Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica, partea a V-a

2009/07/09

Aşedară Corbul, din sentenţia ce dedese nemutat şi de mare pizmă în tot cuvântul adevărului neînduplecat stând, cu tot deadinsul de goana şi vânătoarea celor nesupuse dobitoace să apucă (că pizma îndelungată calului sirep şi nedomolit să asamănă, carile pentru ca pe cel de pe dânsul să lepede, întâi pe sine de mal să surupă). Deci cătră dulăii de casă, Şoimul, ogarâi şi coteii trimasă, poruncă ca aceasta dându-le, ca nici un munte înalt şi nici o vale adâncă necercată şi nescuciurată să nu lasă şi pentru ca în măiestriile întinse pre Inorog să aducă în tot chipul, să silească. Iară amintrilea, slujba şi porunca de n-or cumva plini (clonţul Corbului, precum în cele streine, aşe în cele ale sale a ciocăni ştie şi jiganiia carea puii din trup a-şi lepăda nu să milostiveşte, au cătră priietin şi tovarăş dreptatea va putea ţinea).

Aceştea aşe, după poruncă, în toate părţile să împrăştiiară şi prin vârvurile munţilor şi prin fundurile râpilor nici un loc necălcat, necutreierat şi neadulmăcat nu lăsară. Inorogul, în primejdiia ce să află vădzind şi încă câte îl aşteaptă socotind, deodată în simceaoa a unui munte aşe de înalt să sui, cât nu jiganie îmblătoare a să sui, ce nici pasire zburătoare locul unde sta a privi peste putinţă era. Căci la suişul muntelui una era potica, şi aceia strâmptă şi şuvăită foarte, carea în pleşea muntelui prea cu lesne închidzindu-să, pre aiurea de suit alt drum şi-altă cale nici era, nici să afla. Iară în vârvul muntelui locul în chipul unii poiene câtva în lung şi în lat să lăţiia şi să deşchidea, unde ape dulci şi răci curătoare, ierbi şi păşuni în fel de fel crescătoare şi pomi cu livedzi de toată poama roditoare şi grădini cu flori în tot chipul de frumoase şi de tot mirosul mângâios purtătoare era. În loc ca acesta Inorogul vieţuind, macar că în tot feliul de desfătări şi de îndămânări să afla, însă (inimii închise şi de grijă cuprinse tot dulcele amar şi tot largul strâmt îi ieste ). Şoimul, câteodată peste munţi înălţindu-să, locul, potica şi închisoarea ei cum şi în ce chip ieste videa, însă pre Inorog undeva macară nu zăriia. Căci Inorogul preste toată dzua supt deasă umbra pomilor aciuându-să şi la un loc neclătit aşedzindu-să, noaptea numai la locurile păşunii ducându-să şi câteodală şi la prundiş din munte în ses coborându-să, până în dzuă iarăşi la locul aciuării sale să afla.

Într-acesta chip, Inorogul câtăva vreme strâmtă şi pustnică viaţă ducând, şi nu în silţele, ce aşeşi nici în viderile sau audzirile gonaşilor cădzind, coteii de cehnit, ogarii de scâncit, dulăii de brehăit şi Şoimul de piuit amurţisă şi, din toate puterile obosindu-să, a vânătorii toată nedejdea pierdusă. De care lucru prin scrisori Corbului şi altor sfetnici ştire făcură, precum vânătoarea Inorogului nenedejduită ieste şi, de ieste cu putinţă, alt chip de chivernisală să afle şi spre aceia a să a nevoi să nu să îngaime, că într-acesta chip lucrul de va rămânea, sfârşitul cu multă trudă şi cu mare primejdie a nu fi nu poate. Veşti ca acestea Corbul audzind, cu mare urgie să înfocă şi cu grele şi aspre cuvinte răspunsul le dede, de lenevire şi de nenevoinţă tare vinuindu-i. Aşijderea, de acmu înainte îngăimele ca acestea de vor mai pomeni şi lucrul după poruncă de nu vor plini, cu pedeapsă de moarte lăudându-li-să, precum ci şi după dânşii semenţiia lor în urgiia şi scârba împărătească în veci vor rămânea le dzicea. Şoimul şi alalţi împreună cu dânsul răspuns ca acesta luând, nu puţin să întristară (căci crăncăitul Corbului aspru şi spre răi chedzi tuturor pasirilor şi dobitoacelor să vede şi ieste). De care lucru, cum vor face şi cum vor drege sta de să mira. Că de o parte, urgiia Corbului tare îi spăimânta, iară de altă parte, greutatea lucrului peste putinţa lor îi împresura.

