Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica – partea a VII-a

2009/07/11

Acestea într-acesta chip prin câteva a nopţii ceasuri Inorogul cu Şoimul voroavă făcând, Hameleon, precum mai sus s-au pomenit, la lăcaşul său ducându-să, în vasul uluirii vetrilele gândurilor deşchidea, prin marea relelor socotele înotând, spre toate vânturile, horburilor funele chitelelor întindea. Aşe el în valurile vicleşugurilor tăvălindu-să (poate fi răutatea îndoit şi întriit să lucredze fortuna slobodzind), somn fără somn şi odihnă fără odihnă îl chinuia, atâta cât cu ochii deşchişi somna şi cu toată fantazia deşteptată visa. În care vis părerea chipuri ca acestea închipuindu-i îi zugrăviia.

Hameleonului cu aer a să paşte şi cu vânt a să hrăni firea fiindu-i, precum pre marginea unii ape îmblă i să părea, unde nişte hingiuri dese şi înghimpoase şi nişte copaci frundzoşi şi umbroşi era, atâta cât de desimea şi grosimea umbrelor ce avea, precum de tot soarele le lipseşte şi preste tot întunerecul îi căptuşeşte i să părea. Aşedară, el îmblând şi prin întunecoasă ceaţa aceia orbăcăind, departe înainte precum o zare de foc vede i să păru, spre carea cu toată nevoinţa năzuind şi la dânsa apro piindu-să, vădzu că atâta de mare era focul carile cu mare văpaie ardea, cât cu vârvul parăi nuării ceriului pătrundea, unde stihiia focului cu apa nuărului mari şi groznice trăsnete şi plesnete făcea (precum aceste doaă trupuri de stihii goale unul pre altul a nu priimi şi vrăjmăşeşte una pre alta a strica şi a împrăştiia obiciuite sint). Iară în mijlocul focului o jiganie groz-nică vădzu, carea la chip ca şopârla, însă cu multul mai mare şi mai groasă a fi i să părea. Aceasta în toate părţile prin pară primblându-să, fără saţiu jăratecul păştea şi de mare lăcomie şi spudza înghiţiia, nemică cevaşi de atâta înfocată văpaie betejindu-să. Hameleonul aşe de cu dulce mâncarea sulimendriţii vădzind (căci aşe să numiia jiganiia aceia), lucru carile nici odânăoară stomahul ei îl simţisă, foamea în maţă i să scorni (că din multe pofta sufletului neclătită ar fi, de n-ar fi simţirile pre dinafară iscoditoare şi apoi îndemnătoare). Foamea dară începând, mănuntăile i să întor cea şi stomahul tare îl chinuia. Carile de toată ştiinţa a simţire ca aceia gol, cu de moarte ţipete: ,,vai, maţele, vai, mănuntăile, vai, pântecele, vai, vintrile mele!” a să văieta şi a să văiera începu. Şi leacul aceii necunoscute boale, ce ar fi şi unde s-ar afla, nu ştiia. Aşe el într-acel chip mişelos chinuindu-să, salamandra din mijlocul focului: ,,O, sărace, strigând, dzisă, ce poate fi acest chin, carile aşe de fără milă te-au apucat şi ce această lacomă căutare şi nesăţioasă mâncare spre bucatele mele?” Hameleonul, fără ,,vai şi vai”, altă nu dzicea, şi fără ,,moriu şi moriu”, altă nu răspundea. Ce mai pre urmă cu lânged glas dzisă: ,,Simţire nesimţită simt şi pătimire nepătimită pat, o, domnul mieu şi împăratul focului (că Hameleonului precum salamandra bodzul focului să fie i să păru).” Hameleonul la toate amăgitoriu, iară la aceasta să amăgi, căci în hrană şi în mâncare deosăbire a face neştiind, i să păru că jăratecul fără primejdie şi focul fără nevoie a înghiţi şi a mistui va putea. Ce răul rău pate, că în locul foamei saţiul cu arsură şi nesuferite durerile i să înmulţiră. Salamandra dzisă: ,,O, ticăloase, au nu ştii că foametei hrana şi setei băutura îi ieste leacul? Însă nu tot stomahul toată bucata mistuieşte, nici tot gâtlejul toată băutura priimeşte, nici altă jiganie, fără de mine, foc a paşte poate că cine pentru desfrânata poftă orânduiala firească covârşeşte, acela în focul lăcomiii sale (ca tine acmu) să pe depseşte, a căruia stângere şi potolire foarte cu greu şi mai nici cu greu să găseşte. Ce tu acmu, mai multă zăbavă nefăcând, cum mai curând aleargă, cearcă şi unde oaăle şerpelui vii afla, nezăticnit le bea, căci după mâncare ca aceasta, băutură ca aceia trebuie, că numai acelea doară văpaia carea în droburile tale s-au aţiţat a stânge vor putea.” Hameleonul, de leac ca acesta de la sulimendriţă înţelegând, macar că nu fără mari slăbiciuni şi leşinături, însă îndată prin toate malurile a cerca, toţi câmpii şi dealurile a cutreiera şi toate bortele copacilor, gaurile ţărmurilor şi crăpăturile pământului a scociorî începu (că la cel bolnav sănătatea de mare preţ ieste, pentru carea toate în cumpănă puind, mai iuşoare a fi le socoteşte). Deci după multă şi cu multe dureri, trudă şi osteninţă, oaăle şerpelui, carile ohendra să cheamă, într-un loc a afla i să tâmplă, pre carile, de mare arsura maţelor, îndată şi fără de nici o îngăimală le sorbi. Aşedară, de cu grabă dacă oaăle bău, precum arsura maţelor ce avea i s-au potolit i sa păru. Însă după fire doftorul, după doftor leacul şi după leac ca acela tămăduirea carea i să cuviniia îi vini, de vreme ce nu chipul boalei în chipul sănătăţii, ce forma răului într-altă formă mai rea şi mai cumplită s-au mutat. Căci oaăle ohendrii în călduros pântecele Hameleonului coborându-să, nu spre mistuire, ce spre zămislire clătire a face începură şi acmu embrionaţi puii ohendrei după a lor fire pântecele îi fărâma şi, pentru ca în lu mină să iasă, vintrele îi spinteca (că cine cu lăcomie acul cosătoriului înghite, acela cu mare mişălie fierul arătoriului boreşte), şi aşe, săracul Hameleonul iarăşi spre moarte să bătea, iarăşi munci şi dureri de naştere îl cuprindea, în locul leacului otrava şi în locul sănătăţii moartea cunoştea, dară ce să facă şi de ce să să apuce nici ştiia, nici să pricepea. Puii ohendrii din pântece-i ieşind, peste trup i să împleteciia, de grumadzi i să colăciia, îl pişca, îl muşca, şi nu laptele, carile nu avea, ce sin gele, carile de prin toate vinele i să scurea, îi sugea. Într-acesta chip puii ohendrii şi născuţii lui şi atâta de cumplit din toate părţile de viaţă deşertându-l, şi cu toapsăc şi venin împlându-l, în dureri aşe mari şi chinuri aşe nesuferite, îndată oteşirea în minte nu-i veniia. Ce mai târdziu de mare şi minunată puterea cornului Inorogului asupra a toată otrava aminte îşi adusă (căci şi de altă dată de otrăvită a văzduhului putregiune mântuindu-l, cu sănătatea vieţii îl dăruisă) şi aşe, din pădure la munte într-un suflet alergă, ca doară pre Inorog, de binele său făcătoriu, unde va a afla va putea. Pre carile într-un munte prea înalt şi loc prea aspru şi fără suiş aflându-l, i să părea că pre o stincă înaltă în simceaoa muntelui şede, iară din toate părţile prăpăşti, hârtoa pe şi păhârnituri groznice era, atâta cât căutării ameţală adu cea. Iară din văzduh şi peste vârvul munţilor îi păru că o pasire neagră, cu mare vâjiituri viind, pre luminos şi lunecos cornul Inorogului vrea să să puie. Inorogul cu capul clătind şi cornul cutremurând, pasirea cu picioarele de neted şi luciu cornul lui a să lipi nu putea. Câtăva vreme pasirea să să puie, Inorogul să o surpe şi războiu ca acesta făcând, odată să tâmplă ca Inorogul în curmedziş cu cornul lovind, câteva pene din aripa cea dreaptă a pasirii să rumpă. De care lucru, pasirea, slăbindu-să şi de multă luptă ameţind şi obosindu-să, în mieşălos chip, giumătate zbu rând, iară giumătate prăvălindu-să, în prăpastea dedesupt să co borî (că înălţarea înflaţilor cu mintea, ca penele în aripi, iară sfârşitul lor ca pasirea zmultă rămâne). Hameleonul, într-atâtea dureri ce să afla, frumoasă privala aceii monomahii durerile a-şi uita îl făcusă (că când puterea sufletului chiară în privala înţele gerii să înfige, atuncea toate simţirile trupului dinafară amur ţesc). Ce a luptii privală săvârşindu-să, boldurile şi strămurările patimii la simţirea durerilor îl întoarsără. Ce, precum s-au dzis, unde Inorogul şedea, nici loc, nici nedejde de suit Hameleonul având, de departe, cu mare umilinţă, patima îşi povestiia şi: ,,Milo stiveşte-te, milostiveşte-te asupra ticăloşiii mele!” striga. Inorogul dzisă: ,,Ce fel de patimă ieste carea te chinuieşte?” Hameleonul răspunsă: ,,Întâi foamea lângedzind, apoi focul m-au pârjolit, iară mai pre urmă puii carii am născut m-au prăpădit; şi iată că, de nu mai curând milostivirea ta asupra slăbiciunei mele va agiun ge, pierit şi prăpădit sint, căci altă nedejde şi năzuire vieţii mele n-au rămas.” Şi iarăşi din toată inima: ,,Agiutoriu, agiuto riu! striga, şi cornul plecându-ţi, din otrava ce mă putredeşte, mântuieşte-mă!” să ruga. Inorogul răspunsă: ,,Leacul şi puterea leacului cornului mieu spre otrava carea dinafară vine slujeşte, iară nu spre veninul carile dinluntru să naşte (că răutatea boalii doftorii o tămăduiesc, iară boala sufletului leacurile apoteca rilor nu ştie). Ce pre cât a socoti pociu, receta leacului tău aceas ta ieste: cornul cămilii, coama şerpelui, ochiul guziului orb şi unghile peştelui luând, în laptele aspidei le fierbe, până din dzece ocă, dzece dramuri vor rămânea, carile în chipul alefiiului făcându-să, când soarele ca luna va scădea cu o parte pre la rane te unge, iară cu altă parte la sfârşitul soarelui, apă din fărmuşuri de marmure şi din pilituri de aur storcând, o amestecă, şi în chipul şerbetului făcând-o, o bea, şi aşe leacul îţi vii afla.” Hameleonul chipul leacurilor audzind şi precum în batgiocură îi dzice socotind: ,,Vai de mine, vai de mine, dară unde şi cine poate lucruri nevădzute, neaudzite ca acestea să afle?” Şi cu strigarea deodată să deşteptă.

