, cu toţii împreună vânătoare vom ridica prin codri, prin munţi, şi în toate părţile ne vom sămăna, pre carile, oriunde ar fi, tot îl vom afla, şi oricât de iute la picioare ar fi, cu lungimea goanii o dată de corn tot îl vom apuca (că ce graba în ceas şi cu sila nu isprăveşte, aceia delungarea vremii şi meşterşugul biruieşte). Carile, la mână cădzind, într-o ogradă încongiurată cu apă lată îl vom închide şi la loc îngust şi strâmpt îl vom trimite. Unde el la loc slobod şi la câmp larg a trăi deprins fiind, de năcaz, în curândă vreme în melianholie, din melianholie în buhăbie, din buhăbie în slăbiciune, din slăbiciune în boală şi, în sfârşitul tuturor, din boală în moarte va cădea, şi aşe, de tot numele din izvodul vieţii i să va şterge. Iară amintrilea, bine să ştiţi că, până Inorogul viaţă are, viaţa noastră scurtă şi aceia cu prepus şi în toate ceasurile cu groază decât moartea mai rea ieste (că o dată a muri, datoriia firii, iară cu groaza morţii a trăi, moartea morţii ieste)”.
Aşe Râsul de râs sfaturi ca acestea dacă de saţiu vărsă, Uleul dzisă: ,,Dară cuvintele acestea la lucru cine va putea duce?” Râsul: ,,Eu, răspunsă, numai cu învoiala şi nevoinţa de obşte să fie”.
De aceste asupra nevinovăţiii Inorogului spurcate sfaturi, Moliia din blană veste luând, îndată Inorogului ştire trimasă, carile vicleşugurile ce i să gătesc cunoscând, întâi în fire, apoi în picioare nedejdea îşi pusă.