Şi aşe, cu toţii la un loc să să adune, ca pentru nevoia ce le sta asupră, sfat de obşte să facă, dzi şi soroc îşi pusără. Deci după dzua pusă, la locul însămnat cu toţii adunându-să, după ce multe cuvinte şi în ciur şi în dârmoiu cernute şi zbătute la mijloc pusără, cu toţii sufletele să-şi piardză, iară trupurile şi viaţa să-şi agonisască aleasără. Adecă sămn de pace şi giurământ de prieteşug Inorogului să trimaţă, şi la cuvânt prietenesc şi fără vicleşug ca cum l-ar chema, din vârvul muntelui, la gura poticăi, în marginea apii, carea pe acolea trecea, să-l coboară. Căci pe supt poalele muntelui şi pre lângă gura poticăi o apă mare şi câtva de lată curea, unde ei socotiia că, Inorogul de să va coborî, despre strâmptoare ei îl vor lua. Iară dinainte apa îl ocoleşte, din dreapta şi din stânga malurile cu mreji şi cu silţe avea împănate şi ce ieste temeiul a toată fărălegea, cu giurământul tot vicleşugul căptuşit şi acoperit având, precum loc de şuvăit şi parte de năzuit nu va mai avea, nedejduia (că giurământul între muritori apa curăţiii fiind, vinul şi veninul fărălegii s-au făcut, carile întâi dulce îmbată, apoi amar otrăveşte şi îneacă ). Aceste blăstămate şi fără de lege sfaturi după ce cu toţii de bune le aflară şi de folos a fi le aşedzară, altă rădăcină supt roata carulul şi alt oţapoc în copita calului li să arătă. Căci Şoimul întracesta chip dzisă:”Bine că noi lucrurile la această cale am pus, dară cine să va putea afla carile la locul unde Inorogul lăcuieşte a să urca să poată? Şi aceste cuvinte de miiere amestecate cu fiiere cine i le va povesti? Şi giurământul nostru cel frământat cu zăhar şi dospit cu toapsăc amar cine i-l va da?” Cu toţii, de tot sfatul uimiţi şi de tot înştiinţatul lipsiţi, tăcură şi ce să răspundză cuvânt macară nu avură (că când socoteala asupra răutăţii ieste întemeiată, atuncea nu numai ascunsul inimii năcăjindu-să să pedepseşte, ce tot lucrul împotriva dreptăţii pus aspru şi groznic să iveşte). Şi aşe, cu toţii în labirinthul neaflării şi în rătăcirea nenemeririi ar fi rămas, de nu în munţi pre aceia vreme jiganiia carea Hameleon să cheamă s-ar fi aflat (că precum în tot adevărul organul dreptăţii, aşe în toată minciuna organul strimbătăţii a lipsi nu poate), a căruia fire în toate feţele a să schimba, precum să fie, mai denainte s-au pomenit. Acesta dară macară că la putinţa trupului mai mult decât un şoarece nu era, însă în puterea a învoinţii a tot răul decât un balaur mai putincios era. Şi macar că la sfat nechemat viind şi la cuvânt neîntrebat răspundzind, precum el lucrul acesta a-l săvârşi şi slujbă ca aceasta a plini va putea, dzisă. Aşijderea, câteva mijloce spre a lucrului lesnire precum va afla, cu multe linguşituri, tare să făgăduiia. Iară povestea Hameleonului într-acesta chip era: odinăoară, Hameleonul, prin prundişul apei aceiia îmblând, apa poate fi Nilul era, căci din apă un crocodil mare groznic ieşind, pre becisnicul Hameleon, pentru că să-l înghiţă, în fălci îl luă. Hameleonul, macar că în faţa a tuturor gonţilor să schimbă, ce în cevaşi macară a-şi folosi nu putu (căci la viderea ochilor toate simţirile şi chitelele să încuie). Aşe, fără veste el în vrăjmaşi colţii crocodilului aflându-să, nu numai schimbările şi mutările, ce aşeşi şi pre sine cine şi ce să fie să uită. Însă biftuirea crocodilului norocul Hameleonului fu, carea vreme spre ascultarea lângedii rugăminte îi dede. Hameleonul, dară, cu mare umilinţă şi ca cel ce moartea în ochi îşi vede, din toată nevoinţa şi cu toată jelea rugându-să, dzicea: ,,O, domnul şi stăpânul mieu, o, pricina morţii şi vieţii mele, o, puternicule puternicilor şi biruitoriul biruitorilor, până a nu mă face stramţe printre colţii tăi, spre plecatele şi ticăloase cuvintele mele audzul îţi pleacă (că nu atâta hrana mâniia foamei potoleşte, pre cât rugămintea cu plecăciune tăriia vrăjmăşiii înfrânge; şi de multe ori ce simceaoa suleţii n-au pătruns, cuvântul umilit au domolit)”. Crocodilul, a-l zdrumica fălcile oprindu-şi, ce i-ar fi cuvântul îl întrebă. Hameleonul dzisă: ,,(Uscăciunea posmagului spre potolirea foamei, iară nu spre dezmierdarea mesii să găteşte), de care lucru a dzice îndrăznesc că din fărâmiia mică ca mine mai vârtos în vreme de saţiu ca acesta, ce folos sau desfătare aşe mare a simţi vii putea, şi crede-mă, domnul mieu milostiv, că din uscate şi zvântate oşcioarele mele, fără numai scorneala greţii plinului stomah altă ceva a ieşi nu poate. Deci în firea crocodilului de ieste vreo milă, acmu în micşorimea şi mieşelimea mea să arete. Iară eu, robul stăpânului şi cruţătoriului mieu, giuruiesc ca preste puţine dzile şi în curândă vreme, un vânat mare, gras şi frumos agonisind să-i aduc, carile, oricât de mare şi vrăjmaşă foame ai avea, a o potoli şi a o sătura să poată, şi oricât de flămând stomahul ţ-ar fi, de biv şi de saţiu a-l sătura şi a-l împlea destul să fie. Iară cuvântul făgăduit cu lucrul de nu voi isprăvi, stăpânul mieu milostiv bine ştie că viaţa mea în prund şi lăcaşul mieu lângă apă ieste, pentru care lucru, oricând ar vrea şi ar pofti, de nu masă îndestulită, iară gustare frundzerită tot voi fi”. Crocodilul, şi sătul într-acea vreme şi lacom pre altă vreme, pentru găina de mâne oul de astădzi lăsă şi tare cuvintele şi giuruitele Hameleonului poftorind, într-alt chip de va fi sau alte pricini de va pune tare îl îngroziia şi în fel de fel de munci şi de pedepse i să lăuda. Şi aşeşi, precum întâi limba cea lungă îi va zmulge, apoi toate mădularile fără de nice o milă îi va zdrobi, dzicea.

La Hameleon de lungimea limbii ce are lucru de mirat ieste, pentru a cui fire întâi a povesti puţintel zăbăvindu-ne, apoi iarăşi la cuvântul nostru ne vom întoarce. Această jiganie în părţile calde să naşte şi mai vârtos cei mari la Barbaria, dară mai mici şi la Zmir, în Asia, să află. Chipul decât altor jigănii mai mult broaştei să asamănă, numai capul spinticătura gurii peştelui ce-i dzic lacherda să răduce. Grumadzi n-are, gura mult spinticată şi până la umere agiunge, căci, ca şi peştele, grumadzi n-are, ce capul cu spinarea la un loc i să ţine. De la cap până la coadă spinarea ca a porcului grebănoasă şi gârbovă-i ieste. Peste tot trupul păr sau alt felu de piiele nu are, ce în chipul sagriului soldzi mănunţei şi în vârv ascuţiţei are. La ochi albuşuri în giurul împregiurul luminii ca alte jigănii nu are, ce pre unde ar fi să fie albuşul ochiului, iarăşi soldzişori ca şi peste tot trupul are, numai mai mănunţei; tot ochiul în chipul movieliţii din melciuri afară ca a broascăi ies şi de la rădăcină în sus, de ce mărg, să ascut, iară în vârvul ascuţiturii lumina ochiului cât un grăunţ de mac gălbinind să vede. Când într-o parte şi într-alta va să caute, nu capul, ce melciurile ochilor îşi întoarce, cu carile în toate părţile slobod caută. Picioare are patru, însă cele denainte la braţ cu a moimâţei îşi samănă; degete cinci şi lungşoare are, şi, când cu palma prinde ceva, între doaă şi între trii degete palma i să închide şi să deşchide, de o parte degetul cel mare şi cu cel de lângă dânsul puind, iară de altă parte alalte trii rămâind. Coada cât a şoarecilor celor mari ieste de lungă, cu carea nu mai puţin decât cu mânule prinde ce ar fi de prins, căci când va să să suie său să coboare pre varga supţire, precum cu brâncele apucă, aşe şi coada în giur împregiur îşi împleticeşte, ca din mâni de s-ar scăpa, de coadă spândzurat rămâind, iarăşi a să apuca să poată. Limba nu mai scurtă decât coada îi ieste, încă poate şi mai lungă să-i fie. Iară în vârvul limbii din fire aşe ieste dăruit, ca cum cleiu sau vâsc ar avea. Deci de departe şi totdeodată limba scoţindu-şi, o lungeşte şi pre care muscă a lovi s-ar tâmpla, îndată pre limbă-i încleită rămâne, de unde nicicum a să mai dizlipi sau a mai scăpa mai poate. In toată viaţa lui ceva a mânca nu s-au vădzut, ce hrana aierul şi văzduhul îi ieste. Căci Hameleonul pre carile a videa ni s-au tâmplat prin vremea a unui an în cuşcă închis, fără mâncare şi fără băutură au trăit. A căruia moarte nu de altă, ce de nesufereala gerului s-au tâmplat. Iară când prindea muştele, precum s-au dzis, nu pentru hrana, ce pentru gioaca le prindea, şi dacă le înghiţiia, îndatăşi pre gios le lepăda, nicicum musca betejind, căci musca, dacă cădea, cu picioarele mişca şi, multe dintr-însele dezmetecindusă, iarăşi zbura. Alt glas sau cântec nu are, fără numai ca un foale, de văzduh împlându-să, când să răzsuflă, ca foalele când să răzsuflă, coşul îi răzsună. Cea din fire floare îi ieste albă cu negru picată, precum sint soldzii costrăşului. Iară amintrilea, ori în ce felu de floare va, într-aceia să poate schimba. Deci, când să mânie să face verde, când să întristă să face negru, iară când să veseleşte, roşiu cu galbăn amestecat să face. Aşijderea şi fără pricină în tot feliul de feţe să schimbă, iară mai vârtos în floarea ce-i stă denainte, hiriş într-aceia să mută.