Din somn şi din vis ca acesta Hameleonul trezindu-să, tot chipul videniii ca într-un punct a socotelii culegând, ni spre bine, ni spre rău îl lua. De carile totdeodată ni să bucura, ni să întrista. Ce pre cum să dzice (tot ce cu mare poftă iubim, aceia cu mare lesnire credem), în care chip şi Hameleonul toate cele dimpotrivă din gând izgonind, după plăcerea şi pofta sa visul într-acesta chip tâlcuia: Apa carea curea, pre a căriia margine el să primbla: nestătătoare vreme şi amestecate dzilele ei sint; pădurea deasă şi ca întunere cul umbroasă, prin carea cu mare nevoie îmbla: mulţimea gloate lor tulburate; iară negura carea lumina soarelui opriia: învăluirea lucrurilor a cărora sfârşit cu ochiul înţelegerii a să videa şi a să cunoaşte nu să putea; întâi de departe zarea focului vădzută: mici începăturile poftei fierbinţi; iară de aproape pară înaltă: mărimea poftei şi a lucrului din nemică până într-atâta îngroşet şi cres cut, cât preste toată lumea vestea i-au ieşit; sulimendriţa carea în jăratecul focului să păştea: statul a toată adunarea carile cu nestânsă poftă spre izbândirea inimilor să hrăniia şi cu mare nevoinţă pentru pofta sa, tot greul şi nevoiia a suferi nu să tăgăduia. Aşijderea, salamandra de foc precum nebetijită, aşe nesăturată:

statul lucrului început pentru săvârşire nepărăsit să sileşte, nici cineva din cei împotrivnici în ceva a-l beteji va putea şi pofta atâta de folos îi va fi, cât de binele carile va urma neîndestulit va fi, căci în mare mărime şi lucrul şi lauda lui va creşte. Iară războiul apii nuărilor cu vârvul parăi focului şi trăs netele şi plesnetele carile între dânsele să făcea: precum acestor doaă monarhii minunate fapte şi vestea lucrului ce să va între dânsele isprăvi, peste nuări va trece şi prin şi preste toate ţările şi olaturile va merge; foamea carea din mâncarea salamandrii i s-au scornit: pofta cu carea el spre acela lucru (cu carile vreun ames tec nu avea) a să amesteca l-au îndemnat; în chipul ei jeratec a mânca: pentru agonisirea laudii de la monarhiia pasirilor (căci para pasirilor zburătoare, iară apa nuărilor, dobitoacelor la pământ, trăgătoare a fi tâlcuia), în pofta a tot statul lor au întrat. Arsura carea în pântece i s-au scornit: greuimea şi nevoia lucru lui; leacul pre carile salamandra l-au învăţat, adecă oaăle şerpelui să bea: mijlocile carile din socoteală şi din înţelepciune să nasc (căci şerpele înţelepciunea, iară oaăle aflările şi mijlocele pre carile înţelepciune le dă, tâlcuia), arătându-i, le-au aflat, le-au băut şi în pântece puii şerpelui s-au zămislit: socoteala în gând şi în inimă au băgat, apoi, ca cum le-ar fi zămislit, la calea lor spre ducerea săvârşitului le-au pus. Prin pântece cu mari dureri i-au născut: adecă preste nedejdea sa şi de unde nici s-au gândit, fapta cu mare bucurie au săvârşit (căci durerile împotrivă tâlcuind, vese lie şi bucurie a fi socotiia). Iară leacul carile împotriva durerii de la Inorog poftiia: prin buiguirea fantaziii, visul aievea şi durerea adevărată socotind, stricarea aceii bucurii de la nebiruită puterea nepriietinului prin necunoştinţă cerca. Ce Inorogul leac carile în fire nu să dă, nici undeva să află, spuindu-i, precum lucrul început nicicum a să strica nu va putea, nici asupra aceii bucurii, pre carea faptul înţelepţăsc au adus-o, vreo întristare împotrivnică va putea sta. Acestea aşe, toate, după a sa voie Hameleonul tâlcuind, visul în nespusă bucurie şi în lucrul aievea întorcea. Ce un lucru această înfiptă socoteală oarecum din temelie îi clătiia, căci după voie tâlcul a potrivi nu putea. Adecă: pre cornul Ino- rogului pasirea cea neagră a să pune neputând, cu penele aripilor frânte, de râpă mai mult prăvălită decât lăsată s-au dat. Aşijderea, că el la locul unde Inorogul sta a să urca şi loc a să sui n-au aflat. Ce până mai pre urmă, macar că cu îndoit şi prepus gând, însă iarăşi pre cât mai aproape de pofta sa a-l aduce au putut, şi pre acesta într-acesta chip l-au tâlcuit. Adecă: pre neprietin moartea de nu-l şi va de tot stăpâni, ea într-o parte, spre râpă, adecă spre vremea necunoscută lăsându-să, viaţa strâmptă şi nenorocită îi va lăsa, ca carea altul nici mai denainte, nici mai pre urmă de dânsul a vieţui nu s-au vădzut, sau în loc strâmt şi rău ca acela viaţa îşi va petrece, de unde nici el la altul, nici altul la dânsul să margă va putea.

Aşedară, Hameleonul, vesel după vis şi voios după tâlcuirea lui, din locu-şi sări şi, cum de la Şoim pentru vinirea Inorogului cevaşi ştire nu i s-au dat să mira (căci cu Şoimul cuvânt pusese ca când Inorogul ar vini, îndată ştire să-i facă). Apoi iarăşi sin gur mângâindu-să, în sine dzicea: ,,Vicleşugul carile în inimă port nici piielea de pre mine nu-l simpte, necum aceştea în prepus ca acesta să fie întrat şi mai vârtos că precum în toată credinţa mă au, bine i-am cunoscut. Ce, poate fi, Inorogul de ceva s-au împie decat şi la locul prundişului nu s-au coborât, căci amintrilea şi el la cuvântul dat stătătoriu, şi Şoimul de vicleşug neştiutoriu ieste.” Şi aşe, iarăşi în stratu-şi culcându-să, dzua a să lumina cu întunecos gând aştepta.

Deci Inorogul şi cu Şoimul, după ce prin multă vreme a nopţii, ce le-ar fi fost voroavele sfârşiră, unul cu altul sărutându-să şi în braţe prietineşti cuprindzindu-să, sara bună îşi dederă şi unul de la altul despărţindu-să, cineşi la ale sale să înturnară (că la împreunare pofta hirişă, iară la despărţire voia de împreună tre buie). Iară când mâna cea de aur cu degetele de trandafir din vârvurile munţilor flori culege şi mănunchele negre din cele albe alege. Hameleonul, după obiceiu, la ispitele răutăţilor, şcoala vrăjbilor şi cercetare străjilor degrabă purceasă, pre carile într-un suflet cutreierând şi ceva nou din celea ce rău nedejduia neaflând, precum cu bună samă Inorogul din munte la locul împreunării să nu să fie coborât, singur şie îşi dovedi (că vicleanul când pe altul în lucru să amăgească nu are, atuncea singur pe sine în so coteală să vicleneşte şi cuvintele din sin furându-şi în pungă le pune). Şi aşe, precum vremea clevetii şi ceasul zavistiii să fie nemerit socotind, cum mai degrabă la Şoim să dusă.