Pricina aceştii puteri ce are, adecă din nemică flori şi feţe în divuri, în chipuri a-şi agonisi mulţi în multe chipuri a o arăta să nevoiesc, însă, pre cât noi sama a-i lua am putut, ieste aceasta: Grăunţele cele mănunţele carile în chipul sagriului peste piiele îi sint fietecarile din patru părţi, în patru feţe ieste din fire văpsit, adecă alb, negru, roşiu şi albastru în floarea ceriului, carile sint văpsele din fire stătătoare. Deci, când va să să facă negru, toţi soldzişorii cu partea cea neagră în sus îi întoarce; aşijderea când va să să facă roşiu, alalte dedesupt ascundzind, partea soldzişorilor cea roşie deasupra scoate, şi aşe la alalte face.Căci toţi soldzii lui sint rătunzi şi în chipul sferii prin piiele i să întorc şi precum îi ieste voia îi mută. Aşijderea, când va să să mute într-alte feţe, feţele soldzilor amestecă şi, în chipul zugravilor, din câteva flori amestecate altă floare scorneşte. Deci pentru firea şi chipul Hameleonului atâta destul fiind, la cuvântul nostru să ne întoarcem.

Aşe, Hameleonul, supt groaza datului cuvânt cătră crocodil (precum mai sus s-au pomenit) legat şi strâns fiind şi pentru voroava Inorogului audzind, îndată socoti că din doaă lucruri unul tot va putea isprăvi, unul, că el la trup mic şi la suit şi la coborât sprintin fiind, pre fietecare strâmptori a încăpea şi oriunde Inorogul ar fi a să urca va putea. Deci Inorogul, după viclene giurământurile ce va să-i dea domirindu-să, să va încredinţa şi la marginea apii în prund de să va coborî şi dulăii de-l vor putea vâna, precum mare slujbă cătră Corb şi cătră toţi mare prieteşug au făcut să va arăta, care slujbă fără nedejdea a mare şi îndestulită plată nu era. Iară altul, ca de nu vor putea dulăii pre Inorog stăpâni (căci vicleana jiganie şi aceasta ştiia, că Inorogul nu puţină iuţime în picioare are) şi de le va cumva din gură-li scăpa, alt loc de năzuinţă nu poate să aibă, fără numai cu înotatul apii, de vreme ce toate strâmptorile şi poticile acmu închise şi păzite fiind. Şi aşe, vânatul în apă crocodilului să arete socotiia şi cu a Inorogului nevinovăţie el din vina robiii să scape, gândiia.

În scurt, sau Corbului spurcată slujbă, sau crocodilului cruntă plată cu a Inorogului curăţie să facă tare năvrăpiia. Cu care mijloc, pricină a i să da vădzind, de lucru spurcat şi scărăndăvicios ca acesta să apucă, ca el, organul fărălegii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, silţa amăgelii, cursa vicleşugului, văpsala strâmbătăţii şi vândzitoriul dreptăţii să să facă priimi (că răutatea în neam moştenindu-să, în care chipuri să să ijdărască nu cearcă, ce unul sfârşitul răutăţii ieste, ca împotriva binelui să facă ce ar face, carile nici împotriva a cărui bine, nici cu care chip de răutate să slujeşte caută). Şi încă mai vârtos fărălege peste fărălege şi răutate peste răutate a grămădi nu să siia, de vreme ce nu numai de binefacerile carile de la Inorog vădzusă uita, ce încă pentru bine cu rău a-i răsplati (jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi, nici a pomeni au învăţat) să ispitiia şi să nevoia. Că odinioară Hameleonul putred şi otrăvit aerul (carile Sam să cheamă ) înghiţind, de carile lovit şi topiscat, acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea, a căruia patimă Inorogul vădzind, să milostivi (că inima milostivă cu cel ce-l doare o doare şi cu cel pătimaş împreună pătimeşte) şi cornul cel ce a toată fire de binefăcătoriu ieste, spre putred şi acmu mai împuţit trupul Hameleonului îşi întinsăsă, cu a căruia umedzală, topsăcos aerul carile prin tot trupul lăţit şi împrăştiiat îi era, spălând şi toată putregiunea curăţindu-i-o, iarăşi la viaţă l-au întors. Ce jiganiia spurcată, încă de demult în şcoala Camilopardalului ithica ascultând, a lui titul carile deasupra porţii scris ieste poate fi învăţase. Carile într-acesta chip să citeşte: (Până când cineva pre cel al său de bine făcătoriu vede, datoriia acelui făcut bine în cunoştiinţa inimii stidire şi patimă îi aduce, carea pururea supt legătura datoriii îl strânge. Deci pentru bine cu bine a răsplăti a celor putincioşi şi fricoşi lucru ieste; aşijderea, pentru rău cu bine a răsplăti a celor ăa celorî fricoşi şi norocoşi faptă ieste. Iară a celor înţelepţi politici chivernisală ieste ca nici în frica fricosului să cadză, nici norocul nărocosului să ispitească, ce sau pentru binele mare, răul prea mare făcând, altă dată undeva a-l timpina macară să nu priimască, şi aşe, în faţă necăutându-i, de supt legătura datorii<i> binelui, carea ruşine şi stidire îi aducea, să scape, sau a pricini neputând, de la alţii pricina morţii să-i aştepte, ca dintre vii ieşind, precum datornicul i-au lipsit să ştie, şi aşe, şi din patima ştiinţii inimii odihnit să rămâie). Aşedară, Hameleonul în tot chipul răul Inorogului şi binele şi folosul său a fi alegând şi în moartea lui viaţa sa alcătuind, cătră mai sus pomenitele jiganii precum această slujbă le va sluji să apucă. A răului răul cuvânt tuturor răilor bun şi plăcut fu (că toată inima rea a toată răutatea deşchisă gazdă şi lascăvă ospătătoare ieste).

Deci cu toţii îndată multe şi fel de feliuri de feţe Hameleonului giuruind şi munţi de aur cu pietri de anthraxă lacomului făgăduind, cuvântul la faptă de va aduce, precum îi vor da, dzicea. Şi mai multă vreme zăbăvii nedând, o carte scrisără, în carea mai multe laţuri decât slove şi mai multe suleţe şi sule decât oxii şi varii spre nevinovată viaţa Inorogului să găta, în carea acestea să cuprindea:

,,Şoimul, ogarâi, dulăii şi coteii, Inorogului, slăvitului, sănătate! Iată, pre al vostru şi al nostru priietin cătră voi trimetem, carile cartea noastră dând, alalte câte din rost ar dzice credinţă să aibă, poftim, căci nu a lui, ce a noastre cuvinte îţi aduce. Aşijderea, în ştire facem că de vreme ce tot dobitocul într-un gând şi într-o inimă pe Strutocamilă şie epitrop au ales şi l-au priimit şi siloghismul Corbului neclătit şi nedespărţit a fi, a tuturor zapisul şi iscăliturile adeveresc. Rămâne lucrul ca şi tu dintr-alte dobitoace răzleţit şi rătăcât să nu fii, ce cu alalte într-un staul şi într-o petrecere să te întorci. De care lucru, noi prietineşte a te sfătui îndrăznim şi în frica ascunsului inimii spre binele şi folosul vostru vă îndemnăm. Deci, de-ţi va fi voia, precum şi a noastră ieste şi pofteşte, din munţi coborându-te, la locul unde şi noi a vini putem, vino, ca acolea mai pre larg, faţă cătră faţă, voroavă a avea să putem. Nici alt gând sau altă socoteală în gând să-ţi între, căci, pre numele cerescului Vultur şi pre tăriia stelescului Leu, în tot adevărul ne giurăm că în inima noastră gând rău şi viclean nu ieste. Aşe Vulturul cu blândeţe şi Leul cu milă să ne fie, cât gândim, vom sau facem ceva rău asupra voastră. Şi cu acestea cum mai curând răspunsului să ne învrednicim rugăm.” Într-acesta chip cartea scrisă şi pecetluită în mâna Hameleonului o dederă, carile luând-o, nu numai cu brâncele şi cu labele, ce şi cu coada şi cu pântecele târiindu-să şi urcându-să, la munte a să sui începu. Deci, după multe nevoi şi nevoinţe, dacă la locul unde Inorogul lăcuia agiunsă, cu câneşti cucirituri şi hulpeşti măgulituri înainte-i i să arătă: ,,Bucură-te, domnul şi izbăvitoriul mieu,” dzicându-i. Inorogul: ,,De unde te luaşi, jiganie dobitocită şi dobitoc jigăniit, dzisă, şi de ieste în gura ta veste de bucurie şi în inima ta gând de adevericiune, toate bune, adevărate şi fericite sint”. Răspunsă Hameleonul: ,,Trăiască domnul mieu milostiv într-ai mulţi şi buni şi toată nepriietina minte de ascuţită simceaoa cornului stăpânului mieu nepătrunsă să nu scape şi tot împotrivnicul prav şi pulbere supt talpele împăratului mieu să să faca”. Şi cu acestea scoţind cartea, cu multă plecăciune în mână i-o dede. Inorogul, cartea dacă citi şi celea ce într-însă să cuprindea dacă pre amăruntul înţăleasă, cătră Hameleon dzisă: (,,Precum rana veche şi adâncă pre lesne a să tămădui, aşe şi încă mai mult neprieteşugul şi vrăjmăşiia de mulţi ani în curândă vreme a să uita şi de la inimă a să lepăda prea cu anevoie lucru ieste), însă (precum la rana rea şi grea mehlemul şi leacul de să şi află, că fără leac numai moartea la muritori ieste, ce sămnul grozav locul odânăoară betejit învaţă, aşe şi nepriietinul vechiu şi vrăjmaş, de s-ar şi face priietin, însă pătimirile mai denainte trecute şi simţite a faptei nepriietinului pururea împungătoare şi de pomenirea cu dosadă aducătoare rămân). De care lucru, macar că doftoriia boalei aceştiia nenedejduită ieste, însă de vreme ce întâi ei plecători spre pace şi poftitori de prieteşug s-au arătat (nici pacea a goni a celui cu socoteală, nici în viaţă pizma a ţinea şi vrăjmăşiia a urma a înţeleptului lucru ieste), şi macar că nici slovele credinţă, nici cuvintele adeverinţă a avea pot, însă (prostimea şi hirişiia inimii asupra adevărului stăruită, adese şi mai totdeauna ascunse şi căptuşite vicleşugurile şi măguliturile isteţilor au biruit). De care lucru, prin carte mai mult ceva a scrie neavând, din rost Şoimului de la mine sănătate îi vii pofti, şi precum pofta ce pofteşte de la noi învoită şi priimită ieste îi vei spune, şi precum după cuvântul dat şi giurământul legat m-am încredinţat îl vii adeveri. Nedejdea şi izbânda pururea în dreptate puind (căci mai tare ieste singurătatea în dreptatea unuia decât toate taberile în strâmbătatea a dzăci de mii de mii), şi precum la locul prundului mă voi coborî îi vii povesti. Însă singur cu singur împreunare a avea poftesc (că dulăul rău nu giurat, ce aşeşi nici cu lanţuje legat de aproape credinţă nu are). Aşijderea (nepriietinul atuncea credinţă a avea trebuie, când răul a face nici mâna îi dă, nici vremea îi slujeşte). Pentru aceasta, dară, dulăii de la locul împreunării noastre să lipsască, şi ales pentru împreunarea carea, când şi unde vom să avem macar cum ştire să nu aibă. Iară tu, a mele cătră tine de bine faceri arătate pomenind, cuvântul acesta mistuieşte şi de cătră tot chipul îl acopere şi-l tăinuieste”. Atuncea Hameleonul, cu aspre blăstămi şi ştraşnice giurământuri a să blăstăma şi a să giura începu şi: ,,Pre viaţa mea, o, domnul mieu, dzicea, şi pre credinţa mea, de voi descoperi, de voi grăi sau din mâni, din cap şi din ochi sămn de înştiinţare de voi face, în cap urgie, în ochi orbie, în mâni ciungie să-mi vie! Şi roada gândului mieu cu amar, cu pelin şi cu venin să mănânc; viu Leul, viu Vulturul, cărora mă închin, că de ce m-am apucat, până la sfârşit nu mă voi părăsi şi domnului şi stăpânului mieu cu toată dreptatea ori în ce şi cât voiu putea a sluji nu mă voiu lenevi. Aşijderea, despre Şoimu vreo grijă să nu porţi, căci pre cât Voroava şi cuvântul îi ieste de lămurit, pre atâta inima şi sufletul încă mai curat şi din toată imăciunea spălat îi ieste (că la omul întreg, cu vântul icoana sufletului şi fapta ascunsă a inimii comoară poartă). Eu, dară, după porunca de bine făcătoriului şi stăpânului mieu, iată cum mai de curând înapoi mă voi întoarce şi toate ale tale nepreţăluite cuvinte pre amăruntul şoimului voi povesti, şi iarăşi ce cuvânt de răspuns voi lua, fără nici un preget la domnul mieu milostiv îl voi aduce.

Cu acestea, după ce Hameleonul denaintea Inorogului ieşi, pre cale mărgând, precum paşii, aşe chitele îşi muta, şi precum piielea, aşe gândurile şi mintea îşi vârsta şi-şi schimba şi singur cu sine, ni mai tare paşii mutând, ni de învăluirea gândurilor calea şi călcătura-şi uitând, prin neştiinţă să opriia, şi viclenele giurământuri socotind, într-acesta chip întorcea şi le tâlcuia (că precum stomahul rău din bune bucate venin şi greutate dobândeşte, aşe giurământul şi cuvântul drept în inima vicleană spre rău şi spre vicleşug să primeneşte): ,,Pre viaţă şi pre credinţă m-am giurat precum cătră cineva nu voi descoperi, însă gândul inimii mele: adecă până când sau în dinţii dulăilor îl voi înţăpa, sau în fălcile crocodilului îl voi îneca. În cale să-mi iasă şi în cap să-mi vie roada gândului mieu: adecă pre lesne să-mi vie şi după poftă să mi să plinească lucrul carile am început; că până gândul nu-mi voi dobândi, de nevoinţă nu mă voi părăsi. În toate cu dreptate domnului mieu să slujesc m-am giurat, însă într-această dată adevărat domnul şi stăpânul mieu crocodilul ieste, într-a căruia robie cădzind, cu preţ tăiat m-au slobodzit şi dintr-a sa bunăvoie viaţă şi dzile mi-au dăruit şi, până preţul îi voi plăti, de la mine sfântă parolă au luat. Deci altul mai bun, mai plăcut şi mai primit preţ decât Inorogul, altul să fie nu pociu socoti, şi aşe ieste. Iară cât pentru a Vulturului şi a Leului viaţă ieste, puţină grijă port, căci şi puţin de mine să atinge, mai vârtos (că giurământul carile pre a altora viaţă stăruit stă, cu chipurile carile de dobitoace şi de pasiri în ceriu a fi astronomii adeveresc să asamănă). ” Hameleonul în cale ca acestea mărgând şi bloscorind, la Şoim sosi. Căruia, după obiceiu închinându-să: ,,Bucură-te, şi iarăşi bucură-te, îi dzisă, căci toate după voie şi a marelui tău suflet poftă curg şi mai mult cu lungimea voroavii vreme în deşert să nu treacă, glas de bucurie şi cuvânt de veselie în scurt să-ţi povestesc (că proimiul lung la voroava scurtă ca capul porcului la trupul raţii să potriveşte). Pre nepriietin cu buni chedzi la mână ţi-l aduc: după cuvinte s-au lăsat, viclenelor giurământuri s-au încredinţat şi la prundiş în marginea apii să să coboară, fără nici un prepus, s-au înşelat. Acmu, dară, sentenţia şi învăţătura moşilor şi strămoşilor tăi pomeneşte (că sfârşitul nepriietinii<i> izbânda asupra nepriietinului ieste, iară mijlocile, cum, cu ce şi când, nu să cearcă ). Deci acmu vreme găsind şi mijlocul prin giurământ aflând, mai multe nu cugeta, ce cum mai curând unde şi când va fi împreunarea cuvânt şi poruncă îmi dă, ca fără zăbavă cumplitului vrăjmaş aşternut spre somnul vecinic să-i aştern şi acoperemânt de odihnă nedeşteptată cu un ceas mai înainte să-i gătesc. Însă Inorogul aceasta a cerşut, ca dulăii, ogarii şi alalţi cotei la locul împreunării să nu să afle, ce singur numai cu singur împreunare să aibă. La care lucru, cu proasta mea socoteală sfătuiesc: după pofta şi cererea lui să faci, ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor adulmăcând, de vicleşug să-şi prepuie, şi de la strâmptoare neieşind, la prundiş nu să va coborî. Iară la prundiş coborându-să, de ciia mai multă grijă nu purta, căci eu, sluga ta, cu toată nevoinţa grijea slujbii aceştiia voi avea şi ori în ce chip ar fi (după cum să dzice dzicătoarea), voi afla ac de cojocul lui.”