Cătră carile darea bunii dimineţi de giumătate curmând şi cădzuta închinăciune încă bine nesfârşind, cu capul viperii să închina, cu ochii vulpei căuta, cu trupul dulăului să clătina şi, ca cum de duh rău tulburat ar fi fost, cu fălcile căscate, cu budzele lăsate şi cu balele aspumate cuvinte cu stropi şi stropi cu cuvinte amestecate într-acesta chip a împrăştiia începu: ,,Vădzut-aţi, scriitorul explicându-le pe fiecare la cheie. Astfel: mâna de aur este soarele; degete de trandafir înseamnă când radzele soarelui în vârvurile munţilor loveşte, iar mănunchele albe din cele negre a alege dzice, lucru la cuvânt aşe de năstătătoriu şi ca frundza de tot vântul în toate părţile clătitoriu? Vădzut-aţi cucoşul, învăţătoriul vântului, în vârvul turnului? Eu încă de multă vreme la trup câte dramuri şi la minte câte grăunţă cumpăneşte, să ţi-l cântăresc şi de toate pre amănuntul să ţi-l perigrapsesc vream, la chip, cum şi la obiceie ce fel ieste să ţi-l arăt poftiiam şi precum din gura lui vreodată adevărul nu iese a ţi-l dovedi mă ispitiiam. Însă spre împreunarea lui cu atâta sete încins şi cu atâta poftă spre viderea lui aprins vădzindu-te, a ţi-l povesti mă siiam. Iară acmu, iată, singur iuşurimea minţii, nestarea cuvântului şi toată prostimea firii bine i-ai vădzut şi precum socotesc, precum şi cât ieste, de pre unghe leul şi de pre parte tot ţircălamul vii fi cunoscut, căci eu, ticălosul, pentru a mea prostime, ca nu cândai în prepusul de zavistnic şi îndoinţa de clevetnic să cadz, adevărul a-ţi grăi mă temeam şi toată fiinţa lucrului a-ţi descoperi mă feriiam (că pre cât de urâcioasă ieste minciuna la urechile drept audzitoare, pre atâta de primejdioasă ieste adeverinţa la audzirea strâmb ascultătoare). Ce acmu, iată, el, la locul însămnat şi după cuvântul dat, n-au vinit. Iată, giurământurile în loc de basnă şi cuvintele şi rugămintele în chip de batgiocură le-au luat. 2. De care lucru, îndrăzneala adevărului luând, din curată inimă aşi dzice ca de această prietinească împreunare părăsindu-te, cu chipul carile priietinul şi prieteşugul ce să fie n-au învăţat, deplinul neprieteşug şi vrednicul nepriietin, cum şi cât să fie, a cunoaşte să-l faci, ca alte feliuri de curse şi de laţe întindzindu-i şi într-în sele vânându-l, să priceapă (că precum toate obrazele unul cu altul nu să asamănă şi stelele una cu alta în lumină nu să potrivăsc, aşe decât vicleanul mai viclean şi decât meşterul altul mai meşter şi mai isteţ să află).” Şoimul deodată şi într-acesta chip oare de cine grăieşte mult să miră. Apoi această puturoasă hulă, de unde şi asupra a cui o scorneşte, cu lin glas îl întrebă.

Hameleonul dzisă: ,,Dară, domnul mieu bine ştie cine în lume şi singur între toţi muritorii de toată hula şi ocara vrednic ieste, a căruia şi a numelui pomenire greţoasă, şi audzului scărân dăvoasă ieste”.

Şoimul dzisă: ,,Hele, pentru aceasta şi mai ales a înţelege aş vrea”.

El dzisă: ,,Au nu amăgeul şi şifariul acela atâtea crunte sudori mi-au vărsat? Au nu vicleanul şi înşelătoriul acela de atâtea ori şi într-atâtea de moarte cumpene şi de viaţă primejdii m-au băgat, mai vârtos că cu a lui pricină şi rob la mâna crocodilului am cădzut, unde şi până astădzi cu greu preţ a mă răscumpăra şi cu mulţi chizăşi preţul să-mi plătesc legat sint. Dară de vreme ce el toate osteninţele în zădar şi toate slujbele în darn a fi mi-au arătat,lasă, că încă puţintel, şi visul carile am visat după tâlcuire îl voi plini. Căci visele pre mine vrodată macară nu mă amăgesc, că precum a viselor tâlcuire, aşe a vrăjilor alcătuire de la tată mieu foarte bine am învăţat. Că tată-mieu, Apariul, prin multă vreme la Hersonisul crivăţului cu corăbieriia îmblând, de la ba bele schithilor toate meşterşugurile gheomandiii, hiromandiii şi a necromandiii deplin învăţasă, pre carile prin adese paradosin supt pecetea pomenirii tare le-am însămnat, din carile şuvăitoriul şi a multe cărări ştiutoriul acela nu-mi va scăpa”.

Şoimul înţelegând că toate acestea vărsături asupra curăţăniii Inorogului le boreşte: ,,Şterge-ţi gura, dzisă, o, priietine, şi de ieste cu putinţă ştiupitura iarăşi îţi înghiţi şi borâtura iarăşi îţi sorbi, căci Inorogul şi la cuvântul dat au stătut, şi la locul îm preunării, asară, după cum au dzis, au vinit. De la carile de întreagă voroavă săturându-mă şi de înaltă înţelepciune mult mirându-mă, adeverit sint că acestea toate spre ispită sau prin zavistie veche le grăieşti. Şi acmu din pricina sau a neştiinţii, sau a răutăţii (căci amândoaă jigănii rele şi cu multe capete sint), în vreme fără vreme cu ce erai încărcat a te descărca şi în locul ce nu ţi s-au cădzut a le arunca ai silit. Ce de ai făcut ispită, o, priietine (întâi pre tine de bun, apoi pre altul de rău ispiteşte); iară de te-ai din zavistiia veche cleveta noaă a face pornit, să ştii (că sabiia zavistiii mănunc nu are, şi oricine a mână ar apuca-o, nerănit şi nebetejit să rămâie nu poate)”.