Şoimul, chipul înşelăciunii ce făcea şi mărimea fărălegii ce isprăviia de a doa oară socotind şi răzchitind, aşijderea dreaptă şi curată inima Inorogului vădzind, gândul într-alt chip începu a i să pleca (că ce răutate nu abate bunătătea? Şi ce strâmbătate nu biruieşte dreptatea?). Şi macar că cu nestâmpărată vrăjmăşie într-acela chip îl goniia şi nepărăsit de atâta vreme îl întiriia, însă în sine socoti că acel felu de scărăndăvicioasă vânătoare preste toată fărădelegea covârşeşte. Şi aşe, primejdiile dintr-îmbe părţile în cumpăna dreptii socotele cumpănind, spurcata aceasta faptă decât frica, carea despre partea monarhiilor purta, mai grea a fi află, şi batgiocura isteciunii viclene decât lauda carea socotiia că cu prinsoarea Inorogului îşi va agonisi cu multul mai mare şi mai neştearsă a fi cunoscu. De care lucru, dzic unii (precum mai pre urmă de la Bâtlan cuvântul au ieşit), cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit:,,Eu, pentru slujba carea până acmu ai făcut, foarte îţi mulţemăsc; iară de acmu carea să faci te făgăduieşti să ştii că nu o priimăsc, şi mai cu de-adins aceasta a şti ţi să cade (că vredniciia, macară şi la nepriietin ar fi, pururea lăudată ieste), aşijderea (precum prieteşugul, aşe neprieteşugul hotarăle şi ţenchiurile sale are, pre carile cel următoriu cinstii şi vrednicii<i> a le sări şi a le covârşi nu i să cade ). Noi cu toţii, macar că sfatul dintâi, carile asupra Inorogului am făcut, pre rele şi fără de lege temelii au fost aşedzat (de vreme ce supt poala giurământului adeverinţii idolul minciunii vicleşugului a acoperi nevoiam). Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit, când în răspunsurile lui împotrivă vicleşug şi neprietinească necredinţă am fi cunoscut. Aşijderea, în multe chipuri cuvintele de ş-ar fi împleticit şi giurământurile noastre în multe feliuri de-ar fi ispitit, din cuvânt în cuvânt şi din răspuns în răspuns, voroava spre altă cale a abate am fi putut, căriia cu vreme şi altă tâlcuire pre lesne s-ar fi putut da. Dară acmu, cu prostimea, cu dreptatea şi cu credinţa carea au arătat şi în giurământurile noastre fără nici un prepus lăsindu-să şi încredinţându-să, toată apărarea şi şuvăiala s-au râdicat. De care lucru, nu numai pofta neprietinească, ce şi frica cerească de socotit ieste (căci hotarul nepriietinilor ieste ca cu oarbă pofta izbândii din pravila dreptăţii şi hotarăle cinstii sale să nu iasă). Aşijderea (toată izbânda adevărată asupra nepriietinului împreună cu biruinţa şi lauda cearcă. Iară când din izbândă hulă să naşte şi ocară, atuncea izbânda adevărată să agoniseşte, iară cinstea şi slava numelui să piierde şi să ocăreşte). Aşijderea (izbânda numai atuncea titulul biruinţii a agonisi poate, când ca un nepriietin pre nepriietin nepriietineşte biruieşte, iară nu când ca un priietin viclean pre nepriietinul drept prietineşte vicleneşte, carea atuncea spurcată viclenie, iară nu curată biruinţă să numeşte şi ieste). De care lucru (cele o dată rău şi fără socoteală sfătuite fără nici o ruşine spre bine şi spre socoteală trebuiesc clătite şi prefăcute). Deci, până unde sorocul împreunării noastre va fi, duhurile neprietineşti a potoli şi afară din tot punctul vicleşugului umil cu altul împreunare a avea am socotit. Iară după voroavele sfârşite, vreun legământ de prieteşug între noi a să alcătui neputându-să, atuncea iarăşi la punctul ce eram ne vom întoarce, şi el ale sale, iară noi ale noastre vom căuta. l ” Cătră carile Hameleonul, adăogând veninul a-şi vărsa, dzisă: ,,Între nepriietini pravila aceasta carea ai pomenit adevărată ieste şi cuvintele şi socotelele aceste cinsteşe şi lăudate sint. Însă şi altă pravilă să află, cu carea cineva slujindu-să şi pre nepriietinul său a birui poate şi pre urma toată întinarea şi imăciunea hulii îşi spală şi-şi scoate. Ţenchiul alergării nepriietinului până acolo ieste, până unde pre nepriietinul său biruieşte, şi biruinţa luând, deciia să odihneşte. Deci, sau a birui, sau a să birui tâmplarea neprietinească ieste, iară peristasurile a să cerca supt pravilă nu cade (că precum în războaiele de obşte hotar sabiii, suliţii sau sigeţii nu să pune, ce oricare armă mai pre lesne ar sluji, cu aceia pre nepriietin a lovi, a răni şi a omorî slobodzenie ieste). Aşijderea, nici hotar ieste pus când şi unde spre nepriietin a năvăli, ce când vremea slujeşte şi unde locul spre lesnire să socoteşte. Într-acesta chip sint şi mijlocele carile fără armă sau fără alt chip de mihanie, adecă prin chipul prieteşugului, prin dulceaţa cuvântului, prin vârtoasă şi pătrundzitoare sula aurului, prin zugrăvită plecarea capului şi în cea mai de pre urmă prin frumos meşterşugul giurământului, pre nepriietin supt legăturile izbândzii şi în obedzile biruinţii a aduce pozvolenie să dă. Că toate mai sus pomenitele pravile numai în bătaia monomahiii a sluji pot şi a să păzi trebuiesc. ” Cătră carile Şoimul, răspundzind, dzisă: ,,Acestea, precum dzici, aşe ar fi, când cu gând şi cu cuvânt aievea neprietinesc asupră ne-ar vini, sau împotrivă i-am merge. Iară acmu noi, chemându-l în numele păcii, cum vom lucra lucrul vrăjbii? Şi când în vânătoare de obşte l-am încungiura, atuncea nici colţii s-ar opri, nici unghile s-ar apăra, ce carile mai întâi ar putea, acela mai tare l-ar spintica. Deci acestea, într-această dată, precum din gură, aşe din inimă părăsite şi lepădate trebuie, şi altă zăbavă mai mult nefăcând, cum mai de curând sirguieşte şi Inorogului, după ce de la mine închinăciune cu plecăciune îi vii da, precum mâne în marginea apii, la prundiş ieste să ne împreunăm, îi spune, căci acolo prieteneşte îl voi aştepta. Aşijderea, precum pre alalţi tovarăşi (în carii prepus de vicleşug are) de lângă mine i-am depărtat şi altă ceva grijă împotrivnică să nu poarte îl înştiinţadză (căci cuvântul de credinţă în mijlocul neprietiniii cinstea şi mărimea decât în mijlocul prietiniii mai mult şi mai tare îşi arată). ” Hameleonul, de acolea ieşind, în sine şi cu sine a chiti şi în reaoa-şi minte ca acestea a învălui şi a prăvăli începu (că precum lumina soarelui la ochii bolnavi întunecare, aşe cuvântul de lineşte la inima săltătoare tulburare aduce):

,,Oare ce poate fi această nestătătoare şi de ieri până astădzi într-altă socoteală mutată mintea Şoimului? Că de pre a voroavelor semne, carile aievea îmi arătă, osteninţa mea în zădar şi nevoinţa în darn îmi va ieşi. Eu socotiiam că toată greutatea lucrului în coborârea Inorogului la locul prundului stăruieşte, care lucru prin multe ale mele crunte sudori ieste să să săvârşească. Iară după pogorârea lui lucrul gata şi săvârşit ţineam, a căruia mulţemită şi plată, după cele multe şi mari giuruinţă ce-mi făcea, fără prepus aşteptam. Apoi, nedejdea înduplecându-mi, dziceam că, din colţii dulăilor de va cumva scăpa, din fălcile crocodilului nici cu un mijloc nu să va mântui. Şi aşe, sau despre o parte, sau despre alta, rămasul bărbatului cu trântitura muierilor tot voi dobândi şi gândul mieu început tot voi isprăvi. Iară acmu cunosc că Şoimul, poate fi, din şcoala fizicăi în şcoala ithicăi au întrat, ca cum toată viaţa în canoane ş-ar fi învăţat şi toată hrana cu dreptate ş-ar fi aflat. Care lucru, precum de firea şoimului departe să fie cine poate să nu ştie? Ce sau pre cela carile pre această slujbă l-au trimis viclenind, pre vecinicul nepriietin la mână să puie nu va, sau vădzind că cu mâna mea lucru greu şi de laudă vrednic ca acesta să isprăveşte, mie îmi pizmuieşte (că pizmătariul pentru ca cinstea altuia să nu să adaogă şie scădere şi ocară a priimii obiciuit ieste). Ce de vreme ce şoimul mintea pistriciunii penelor îşi asămănă, şi eu slujba în faţa piei<i> îmi voi întoarce, nici după socoteala cuiva firea îmi voi schimba, ce precum până acmu, aşe şi de acmu feţele şi ştiu, şi pociu a mi le schimba.”

Acestea el prin budze bolborăind şi toate răutăţile în inimă fierbând şi zămintind, întâi la dulăi, la ogari şi la cotei aleargă şi toată pocitaniia cea ascunsă de-a fir-a-păr le povesti. Adecă precum Inorogul la împreunare să vie cuvânt au dat şi precum împreunarea lui cu Şoimul preste ştiinţa altor tovarăşi să fie, care lucrul Şoimul fără nici o îndoinţă au priimit. Aşijderea, precum Şoimul sfatul cel bun de folos şi de obşte ş-au mutat şi pre Inorog din legăturile gata, nebetejit şi nedodeit va să-l sloboadză, întralt chip de ar face, mare scădere cinstei şi ocară numelui socotindu-şi. De ciia, minciuna cu multe împuţicioasă flori împodobind, dzicea, precum Şoimul să fie dzis, precum unghile şi pintinii lui pe cornul Inorogului a să pune nici îndrăznesc, nici harnice sint, nici el organul răutăţii şi ciniia vicleşugului a să face firea-i priimeşte, ce numai cu bine şi cu prieteşug cu dânsul ceva a face de va putea, în tot chipul va ispiti. Iară amintrilea, la rău şi la vicleşug, macar cum nu să va amesteca şi curate să fie unghile lui de singele nevinovat. ,,Deci acmu de ieste şi a voastră socoteală, într-acesta chip şi cu toţii împreună mintea despre folos spre stricăciune de v-aţi mutat, să ştiu şi eu, ca nu mai mult în deşert osteninţele să-mi cheltuiesc. Iară de cunoaşteţi sau vă prepuneţi ca vreun vicleşug în mintea Şoimului să fie întrat (spre carea nu puţine şi mici sint semnele, carile cu urechile le-am audzit şi întradevăr cu gura şi cu inima le mărturisesc), cuvântul carile voi povesti (căci tăinuirea lucrului scripţul corăbii<i> ieste) şi chipul meşterşugului în ascunsul inimii voastre ascundeţi cu carile foarte pre lesne şi preste a Şoimului ştiinţă la sfârşit a-l aduce viţi putea. Cu care mijloc de la Vultur şi de la Corb toată mulţemita şi plata singuri voi luând, Şoimul, de dar şi laudă ca aceasta lipsit şi ca un necunoscătoriu binelui şi folosului, singur de sine pedepsit va rămânea, şi pentru căci asupra nepriietinului milostivire şi dreptate arătând şi giurământul nebetejit ţiind, mare căială în urmă şi fără folos va simţi (că decât giurământul, mai bun meşterşug şi mai tare măiestrie şi mai tăinuită viclenie spre amăgeala cuiva a să da nu poate). Aşijderea (că oricând ce ieste adevărat de s-ar grai şi ce ieste drept totdeauna de la toţi de s-ar face şi s-ar ţinea, nici în lume vrajbă a să scorni, nici asupra nepriietinului a să izbândi s-ar putea). ” De acestea dulăii audzind, nu în puţinele chitele, nici în iuşoare socotele întrară. Întâi, pentru aşe în grabă mutarea sfatului, a doa, pentru mai aievea, prepusul vicleşugului, a triia, că cu mijlocele ce începuse, lucrul de nu vor scoate la cap, altă nădejde toată încă de demult să curmasă, a patra, că cevaşi macară preste voia şi ştiinţa Şoimului a face nu puţină sială avea, de vreme ce toată slobodzeniia lui era dată şi cu toţii supt a lui poruncă a fi poruncă avea. Iară în cea mai de pre urmă, socotiră, macar şi peste a Şoimului voie, lucrul de vor putea isprăvi socotiia, pentru slujba făcută, Şoimul înaintea monarhilor orice pentru dânşii împotrivă ar dzice în samă nu-i vor ţinea mai mare sfârşitul slujbei decât chipul greşelii a fi înţelegea. Şi aşe, după câtăva a chitelelor scuturare, sentenţia aleasără ca, ori cu ce mijloc ar putea fi, numai Inorogul la mână să vie. Pentru care aşedzimânt între dânşii mare şi vârtos legământ pusără, ca de lucrul ce să va lucra în viaţă Şoimul ştire să nu aibă (o, minune mare, giurământul a călca călcătorii de giurământ să giură) şi mai cu de-adins chipul vicleniii aceştiia mai supţire şi mai frumos a fi îl socotiră, adecă supt titulul altuia răutatea lor să scrie şi, cum să dzice prostul cuvânt, cu cleştele jăratecul să ţie şi cu mâna altuia şerpele din bortă să scoaţă şi ca cum ei neatinşi şi neştiutori lucrului acestuia ar fi să să arete, de vreme ce tot prepusul Inorogului asupra Şoimului va cădea. Şi aşe, ca cum calului fără zăbală pintini ar da, răutăţii Hameleonului voie şi slobodzenie dederă, ca nici o cale nestropşită şi nici o piatră neclătită să nu lasă, până dreptatea Inorogului în silţa strâmbătăţii lor ar băga.