Hameleonul, de o parte cu obrazul (carile nu de ruşine, ce de vicleşuguri a să muta ştie), în multe feţe să schimba şi pen tru că acmu Şoimul din minciunele şi clevetele, carile din spur cata lui gură audzisă, să nu cumva vechea-i pizmă să cunoască şi mai cu de-adins vicleşugurile să nu-i cumva cerce şi, aflându-le, să nu-i cumva amintrilea visul tâlcuiască să temea. Iară de altă parte, cum minciuna în haina adevărului şi vicleşugul în cămeşa dreptăţii ş-ar îmbrăca şi acmu de curând călcatele-şi de vulpe vicleană urme cum ş-ar astupa, cu gândul obrăzniciii, în câmpul neruşinării, ca un cal sirep şi desfrânat, alerga. Aşijderea, aces tea cu a cuvântului meşterşug a le şicui, a le căptuşi şi a le zugrăvi de nu le-a cumva putea, de toată nedejdea ce mai denainte luasă, scăpat să simţiia. Însă (aflătoare de meşterşuguri firea în nevoi), şi ales a lui, carea organul răutăţii a-şi afla şi răutatea minţii a-şi acoperi îndată în pomenire îi adusă, singur în inima sa ca aces tea scornind: ,,Oare cei ce a meşterşugului cuvântului învăţători sint ce altă giuruinţă cătră ucinicii săi dau, fără cât, precum adevărul minciună şi minciuna adevărul să facă îi va face, şi de vreme ce cu cea de obşte socoteală lucrul şi meşterşugul acesta aşe să crede, iată că urmadză ca şi eu aceasta a isprăvi să pociu, de vreme ce nu puţin untdelemn într-aceasta învăţătură am chel tuit şi mai vârtos că prin multă vreme între alalte lighioi scaunul aceştii şcoale am ţinut şi cu scrisorile a cărţilor amăgitoare de prinderea din toate dzile am avut”. Şi aşe, feţe după feţe şi chipuri după chipuri în faţă schimbându-şi, cătră Şoim voroava într-acesta chip începu: ,,(Dragostea prea mare şi liubovul ca rile peste hotar trece, de prea mică pricină, mari prepusuri îşi face), precum maicele cătră fiii săi aievea dovadă sint. Carele ori de fietece mică a orânduielii sănătăţii mutare grele şi primej dioase boale cuconilor săi prepun şi de celea ce să nu le cumva vie să tem, acele precum să le fie vinit, de frică socotesc, de unde cuvântul a să dzice s-au apucat (să nu vie în capul copilului ce-i meneşte maică-sa). Asemenea dragostele Afroditei, când la stepăna hirişiii sale sosesc, pre tot ochiul viclean şi tot piciorul strâmb socotesc, şi, în toate şi pentru toate, pentru cel şie iubit, negândite prepusuri şi zelotipii îşi scorneşte. Şi pentru ca dra gostele să-şi poftorească şi iubostele să-şi înnoiască, tot prepusul fantastic în locul adevărului apucând, o hulă drăgăstoasă şi o mânie mângâioasă scorneşte, dzicând: ,,Bine cunosc şi din multe împotrivă semne adeverit sint că răul mieu noroc cu curată ini ma mea rău să slujeşte şi de nesuferit rane în toate dzilele prin mâna ta într-înemă îmi trimete. De vreme ce tu acmu pre altul sau pre cutarile (anume dzicând) a iubi ai început, iară pre mine, ticălosul, din drăgăstoşii tăi ochi depărtându-mă, cu toată inima din adevărata dragoste m-ai lepădat şi m-ai urgisit. Bine încă din ceput inima îmi spunea că dragostea, cu carea în zădar ardeam, adevărul a cunoaşte mă opriia, că dragostelor zugrăvitoare şi ini mii mele amăgitoare eşti, de vreme ce acmu, iată, aievea şi la arătare au ieşit, că aşeşi dintâi cătră mine numai cu gura şi cu cuvântul erai, iară cătră ciuda lumii acela cu toată inima şi cu tot sufletul te dai. Ce bună nedejde am că în curândă vreme de lancea carea eu m-am rănit şi de veninul cu carile eu m-am otrăvit şi el nerănit şi neotrăvit să nu scape, şi peste puţine dzile, pre cum eu acmu, aşe el atuncea deplin va cunoaşte că nici odâ năoară cu cineva dreptatea a ţinea şi curăţiia inimii nebetejită şi neimată a feri nu te-ai învăţat, ce pururea cătră toţi la cuvânt nestătătoare şi cu inima ca valurile mării în toate marginile lovi toare ai fost şi eşti. De care lucru, precum liniştei mării, aşe dra gostelor tale de credzut şi în cuvintele tale de sprijenit n-au fost, nici poate fi. Căci din nemică în înalte de urăciune valuri te înalţi şi fără nici o pricină liniştea în tulburare şi furtuni de mânie ca acestea îţi întorci, cât ticălosul inimii vas în ochean fără fund şi mare fără margine, ca aceasta undeva liman de năzuinţă şi linişte de mântuinţă a afla nu poate. Ce de vreme ce nemilostiva-ţi inimă şi sufletul întoarcere spre căială nu-ţi ştie, iată că de astădzi şi înainte mâhnită faţa mea nu vii mai videa şi slăbănog piciorul mieu înalt şi neagiuns pragul tău nu va mai călca. Fă-ţi voia, plineşte-ţi pofta, negura din vârvul munţilor s-au râdicat, nuării de pe faţa soarelui s-au mutat, tot spinul şi piiedeca din cale-ţi s-au luat, şi fără de nice o sială, strânge, îmbrăţăşadză, dulci sărutături şi a trupurilor încăldzituri cu acest acmu de curând şi proaspat iubovnic vă împărţiţi. Eu m-am vechit, m-am veştedzit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au îmbătrânit, nopţile m-au schimosit şi, decât toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios ieste. Ochii Şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumadzii păunului, sprâncenele corbului, părul sobolului, mânule ca aripile, degetele ca radzele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vârtutea colunului are. Lucru ca acesta ţ-ai agonisit? Paşte-l, poartă-l şi în multe dzile cu fericire hrăneşte-l şi îngraşă-l. Iară mie aceasta îmi rămâne, pe blăstămatu lumii năroc plângând, dreptatea mea cătră tine şi strâmbătatea ta cătră mine în veci cătră toţi şi nepărăsit petiutinderile să povestesc.” Acestea şi altele ca acestea jelea inimii a grăi găseşte şi zelotipiia asupra iubitului său, sau de faţă, sau cătră alt chip, să jăluieste, până când răspunsul cel şie dorit, din dulce rostul iubitei sale slobodzit, răspuns spre a sa nemângâiată mângâierea a audzi să învredniceşte. Carea în cu rată inimă stăruită trăind şi de la iubitul ei în prepusuri ca aces tea ţiindu-să, într-acesta chip îi răspunde: ,,Norocul mieu cel nenorocit, o, dulcele mieu, până într-atâta necredincios şi prepui toriu te face, că din sinul maicei şi de la ţiţele mamcii de când am ieşit, decât tine mai frumos şi mai drăgăstos nici a trupului ochi mi-au vădzut, nici a sufletului a videa mi-au poftit. Că între toţi dumnădzăii, deşi ieste soarele mai frumos, însă eclipsis îl întunecadză şi noaptea îl depărteadză, de ieste luna între boadză şi Vinerea între stele mai ghizdavă, însă lipsa luminii, acoperi rea nuărilor şi minunată naşterea comitelor le astupă şi le aco pere. Singure numai, decât toate frumseţele mai frumoase, frum seţele tale dzua lumineadză, noaptea strălumineadză, de departe mângâiesc şi de aproape sufletul veselesc, a cărora lumină apus nu ştie şi privala saţiu nu are. O, blăstămat ceasul acela în carile lăcrămos ochiul mieu nu te vede şi nenorocită dzua în carea de privala ta depărtată stau. Soarele nu răsaie, stelele nu luminedze şi dzua să nu să arete nopţii aceiia în carea braţele mele nu te îmbrăţăşadză şi ţiţele mele la talpele tale nu să alătureadză. Vultu rul ceresc ascunsele inimilor şi tainele sufletelor ştie. Pre carile neminciunos şi credincios martur puiu, că în ceasul în carile cu lipsa nespuselor tale lumini mă osindesc, îndată fântânele Nilu lui din ochi neîncetat îmi izvorăsc şi suspinele înfocate din inimă decît para tartarului mai înalte şi decât scânteile Ethnii mai înfo cate îmi izbucnesc. Din tine ales, o, iubitul mieu, toate trupurile ciunguri de copaci pârjoliţi şi toate chipurile tăciuni în tină potoliţi ochilor miei să văd şi sufletului mieu să par.

Ah, pustie şi decât cu moartea mai omorâtă eu, când neînfrântă voia ta asupra mea mâhnită voiu cunoaşte. Nu, sufletul sufletului mieu, nu, lumina ochilor, nu, viaţa şi fiinţa mea, nu prepune pe ţărna talpelor tale gând ca carile nici după moarte, necum pân la moarte în inima mea va întra. O mie de suflete Dumnădzău de mi-ar fi dat, în primejdiia părului capului tău pre fietecarile de o mie de ori jirtfă şi giunghere spre plecarea mâniii Dumnădzăului le-aşi aduce. Că de ieste în lume vreo fericire, aceia privala ta ieste, şi de ieste după lume vreo fericire în carea mie privala ta să-mi lipsască, şi ea să lipsască, că toată munca tartarului mie alta nu poate fi, fără numai minuta ceasului despărţirii tale. Că numai cu tine fericirea adevărată, iară fără tine, oricum şi oriunde ar fi, minciunoasă ieste.” Ca acestea răspunsuri plăcute iubitul de la iubita sa (o, domnul mieu, Şoaime,) luând, inima din dogoreala prepusurilor îşi răcoreşte şi oarecum dragostea înnoindu-şi, liubo vul şi iubostele îşi adevereşte. Într-acesta chip şi ca cu aceasta dragoste cătră în veci de iubitul Inorog aflându-mă, pentru obraznica, însă din adevărata dragoste pornita ispită, iertare să aib, mă rog. Căci ce ieste adevărul a mărturisi să cade, că în toate prepusurile dimpotrivă cu o oarbă purcedere am cădzut, ca nu cumva el, după datul cuvânt neviind, ceva măiestrii neprietineşti să fie simţit am prepus şi, pentru ca adevărul a pricepe să poţi, celea ce nu are îi grăiiam şi celea ce nu-i poftesc îi dziceam. Iară acmu dintr-îmbe părţile cunoscând şi înştiinţân du-mă că nu ce dineoarea prepuneam, ce ce dinceput ştiiam şi nedejduiam, au ieşit, înspăimântata-mi inimă acea deplină vese lie au luat şi toată îndoinţa dimpotrivă de pe suflet mi s-au râdicat. Adevărat, dară, domnul mieu, că, precum dzici, Inorogul, pre cum la cuvânt stătătoriu, aşe la lucruri stăruitoriu şi la minte neclătitoriu ieste, că el minciuna nu numai căci nu o grăieşte, ce macar a o audzi nu o priimeşte, şi precum cu limba despre voro avele deşerte posteşte, aşe urechile despre cuvintele fără fiinţă îşi opreşte. Adeverit, dară, să fii că pre cât din voroava lui te-ai înştiinţat, cu mii de mii de ori mai cu multul din faptele lui vii cunoaşte că în toată vredniciia străluminat şi în toată bunătatea curat să va afla.

Înalţe dară cereştii cornul slăvii lui şi, dintr-a mele dzile scurtând, dzilele lui înmulţască, şi nenumăraţi aii îi adaugă. Că ce sint, după pricina dintâi, a lui şi de la dânsul sint, că odânăoară puterea cornului lui cu antidotul cel nepreţuit şi în de binefaceri neperigrăpsit asupra slăbiciunii cum mai curând de n-ar fi agiuns, încă de mult viaţa mi s-ar fi curmat şi ţărna cu pravul mi s-ar fi amestecat. Ce acmu, pentru căci la vremea îm preunării neaflându-mă şi de a lui nesăţioasă privală lipsindu-mă, inima-mi cu pară înălţată şi cu văpaie nestâmpărată îmi arde. Ce poate fi fortuna şegi necredzute şi glume nesuferite ca acestea arătându-mi, cu întristările şi mâhnirile mele giucându-să, să zăbăveşte. De care lucru, pentru a lui de a doa venire fără ştiinţă să nu fiu, ca paguba şi pedeapsa carea acmu sufletul mi-au simţit, a-mi răscumpăra şi a-mi mângâia să pociu, şi de nu cu sărutarea talpelor, macar cu privala ochilor să mă învrednicesc, carea, una şi singură, toată întristăciune şi mâhniciunea a-mi râdica şi toată durerea inimii a-mi vindica, destulă şi de prisosit ieste.” Şoimul, la inimă curat, viclenelor a Hameleonului cuvinte încredinţându-să, precum iarăşi după câteva dzile sint să să împreune îi spusă.