Hameleonul, lătrăturile şi brehăiturile dulăilor cu mare dragoste ascultând, după porunca ce dederă, voios de la dânşii ieşi. De unde iarăşi la Şoim să să întoarcă vrând (ca câte întâi îi cântase acmu să i le descânte), în cale pre Bâtlan tumpină (cu a căruia pâră Vidra din săboare să izgonisă). Carile, pre Hameleon de unde vine întrebând, el precum acmu de la vreun loc aşe însămnat nu vine răspunsă, ce ,,mai dineaoare de la Inorog am vinit, dzice, carile mâine cu Şoimul împreunare va să aibă şi, de nu l-aş fi eu cu multe şi vârtoase giurământuri încredinţat, pre cărţile şi giurământurile Şoimului nicicum nu s-ar fi lăsat. Ce acmu eu, ca un bun priietin şi dreaptă slugă, la mijlocul trebii aceştiia m-am pus, însă nu puţină frică duc ca nu cumva vânătorii, giurământul călcând, vreun vicleşug Inorogului să facă, şi apoi ocara şi pedeapsa sufletului mieu unde să va duce? şi obrazul în lume cum îmi voi mai arăta?”

Acest fel de seminţe de minciuni întâi cătră Bâtlan semăna, carile mai pre urmă în ivală a toată lumea era să răzsaie şi într-un chip ca cum pentru cinstea numelui grijă ar purta să arăta. Iară mai într-adevăr era că, de nu ş-ar fi deşchis gura şi nu numai limba cea lungă şi aşeşi şi maţile cătră cineva de nu ş-ar fi scos, de cuvântul ascuns ce ştiia înflându-să, îi părea că ca căpuşile va crăpa (că rar minciunos nelăudăros şi mai rar falnicul tainic să află ). Apoi şi el pe Bâtlan întrebă:,,Dară tu unde mergi?” El dzisă: ,,Şi eu cătră Şoimu mărg, de vreme ce şi eu, acmu de curând cu porunca Corbului trimis fiind, ca pentru paza la strâmptorile gârlelor să fiu am vinit. ” Hameleonul dzisă: ,,De vreme ce la Şoimu vii să mergi, te rog, cătră dânsul ceva din cuvintele mele să nu pomeneşti, căci singur poruncă mi-au dat ca lucrul acesta tăinuit şi de cătră toţi acoperit să ţiiu”. Căinţa descoperirii cuvântului pre Hameleon apăsând, cătră Bâtlan adăogea dzicând, că încă de demult bun şi deplin priietin ştiindu-l, lucru ca acesta l-au arătat, nici un prepus având că nu-l va putea tăinui (că precum curvariul după stâmpărarea poftei în focul căielii arde, aşe netainicul, după slobodzirea cuvântului, în prepusul descoperirii să chinuieşte). Bâtlanul dzisă: ,,Pentru aceasta nu despre mine, ce despre tine grijă poartă şi pasă unde îţi ieste a merge”.

De ciia Hameleonul, la Şoim viind, într-acesta chip îi vorovi:,,Eu eram, după porunca ta, întins la Inorog să mă duc, ce un lucru în minte viindu-mi, de la mijlocul căii iarăşi m-am întors. Dzic, dară, că de vreme ce aşe cinsteş şi cu cale a fi ai socotit, ca nu ce pofta porunceşte, ce ce dreptatea pofteşte să faci şi giurământul dat nebetejit să ţii, aceasta în grijă să-ţi fie: ca nu cumva, vreunul din dulăi aproape de prundiş aflându-să, mirosul Inorogulul să adulmece, şi ei gândul tău cel drept şi sfatul cel de astădzi neştiind, să nu cumva ceva, după sfatul cel de ieri, prin neştiinţă să lucredze şi fără veste Inorogului vreo stricăciune să aducă. Şi nu numai căci eu cinstea şi credinţa lui pierd (că de cel fără folos puţină grijă să poartă), ce încă mai mult de tine ocara să va atinge, de carea nici cu toată apa ocheanului a te spăla nu vii putea (că ocara descoperită cu peliţa arapului asemenea ieste, carea a să înălbi nicicum nu ştie).” Şoimul, ştiind precum dulăii ceva din capul lor a face nu pot, nici preste voia lui ceva a lucra îndrăznesc, Hameleonului dzisă: ,,Pentru acesta lucru tu în samă nu băga, căci dulăii până unde pot alerga eu ştiu. ” Hameleonul urmele minciunii şi paşii vicleşugului într-acesta chip împletecindu-şi (ca când s-ar tâmpla cineva urma a-i lua, la vreo cale a o scoate să nu poată), de ciia într-un suflet la crocodil alergă, cătră carile, cu multe feliuri de schimbate şi schimosite cucirituri: ,,Bucură-te, domnul şi cruţătoriul mieu! dzisă. Veste bună de pradă bişugoasă şi vânătoare săţioasă eu, nerăscumpărat robul tău, să-ţi vestesc am vinit, şi domnul meu milostiv adevărat să ştie că mâine dimineaţă Inorogul, jiganiia cea vestită şi de colţii a tuturor dulăilor aşe mult dorită, din munţii înalţi la prundişul apii ieste să să pogoară. Unde despre strâmptorile poticilor, pen tru ca înapoi a da să nu mai poată, toţi câinii şi dulăii păzitori sint. Deci ei, precum să-l gonească, îl vor goni, dară precum să-l agiungă nu-l vor putea, robul tău foarte bine ştie. Ce Inorogul, iarăşi altă cale deşchisă neavând şi din dos acmu de câini încungiurat simţindu-să, până mai pre urmă înotatului bizuindu-să, în apă va să să arunce (că primejdiia cât de grea, însă pre mâine viitoare, decât cea cât ăcea câtî de iuşoară, însă denaintea ochilor stătătoare mai iuşoară să pare). Deci el în apă cădzind, nu picioare de înotat, ce aşeşi aripi de zburat de ar avea, denaintea iuţimii domnului mieu, precum a scăpa nu va putea, adeverit sint. Şi iată eu, fără altă zăbavă, la Inorog în munte mă voi sui şi ceasul vremii coborârii lui însămnând, fără preget ştire îţi voi da. Numai de pre aicea nu te depărta, ca în vremea trebuitoare fără zăbavă să te pociu afla (că punctul vremii trebuitoare la a lucrului isprăvire ca măsura căldurii focului la vărsarea jmalţului ieste).” Crocodilul, de vânatul ce-i făgădui foarte veselindu-să, din toată inima cartea de iertat precum îi va da i să giurui. Însă cuvintele în deşert să nu-i cumva iasă, foarte îl înteţi. Hameleonul iarăşi cu mari giurământuri să afurisiia, precum minciună din gura lui nu iese, ce toate precum sint, aşe i le povesteşte. (Că făcătorii răului, când mulţi într-un gând asupra unii răutăţi să află, unul pre altul a nu amăgi obiciuiţi sint, ca nu cumva cu vicleşugul mic, fărălegea mare a isprăvi din mână să piardză).