Hameleonul îndată: ,,Dară, eu ştiu, dzice, că visele mele pe mine să mă amăgească cu putinţă nu ieste.” Şoimul: ,,Ce vis ieste acela, rogu-te, că şi denioarea pomenind, precum asupra lui îl vii izbândi dziceai?”

Hameleonul dinceput pre amănuntul începu a i-l povesti, pre cum mai sus s-au dzis. Şoimul, deodată adâncimea visului cu sigeata socotelii pătrundzind, tâlcul ce i-ar fi mult să mira şi cătră Hameleon: ,,Dară tu acesta cum l-ai tâlcuit?” dzisă. Hameleonul nu numai în cuvintele aievea viclean, ce încă şi în vise fantastice duşman, acmu, înaintea Şoimului, visul spre bine tâlcuia şi pre scurt mintea a-i căptuşi siliia, dzicând: ,,Pădurea cea deasă şi umbroasă: grijea carea pentru pogorârea Inorogului purtam era şi îndoinţa vinirii lui la împreunare însăm na. Salamandra carea în para focului să păştea: vechiul neprie teşug, carile în răutăţi au crescut şi s-au hrănit. Foametea carea în pântece mi s-au scornit: jelea carea pentru acest neprieteşug mi-au vinit şi de greu pentru priietini inima mi s-au rănit. Leacul oaălor şerpelui, carile mai mare durere mi-au făcut: vinirea Ino rogului pentru a căriia neştiinţă oarece în prepusuri am întrat şi ispita cea de dineaoarea am făcut. Zămislirea şi naşterea puilor prin pântece: nedejdea vinirii lui şi minunată isprăvirea lucrului prieteşugului ce va să să facă. Pasirea cea neagră, carea, de cor nul Inorogului neputându-să lipi, cu capul în gios au cădzut: vestea şi numele cel rău, carile pre năpaste asupra cinstii Inorogului îl punea, adevărul cunoscându-să, de pre capul lui să va râdica şi în prăpastea uitării să va lepăda. Leacul cel peste putinţa firii Inorogul îi arăta şi într-ace dată sfârşitul visului urma: precum veseliia şi bucuriia carea din isprava lucrului va lua, în lume împo trivnic sau în ceva betejitoriu a i să afla nu va putea, şi aşe, tot săvârşitul lucrului în bucurie şi inimă bună va rămânea.” Aşe Hameleonul în grabă, la unele prindzindu-să, la altele ne prindzindu-să, îzbândirea visului nădind şi cârpind în scurte cu vinte, lungi şi late vicleşuguri acoperiia.

Ce Şoimul, macar că visul în multe părţi lua, însă deodată în cămara tăcerii îl încuie şi sfârşitul lucrului tâlcuirea visului să arete aştepta (că vrăjitorii minciunoşi şi credzătorii părerilor nopţii, de nu fraţi, iară veri primari îşi sint. Cela din minciuni adevărul, cesta din fantazie chipul a scoate sileşte). După acestea Hameleonul de la Şoim ieşind şi cum vânatul au pierdut şi Inorogul au scăpat, cu mare jele şi a inimii durere gândind, de mare năcaz budzele îşi muşca şi mânule îşi frângea. Şi aşe, cum mai degrabă la dulăi şi la ogari alergând, cu faţa posomorâtă şi cu inima înfrântă, în trist chip şi jelnică închipuire li să arătă (că a amăgeilor cea mai de frunte învăţătură şi mai de treabă schimositură ieste ca în inimă pe cacodemonul, iară în faţă evdemonul să poarte), pre carile ei, într-aceasta formă şi arătare vădzindu-l: ,,Ce poate fi aceasta, o, priietine, dzisără, că chipul urgie şi faţa bezcisnicie îţi arată şi lucru peste voie să ţi să fie tâmplat, mâhnite căutăturile şi fierbinţi oftălurile îţi mărtu risesc? Au spre chedzi răi vrăjile ceva ţ-au menit? Au spre pofta inimii noastre de ceva împotrivă şi neagră veste ai simţit? Sau de nu ţie ceva rău ţ-au vinit, altuia vreun bine a să face ai cunoscut (că zavistnicul mâhnirea îndoită poartă, una când lui ceva rău, alta când altuia ceva bine să nu cumva vie să teme). Noi până acmu într-atât tăcere înfundat a te videa nu ni s-au tâmplat. Lim ba cea ca clopotul cine ţ-au legat? Gura cea ca doba ce ţ-au as tupat? Voroava cea ca pohoaiele ploilor cine ţ-au îngheţat? Gla sul cel ca tunul fulgerului ce ţ-au amorţit? Mulţimea cuvintelor cele ca păcura izvorâtoare şi ca năboiul pe toate şesurile clevete lor năbuşitoare cine ţ-au oprit? Fără nici o zăbavă şi cum mai curând spune-ne, ca, sau mâhnirii împreună părtaşi, sau, de va fi cu putinţă, mângăietori şi gonaşi să ne facem. (Că cuvântul mân gâios la întristare ieste ca numele doftorului la dzăcare), carile macar că îndată toată întristarea n-ar râdica, însă o îndoinţă oare carea chitelelor aduce. (Iară unde îndoinţa, acolea şi nedejdea, şi unde nedejdea, acolea şi începătura mângâierii ieste), precum şi doftorul macar că nu într-acea dată toată boala scoate, nici nu mele lui face minuni, ce nedejdea bolnavului râdicând, socoteşte că cel ce leacurile dă, de faţă ieste, aşe precum şi leacul îi va afla nedejduieşte, care nedejduire oarecare chip de oteşire îi aduce.” Hameleonul, din nări pufnind, pieptul izbind, din cap tremu rând, din mâni aruncând, cu picioarele ca dulăii turbaţi ţărna împrăştiind, din gură aspumând şi toată icoana vrăjmăşiii de la inimă în faţă-şi zugrăvind: ,,O, fraţilor şi prietinilor, în mare a ini mii strâmtoare mă aflu, dzisă, atâta cât, precum să dzice dzică toarea, că de oi grăi, oi muri, de oi tăcea, oi plesni, şi din doaă răutăţi carea de mai bună să aleg mintea nu-mi poate nemeri. Să încep, tremur, să nu încep, de năcaz mă cutremur, să dzic, mă tem, să nu dzic, putere a răbda nu mi-au rămas, ca fătătoarele la ceas am sosit: să făt, durerile şi chinurile mă înspăiminteadză, să nu făt, pântecele îmi crapă şi cuvintele ca puii ohendrii prin treci îmi ies. Să stric doaă, tocmăsc una, să tocmăsc doaă, stric o mie. Pen tru care lucru, mai denainte, până cuvântul a vă deşchide, prieti nesc sfat să-mi daţi şi cu mâna frăţască să mă îndămânaţi vă pof tesc. Adecă, întâi să stric doaă şi să tocmăsc una? Au întâi, toc mind una, să stric doaă? La aceasta întrebare de voi videa că şi voi după a mea socoteală mă sfătuiţi, atuncea gura de voi închide, pântecele să-mi caşce şi pre spinare plesnind, povestea prin treci să izbucnească şi călcâiul în locul rostului să grăiască voi lasa.

” Dulăii, câtăva vreme în gânduri stând şi la întrebare fără baiere ca aceia ce să-i răspundză socotind, mai târdziu într-acesta chip îi dzisără: ,,La toată începătura a tot lucrul doaă săvârşituri a unii pricini să socotesc, carile pentru un săvârşit dintr-acele doaă să începe, adecă un săvârşit ieste, pentru ca oricum ar fi, lucrul acela ieste să să facă, iară altul ieste, pentru ca bine sau rău, tare sau slab, trainic sau netrainic şi altele asemenea acestora să să facă caută. Deci când cel de pre urmă şi mai cu anevoie nu să soco teşte, cel mai dintâi şi mai pre lesne să apucă. Aşijderea (orice mai cu lesne la săvârşitul poftit a să duce s-ar putea, aceiaşi mai cu greu şi mai cu nevoie a să face nebunie ieste). Deci pentru care săvârşit pricina începerii ţ-ar fi socotind, spre acela lucrul îţi aşadză. Iară amintrilea ştim că, precum din fire, aşe din meşterşug, tot lucrul decât a să face, a să strica mai pre lesne ieste. Că un copaciu în 40 de ani la cea deplin vârstă şi hirişă mărime a vini, iară a să usca în 40 dzile poate. Aşijderea, videm că cele în meşterşug a să tocmi decât a să face mai lesne şi decât amândoaă mai lesne stricarea, că piramidele Eghiptului, colosul Rodosului, raiul Vavilonului, capiştea Efesului carea prin vremea a … de ani de-abiia şi cu lucrarea a toată putinţa Asiii cu mare nevoie a să isprăvi s-au putut; şi altele asemenea acestora, cu câtă nevoie şi cu câtă osteninţă s-au făcut, cine poate povesti? Carile cât de cu lesne şi cât de cu iuşor în nimică s-au întors, a toţi muritorilor minune aduce (că a tot muritoriul tot lucrul mu ritoriu şi puţin stătătoriu ieste). Aşijderea altele, precum pre lesne a să face, aşe mai pre lesne a să strica, iară a să tocmi, toată isteciunea meşterilor goneşte (că un copil mititel cu un beţişor supţirel o mie de oale şi dzăci de mii de stecle a sfărâma poate, iară o mie de olari o oală spartă a cârpi şi dzăci de mii de steclari o steclă frântă a tocmi nu pot). Şi precum să dzice cuvântul (un nebun o pietricea în fundul mării aruncă, pre cărea o mie de înţălepţi să o scoată vrednici nu sint), care paradigmă lesnirea facerii, şi nevoia desfacerii arată. Acmu, dară, chipul face rii, tocmelii şi stricării în sine socotind, după care ai pofti, sfatul nostru alcătuieşte şi de carea întâi să te apuci, alege”. Hameleonul răspunsă: ,,Adevărat, dzice, că prietinească sfătui tură şi înţelepţască învăţătură mi-aţi dat, şi acmu cunosc (că su fletele priietinilor adevăraţi, cu puterea simbathiii carea între sine au, unul gândul altuia oarecum nemereşte şi unul altuia proroc să face). După povestea dară carea au trecut şi după sfatul cari le de la voi am audzit, urmadză ca întâi doaă stricând, apoi pre unul să tocmăsc, carile mai pre urmă a multora de tocmirea vieţii pricină poate fi. Veţi şti, dară, o, fraţilor, că pieirea a doaă cape te ieste viaţa a capului al triilea, adecă cu moartea Inorogului şi acmu şi a Şoimului, viaţa Corbului să va stărui, prin carile toată a pasirilor şi a dobitoacelor monarhie să va întări şi despre răzsipa carea i să găteşte să va sprijeni. Iară într-alt chip nici putinţă, nici vreo de putinţă nedejde au rămas, precum mai pre urmă povestea viţi înţelege!”

Dulăii din gura Hameleonului pentru numele Şoimului audzind, nu puţin să tulburară, căci şi frica îi avea şi cinstea îi purta. Însă, pentru ca dintr-adânc lucrul mai la ivală sa scoaţă, cu tot de-adin sul pe Hameleon a întreba începură şi cum curg lucrurile şi ce ar fi povestea să le spuie îl poftiră.

Hameleonul dzisă: ,,Lucrurile toate după poftă şi după tâlcuirea visului cea dintâi purcesese şi până în săvârşit aşe ar fi mărs. Iară acmu vicleşugul carile Şoimul cătră stăpânul său au arătat şi lu crurile spre mare şi groznic rău au mutat şi tâlcuirea visului mieu spre cumplită şi straşnică izbândire au schimbat.”

Dulăii, învăluite cuvintele lui nepricepând, precum de aierul fierbinte îmbătat sau acmu la schimbarea lunii fiind, de boala ce avea turbat, şi tulburat să fie socotiia, ales de numele visu lui (în carile toată voroava întemeiată să videa), audzind (din vis, vis, şi din noapte întunerec să iasă socotiia), însă macar şi vis să fie (a tot lucrului ştiinţa decât neştiinţa ădecât neştiinţaî mai bună şi mai de folos a fi dzicea). Şi aşe, pentru temeiul voroa vii şi ceinţa poveştii, vârtos a-l iscodi apucară.

Hameleonul dzisă: ,,Şoimul spre amândoaă monarhiile aieve nepriietin şi cumplit vrăjmaş a fi s-au arătat, şi pre mine de atâta vreme în râs şi batgiocură ţiindu-mă, toate şi mai nenumăratele mele slujbe în prav şi în pulbere le-au vânturat, de vreme ce, precum bine ştiţi, că cu toţii sfatul la un loc pusesem, ca doară vreun mijloc a să afla s-ar putea, cu carile pre Inorog la prundiş să-l coborâm şi pre nepriietinul obştii la strâmptul lui şi la lar gul nostru să-l aducem, la care lucru cu toţii, ca într-o desime de pădure umbroasă şi ca într-o noapte nuăroasă şi întunecoasă, cu gândurile rătăcind şi cu socoteala orbăcăind, îmblam (că întunecarea minţii, decât a nopţii mai grea, şi piierderea socote lii decât a căii mai primejdioasă ieste). Şi acmu mai toată nedej dea pentru isprăvirea lucrului să curma, ce eu, cu multe osteninţe şi cu fierbinţi sudori vărsate, în mijlocul primejdiilor, ca o suli mendriţă în mijlocul focului m-am aruncat şi acmu mijlocul les niirii şi chipul isprăvirii aflând, atâta nevoinţa mi să îndemnasă şi pofta slujbei aţâţase, cât ca cum cu totului în foc aşi arde mi să părea şi acmu plinirea slujbei, leacul arsurii ţiind, pojarul carile mănuntăile îmi topiia precum să-l potolească socotiiam. Căci cu multe meşterşuguri acoperite şi cu fel de feliuri de giurământuri zugrăvite pre Inorog la strâmptul lui şi la largul nostru scosesem şi în marginea prundişului îl coborâsem. Şi acmu ca cum în ne dezlegate legături ştiindu-l, din ceas în ceas şi asupra nepriieti nului izbândire şi cea dorită a visului mieu tâlcuire să audz aşteptam şi, toată noaptea în gânduri tăvălindu-mă, în pat ca peştele pe uscat mă izbiiam (că precum peştele afară din apă cu aier să îneacă, aşe pofta peste măsură toate valurile gândurilor asupră-şi încarcă). Iară după ce astădzi soarele zorile ş-au răvărsat şi de dzuă s-au luminat (oh, cu multul noaptea morţii decât dzuă ca aceasta mai fericită şi mai plăcută mi-ar fi fost) şi curmarea nedejdii, cărea fără de nedejde mi s-au tâmplat, înţelegând, pen tru ca minciunoase ispitele Inorogului să arăt, la Şoim m-am dus. Nicicum de vinirea şi de slobodzirea lui în gând puind (căci, de ar fi vinit, precum şi eu şi voi ştire am fi avut, socotiiam), cătră carile eu pentru chiară firea Inorogului şi pentru nestătătoare cu vintele lui a povesti şi de-a fir-a-păr a le tâlcui începând, Şoimul, cu mare mânie a mă probodzi şi cu amare cuvinte a mă ocări, au început. Aşijderea, cu nespuse laude pre Inorog a lăuda şi preste ceriu lauda a-i râdica să siliia, şi, încă cu putinţă de ar fi fost, toate tropurile ipervoliceşti unul peste altul grămădind, scaun decât a lui Zefs mai înalt preste ceriuri i-ar fi aşedzat. Deciia precum Inorogul la împreunare să fie vinit şi în mintea lui adâncă înţelepciune să fie găsit şi toată răutatea şi strâmbă tatea la noi, iară toată bunătatea şi dreptatea la dânsul să fie aflat dzicea. Cătră acestea, mare cinste pomenirii numelui adăo gea, şi precum cu jiganie ca aceasta prietinie, iară nu neprietinie, a face şi a păzi trebuie, nici strâmbă goana noastră (carea împo triva a tuturor cereştilor ieste), carea asupra blândeţelor şi lineştii lui am scornit, fară izbândă de sus şi fără plată din ceriu a rămânea poate. După acestea şi pre mine cu tot de-adinsul tare mă îndem na ca de acmu înainte, tot neprieteşugul din inimă scoţind, cât prin mână mi-ar vini, spre folosul, iară nu înalgiosul lui să silesc, de vreme ce şi el de astădzi înainte într-această inimă curat şi dintr-această socoteală nemutat rămâne. Ce năboiul cuvintelor să-mi abat (căci la inima dosedită meşterşugul voroavii neînvăţat să află şi materiia cuvântului nu să sfârşeşte) şi într-un cuvânt toată încheietura voroavii să cuprindz: câtă nepriinţă şi vrăjmăşie asupra Inorogului de la Şoim nedejduiam, atâta şi încă şi mai multă priinţă şi frăţie între dânşii am cunoscut. Eu, dară, o, fraţilor, otrăvite ca acestea de la Şoim cuvinte audzind, ca cum cu oaă de năpârcă m-ar fi ospătat şi cu venin de vipere m-ar fi adăpat mi s-au părut, carile cu mari dureri de întristări în maţe-mi zămis lindu-să, de mare năcaz pântecele crăpându-mi, cătră voi le nasc şi visul în izbândire încă puţin au rămas şi mai vârtos laudele şi clătirile cele de cap cu carile cu urgie îmi porunciia, pentru ca despre voi cuvântul tăinuit să ţiiu, acelea toate clătirea otrăvii şi a melanholiii în ficaţi mi-au scornit, cât, precum mă videţi, de tulburat înainte vă stau. Ce cereştii de s-ar milostivi şi cu atâta pohârnirea faptei de s-ar opri, încă tot de viaţă nedejde aşi trage. Iară cursul izbândirii visului, tot pre această cale de va merge, Inorogul de toată primejdiia scăpat şi mântuit ieste, căci pasirea cea neagră, carea de corn nu i s-au putut lipi, tot cuvântul şi lu crul împotrivă împotriva lui biruinţă să nu aibă, va să să tâlcuiască şi leacurile cele peste fire date, sau de tot tăgăduite, rana şi boala poftei mele aşeşi de tot neisţelită va să rămâie (că rana poftii decât a fierului mai obrintitoare şi de pricina cât de mică mai burziluitoare ieste).”