Aşedară, şi într-acesta chip Hameleonul, după ce cât putu cătră toţi minciunile fiarsă, coapsă, sără, pipără, înghiţi şi borî, într-un duh la locul unde Inorogul să afla alergă. Căruia, după politicescul obiceiu închinându-să şi toată fericirea rugându-i şi menindu-i, dzisă: ,,După porunca domnului şi cruţătoriului mieu, toate le-am plinit şi încă câte vechiul prieteşug şi adevărata dragoste pofteşte şi preste poruncă cele cădzute am adaos, de vreme ce câte spre folosul şi binele tău cătră Şoimu am grăit şi am întărit, a le povesti, nici început au, nici săvârşit (o, bat-o urgiia cerească, jiganie vicleană, cât de pestriţ şi de vărgat grăieşte!). Ce în scurt (precum să dzice cuvântul că gura carea singură pre sine să laudă, pute), cum am chivernisit şi cum am silit a chivernisi şi lucrurile împreunării a tocmi, mai mult a mă lăuda nu mi să cade, de vreme ce sara va arăta împreunarea şi dimineaţa a lucrului răzsunarea, căci toate după poftă şi după voie vor ieşi. (Caută chipul voroavii a viclenii jigănii, că să asamănă unor icoane, carile mutându-să din loc, i să schimbă faţa). Căci mijlocele ce prepus aveai din mijloc le-am râdicat, pre dulăi şi de ştiinţă şi de loc departe i-am depărtat, ochiul cu rău căutătoriu de tot l-am astupat, pre unde măiestrii şi silţe întinse au fost le-am stricat şi le-am fărâmat, toată piiedeca din cărare şi piatra poticnelii din cale am mutat, amânduror inimile, spre priimirea dragostei am gătat şi toată surceaoa supt focul începăturii şi toată ciraoa pre jăratecul săvârşirii am pus şi am supus. Una au rămas, şi aceia foarte pre lesne: adecă oricând aţi vrea, atuncea împreunare a avea să puteţi. Deci, cât despre partea şoimului ieste, eu, robul tău, atâta i-am uns sufletul şi i-am muiat inima, cât cu mare dor şi cu nespusă poftă nesăţioasei privelii străluminatii tale feţe a să împreuna şi cu dulcele şi mângâioase voroavelor tale a să învrednici asteaptă. ,,

Inorogul, macar că nu aşe credzute giurământurile, neprepuse cuvintele şi neprimejduioase împreunările avea (că în inima neprietinească care prepus nu încape? Şi gândul vrăjmăşesc ce lucru împotrivă nu scorneşte?), însă întâi dreptăţii bizuindu-să (căci ascunsul inimii sale de pricina vrăjbii curat a fi chiar ştiia), apoi o parte a socotelii evgheniii Şoimului dând (căci neamul vechiu şi cel de bună rudă după a nunţii întregiune pete şi imăciuni de ocară noaă cu nevoie priimeşte). Că Şoimul acela din neamul său persiesc era, carii decât ceşti evropeşti cu multul mai buni sint (însă bunătatea Şoimului în vrăjmăşie şi în iuţime de nu să va lua). De care lucru, socotiia că în numele vechiu poreclă nouă şi în neamul cinstit hula ocărâtă nu va suferi. Şi aşe, cătră Hameleon cuvânt dede, precum în desară la prundiş să va coborî.

Hamelionul, răspuns ca acesta luând, vesel înapoi să întoarsă, de unde întâi la crocodil mărgând, întâi lui de într-acea seară vinirea Inorogului ştire îi dede: pre unde ieste să între şi pre unde ieste să iasă îi arătă, unde trebuie să păzască şi vremea înturnării lui cum să pândească foarte bine şi de toate pre amănuntul îl învăţă.

De acolea apoi la ogari, la cotei şi la alalţi spurcaţi dulăi să dusă, cărora aşijderea plinirea bucuriii şi vinirea vânatului le povesti. După aceia şi mai pre urmă la Şoim vini, căruia, ca şi celorlalţi, de adunarea în desară îi spusă. Încă iarăşi căpacul minciunii deasupra tingirii vicleşugului adăogând, chip de mare rugăminte cătră Şoim arăta şi pre toţi dumnădzăii îl giura să nu cumva sfârşitul împreunării bune în capul începăturii rele să iasă, şi el în chipul măiestriii răutăţii să cadă. Şi altele multe cătră acestea dicăind şi în uscat înghiţind, cuvinte căptuşite îngăima şi teie de curmeie lega. Aces tea într-acesta chip făţarnica lighioaie în oala fărălegii dzama nedumnădzăirii cu lingura vrăjmăşiii zămintind şi vânturând, ca cum slujba ar fi plinit, de la Şoim voie şi iertăciune îşi ceru, ca întracea sară la culcuşul său spre odihnă să să ducă, arătând că, de multe alergări şi zbuciumări, de tot ostinită şi obosită ieste. Însă şi aceasta pre mai mare a vicleşugului căptuşală o făcea, pentru ca în dzua ce va luci, peste noapte ce va să să nască ştiind, obraz încă mai obraznic a avea să poată. Adecă precum el de multă trudă biruit fiind, somnului ca morţii au fost dat şi de faptele carile peste noapte s-au tâmplat ca cum ştire n-ar fi avut (că precum multe dzua descopere, aşe mai multe noaptea acopere, socotiia).

Şi aşe, Hameleonul de la Şoim ieşind, dormire fără dormire să dormitedze şi somn fără somn să somnedze la stratul culcuşului său să dusă. ăO, mai bine în veci să fie murit decât dormire ca aceasta să fie dormit! O, mai bine mort să să fie sculat decât somn ca acesta să fie somnat ! O, mai bine într-o faţă şi aceia în piiatră să să fie întors decât ase în multe feliuri de stricăciune şi fără folos! O, faptă spurcată şi lucru scârnav, o, batgiocură de batgiocurit şi ocară de ocărât, vino, dintele şerpelui, aleargă, coada scorpiii, şi adevărul mărturisiţi de să află la voi vinin şi toapsăc ca acesta ca carile supt limba Hameleonului din fire izvoreşte, din meşterşug să înmulţeşte şi spre băutura la inimă curaţilor să dospeşte şi să mesteşte! (Că otrava limbii, pre tot toapsăcul cât de vrăjmaş, a toată jiganiia cât de cumplită cu multul covârşeşte.) Măsură-te, minciună, şi vedzi minciună decât toată minciuna mai mare! Cumpăneşte-te, vicleşug, şi cunoaşte vicleşug mai greu decât tot vicleşugul. Târâieşte-te, boală, şi simţi boală mai lângedă decât toată boala. Sai, moarte, şi gustă moarte mai amară şi mai omărâtoare decât toată moartea! Spune, răutate, de ieste în tine răutate de rea cât aceasta răutate ! O, răutate, răutate, de trii ori răutate şi iar răutate.

Deci Hameleonul, după ce dulăilor amuţăturile şi năvrăpiturile pre cât mai mult putu întărtă, pre crocodil, precât mai rău şi mai vrăjmaş ştiu, îl aţiţă şi toate cele spre vicleşugul şi scăderea Inorogului, pre cât prin mână îi vini, gândi, grăi, lipi, dezlipi, aşedză, făcu şi isprăvi, peste noapte în loc de somn cu răutatea, singur şie, nu numai ochii şi tot trupul îşi acoperi, ce încă şi inima şi sufletul cu grele întunerece peste tot căptuşindu-şi îşi ponegri, de unde sunetul tâmpenii de cu sară lovit, a doa dzi ca preste vali răzsunate, glasul dimpotrivă din ceas în ceas a audzi, cu sete aştepta.

No Comments

Leave a Reply