Dulăii amestecătura visului cu împrăştiitura altii voroave ame stecată audzind, voroavii ce să răspundză nu putea şi visul cum ar tâlcui nu ştiia. De care lucru, iarăşi pre Hameleon dintr-aces tea ce s-ar înţelege întreba şi visul ce s-ar tâlcui cerceta. El dzisă: ,,A visului izbândire într-acesta chip Dumnădzău să o depărtedze, iară ceia carea eu mai denainte am tâlcuit, de izbândire să o apropiiedze. Şi mai mult pentru vis în zădar cu gândurile în deşert nu vă purtaţi, ce pentru povestea deşteptată lucrul a păzi nu vă îngăimaţi, şi de ce întâi şi mai cu temeiu viţi apuca, fără zăbavă vă gătaţi. Că nu prea atâta Inorogul, pre cât Şoimul lucrurilor noastre să împoncişadză (că cine priieşte ne priietinului, acela nu priieşte priietinului), şi într-această dată oricine viaţa Inorogului pofteşte, acela cinăi spre moartea Cor bului găteşte. Iară cât despre partea mea ieste, bine ştiţi, că încă de demult îmbletele Şoimului nu-mi plăcea şi precum pentru vicleşugurile în prepus să întrăm era, mutarea sfatului celui dintâi îl arăta, precum v-am şi mai povestit. Iară acmu, iată, prepusu rile mele la adevereală şi vicleşugurile lui la ivală au ieşit (că spre porunca stăpânească ce vicleşug mai mare a fi poate decât prieteşug şi frăţie a lega cu nepriietinul cel de moarte), precum şi Şoimul a face acmu s-au vădzut, carile, pre vrăjmaş ca acesta la mână având, nu numai căci în toată pacea l-au slobodzit, ce încă şi departe ţiindu-i, spre a lui priinţă şi a vicleşugului părtăşie pre alţii a-i întoarce sileşte. Însă precum bine salamandra mă mus tra că nu fietecui ieste dat jăratec a mânca (nici fietecui de lu cruri aspre şi grele a să apuca să cade, ales când pricina asupri toare lipseşte). Dară de vreme ce eu, ticălosul, jăratecul am mâncat, în maţă neastâmpărat pojar ca acesta mi s-au aţiţat, oaăle ohendrii am băut, puii şerpelui am zămislit şi acmu iată că i-am şi născut, pre toţi cereştii milostivi cu plecăciune rog ca aceasta numai, iară nu alta, izbândirea visului să fie. Că până aice fortuna piciorul a călca de-şi va opri, tot oarece nedejde rămâne ca lucrul început la săvârşit să să ducă, însă nevoinţă din inimă şi silinţă din suflet de să va pune (că nevoinţa sufereală cearcă, iară sufereala toate rabdă, iară răbdarea cu vreme mai mult izbândeşte).”

Dulăii dzisără: ,,Dară acmu adevărat, peste ştiinţa noastră, Ino rogul cu Şoimul împreunare să fie avut? Şi fără prepus cuvinte necădzute ca acestea cătră tine împotriva stăpânului nostru să fie grăit?”,,Cu bună sama, răspunsă Hameleonul, şi aşe să-m aib parte de copiii pre carii acmu prin pântece i-am născut (că bine ştiţi că într-alt chip naşterea copiilor firea mi-au tăgăduit) şi aşe roa da săditurii carea am sădit şi zmiceaoa, odrasla hultuoanei carea am hultuit să-mi crească, cât ieste minciună sau alt chip de bloje ritură în voroava mea. Deci mai mult ceva de acestea a vă prepune vă părăsiţi şi cum mai curând pentru lucrurile Inorogului şi pen tru strâmbe îmbletele Şoimului, Corbului ştire să daţi. Că amintrilea (rana obrintindu-să şi patima învechindu-să, a să vin dica cu nevoie va fi) (căci până a nu flămândzi, hrana a cerca, a socolanilor, iară flămând pe la uşile altora a să împrumuta, al leneşilor lucru ieste). Şi cătră acestea lucrul încă mai dintr-adânc a cunoaşte de viţi vrea, a şti vi să cade că a Şoimului fapte spur cate nu numai cu atâta să încheie, ce încă şi de alte ale lui vân turoase fantazii bine m-am adeverit, pentru carile fără nici un prepus adeverit sint.

” Dulăii aceia ce poate fi întrebându-l şi de va fi ceva de temeiu, pentru ca totdeodată monarhiilor ştire să facă, dzicându-i, Hame leonul răspunsă: ,,Ieri, când soarele fruntea cailor spre apus şi carul spre coada ursului celui mic îşi întoarce, pre marginea prundişului încoace şi încolea, pentru ca meleanholiia să-mi răşchir, primblându-mă şi pentru lucrurile asupră-ne stăruitoare în multe gânduri învaluindu-mă, Moliia, carea blanele strică, în timpinare îmi ieşi. Eu, macar că nu de foame, ce pentru zăbava pre vârvul limbii luând-o, ea, săraca, de icoana morţii carea acmu dinainte-i sta, tare înspăimându-să, cu mare umilinţă a mi să ruga începu şi: ,,Cruţă-mi viaţa, domnul mieu, dzicea, spre moale şi molatec trupşorul mieu aspru şi nedomolit nu te arăta, ce întâi doaă, trii jelnice a mele cu cele mai de pre urmă trase duhuri alcătuite stihuri şi olicăite cântece ascultând, vii cunoaşte că musele, pre cei ce de la inimă le iubăsc, cu darul profitiii îi împodobăsc! Care cântec, bineînţeles, şi mie şi ţie şi pre lângă noi încă multora viaţă a da, iară amintrilea neaudzit şi neînţeles, a multora aţa vieţii a curma poate.” Eu îi dzişi: ,,(De moarte nu te teme şi de viaţă nu fi cu grijă), ce cântecul ce ştii cum mai curând şi cum mai bine ştii, mi-l cântă, pentru carile împreună cu viaţa şi alte multe şi scumpe de la mine daruri vii lua, carile, după giuruinţa cuvântului, îndată şi cu plineala lucrului vor urma.” Ea, dară, într-acesta chip cântecul începu:

,,Cu penele Şoimul vântul despicând,
Cu Bâtlanul negru cuvântul puind,
Corbul dinceput cu rău tirâneşte,
Nici din hereghie pre drept stăpâneşte,
Ce-n cuibul altora oaăle ce au scos,
Tare laba Şoimului le va da-le gios,
Cel cu un corn, iute, mai iute la minte,
Ale sale cere cu svinte cuvinte.
În curândă vreme, după fulger, tunul
Rău îi va detuna, din mulţi pân la unul.

Aşijderea vii şti, domnul mieu, dzisă Moliia, eu, ticăloasa, şi a mă naşte şi a mă hrăni din pieile jigăniilor obiciuită fiind, cu amăgeală blane socotind a fi, în nişte pene am fost întrat, de la carile şi cântecul acesta acmu de curând am învăţat. Penele dară precum să videa era de Şoim cu de Bâtlan amestecate, carile după sfârşitul cântecului, între sine o voroavă dulce şi iscusită ca aceasta a şopti începură. Şi întâi penele Bâtlanului cuvântul apucând, dzicea: ,,Pre stăpânul mieu, acmu de curând, Corbul l-au trimis, pentru ca împreună cu stăpânul vostru, Şoimul, de pază prin munţi şi prin gârlele apelor să fie şi nu ştim încă pentru alt oarecine (a căruia nume l-am uitat) aminte să le fie le-au porun cit, ca doară a-l prinde putând, nu ştim ce răutate mare să-i facă să gătesc. Însă ce vor putea isprăvi nu putem şti, de vreme ce, precum înţelegem, nu pre iuşor acesta lucru a isprăvi nedej duiesc.” Iară penele Şoimului dzisără: ,,Voi, puturoaselor, câte cuvinte aţi grăit, pre toate cu nu ştim, nu ştim, le-aţi amestecat. Ce noi ştim că stăpânul nostru nici nebun, nici luat de minte ieste, ca organ răutăţii şi cleştele faurului să să facă şi ştim că tot sfatul din rău spre bine şi din minciunos spre adevărat l-au mutat (că precum atocmirea mădularelor la frumseţea trupului, aşe atocmirea sfaturilor la podoaba înţelepciunii slujeşte). Adecă de strâmbă vânarea Inorogului părăsindu-să, ei pre cela ce i-au trimis să vânedze şi pre noi din pestriţe să ne facă negre, iară pre voi din negre să vă facă pestriţe, care lucru acmu, cu mijlocul celor ce ştiu văpsi acestea, ieste gata şi precum după fulger îndată tunul urmadză, aşe după sfat, cuvântul în lucrul să va plini. ” Acestea, o fraţilor, de la lighioaia carea afară din toată pati ma noastră ieste am audzit şi, precum pentru începături, aşe pen tru sfârşituri, vreo ştire să aibă în ceva a prepune nu ieste. De care lucru, aievea ieste că probăziturile carile în obraz mi le arun ca şi laudele cu carile pre Inorog preste nuări râdica cu a Moliii cuvinte foarte bine să potrivăsc şi decât lumina soarelui mai tare să adeveresc. Acestea, pre cât a mea proastă socoteală agiunge, cu un ceas mai înainte la o cale de nu să vor pune, mă tem că să nu cumva iasă, precum penele dzicea, şi noi pre alţii a vâna îmblând, să nu ne cumva vânedze alţii pe noi (că ce ieste după părete, ochiul muritoriu a videa, şi ce să va naşte mâne sufletul în muritoriu a cunoaşte nu poate). Pentru care lucru (tot cuvân tul ascultat, tot sfatul de întrebat şi tot prepusul cu chibzuită socoteală cercat şi scuturat trebuie).” Dulăii de acestea cu înformuite dovedele a Hameleonului tare adeverindu-să şi cuvintelor lui vârtos încredinţându-să, îndată pentru toate Corbului ştire făcură (că precum dulăii fricoşi de frundza clătită latră, şi coteii minciunoşi de pe urma şoarecelui, ca după a iepurelui cehnesc, aşe iuşorul la minte de toate să teme şi pentru adevăr minciuna pre lesne crede). Ce Hameleonul meşterşugul ritoricăi în poetică mutând, o sentenţie veche spre mai mare răul nou într-acesta chip le prociti; Adecă:

Nu ieste bine, o, priietine, pentru fietece pricină la meşter a merge. Nici la toate altul să-ţi trebuiască, ce şi tu Fă fluierul, căci îţi ieste pre lesne lucrul.

Acei vechi a lucrurilor cunoscători nu în zădar învăţături ca acestea supt slovele nemuririi au legat, ce pentru ca dintru ale sale următorii domirindu-să, spre folosul şi procopsala sa cuvin tele la faptă să aducă. De care lucru noi, macar că ştire Corbu lui facem şi învăţătură de la dânsul aşteptăm, însă după svânta aceasta sentenţie şi de la noi vreo clătire a să face trebuie, pen tru ca doaă lucruri a dobândi să putem: Una căci nevoia lucrului ce ne stă asupră poate să nu aştepte învăţătura de acolo, alta că ce din mintea noastră a isprăvi vom putea, aceia numai hirişă a noastră cinste să va chema. Iară amintrilea, noi totdeauna ucinici şi alţii meşteri vor rămânea, nici toată nedejdea curmând în toate ceasurile, ca puii golaşi, cu gura căscată, hrana de la alţii să aşteptăm, ce bună inimă făcând, bărbăteşte de isprăvirea lucru lui să ne apucăm. Că precum am şi mai dzis, că de va rămânea a visului tâlcuire numai până aicea, alaltă tâlcuire toată nelu crătoare va rămânea şi doritul săvârşit odată cu bucurie tot vom videa. Pentru carile, bună nedejde mi-au rămas, de vreme ce Şoimul, în mine deplin credinţă având, precum iarăşi la acelaşi loc cu Inorogul ieste să să mai împreune mi-au arătat. Care vreme foarte în minte ţiind-o, altă dată somnul nu vise, ce trezviia lu cruri deplin îmi va arăta, şi aşe, socotesc că de laţurile ce i-am întins tot nu va scăpa.”

Deci dulăii carte în chip ca acesta scrisă cătră Corb trimasără:,,Monarhiii monarhiilor şi domnului domnilor, stăpânului no stru milostiv, noi credincioasele slugi şi plecaţii robi, ogarâi, dulăii, coteii şi Râsul, cu multă plecăciune, la pravul pragului puterni cului nostru stăpân, nevrednicile noastre obraze ştergând, de la toate cereştile puteri, bună pază şi fericită viaţă rugând, biruinţă a toată împotrivirea şi supunere a tot nepriietinul poftim. Cătră aceasta, în ştire facem că precum cerescul Vultur martur cuvin telor şi cunoscătoriu inimilor ne ieste, că nu de vreo zavistie porniţi, nici de vreo pizmă clătiţi, ce de adevărate tâmplate lu crurile părţilor acestora (adecă la Grumadzii-Boului, unde împo triva nepriietinului de obşte şi pentru vânătoarea vrăjmaşului Inorog trimişi sintem) însămnăm şi înştiinţăm. Va şti dară dom nul nostru milostiv că în ceste dzile cu osteninţa a unor priietini credincioşi şi prin multe crunte ale noastre sudori, cât şi talpele prin aspre şi ascuţite stinci călcând ni s-au beşicat şi prin dese şi ghimpoase hinciuri scociorând, părul ni s-au jepuit şi piielea ni s-au despoiat, şi aşe, după multe priveghiri şi alergări, pre acel de cap nepriietin la mare strâmptoare l-am coborât şi în mâna Şoimului ca în nerupte şi nedezlegate legături l-am lăsat, cu toţii bună nedejde având ca şi osteninţele noastre în deşert să nu iasă, şi acel cumplit nepriietin sfârşit răutăţilor să-şi puie. Ce Şoimul (pre carile pentru mai mare credinţa şi mai bună nedej dea l-ai fost trimăs), după ce cu dânsul faţă la faţă au vinit, nu ştim, cu ochii, ca vulpea pe cocoş, l-au fărmăcat, au cu cuvintele, ca sirenele cu cântecele, l-au aţipit şi l-au amăgit? Atâta ştim că nu numai căci nu l-au prins, nu numai căci nepipăit l-au slobodzit, ce încă şi una cu dânsul într-un prieteşug şi într-o inimă legându-să, mare dragoste între dânşii să arată, atâta cât, nu numai căci despre goana lui ne opreşte, ce încă şi pre noi, ca vicleşugului lui părtaşi să ne facem, tare ne sileşte.

Aşijderea Bâtlanul (carile mai pre urmă pentru paza gârlelor s-au trimis), în partea lor dându-să, toate tainele şi toate silţele cătră Inorog ne descopere, cât un păr de pe noi de ne-ap năpârli, preste ştiinţa nepriietinului să fie cu putinţă nu ieste. Cătră aces tea, foarte bine şi din chipuri de credinţa vrednice, tare ne-am adeverit, adecă Şoimul penele schimbându-şi, din pestriţe negre, iară a Bâtlanului din negre pestriţe să le facă. De care lucru, aces tea nu în puţin a să lua trebuie (căci bucăţeaoa aluatului la toată covata destul ieste şi din scânteia mică, mare pojar a să aţiţa poate). La carea proasta noastră minte alt leac a afla nu poate, fără numai Şoimul şi Bâtlanul, dintr-această slujbă scoţindu-să, la monarhie să să cheme, ca pentru vicleşugul carile au făcut dovedindu-să, cu ceia ce li să cade pedeapsă să li să plătească.”

Cartea acestora decât cerneala mai cu negre pâri plină şi într acesta chip împodobită era. Iară Şoimul, precum mai sus s-au pomenit, dacă de la împreunarea Inorogului s-au despărţit, după cuvântul carile îi dedese, şi el carte ca aceasta alcătuind, cătră Corb au trimis După titul. ,,Bine ştie domnul mieu milostiv că după porunca carea mi s-au dat, la Grumadzii-Boului viind împreună cu toţi dulăii, în tot chipul de nevoinţă, spre a Inorogului vânătoare am silit şi am nevoit, atâta cât nici o piatră neclătită şi nici un unghiu nescociorât şi nici un meşterşug neispitit n-am lăsat (ce celea ce norocul nu sloboade, nevoinţa batgiucuresc) şi nicicum cu de-a sila la mână să-l aducem n-am putut. Ce iarăşi, după porunca carea am avut, cu mijlocul Hameleonului, cuvinte de pace şi sămn de prieteşug i-am trimis, socotind (ca cea cu rău a isprăvi n-am putut, cu bine a isprăvi să ispitim). Carile, întâi cuvintelor, apoi giuramânturilor mele încredinţându-să, la un loc ne-am împreu nat şi tot feliul de voroavă cu dânsul am scuturat. Ce câte prin multă vreme am vorovit, toate a să scrie şi multe sint şi nu toate urechile a le suferi pot. Iară toată închietura cuvintelor ieste aceasta: Pacea şi liniştea cu toată inima pofteşte, însă a să încredinţa prea cu anevoie a fi arată, de vreme ce de multe ori şi prin multe chipuri aceasta s-au ispitit şi totdeauna şi în cuvin te şi în fapte amăgit şi viclenit s-au aflat. Care lucru, eu, tare tăgă duindu-l, cu multe chipuri de voroave, fără fiinţă, dreptatea a-i astupa mă siliiam (că cei ce a păcii aşedzători sint, pentru ca cele cu cuviinţă şi spre împăcarea inimilor sint să aşedze, şi min ciuni a grăi slobodzenie au, ca capetele râdicând şi înălţând, mijlocele a ţinea să poată). Ce el, cu multe şi mari argumenturi şi nebiruite dovede şi mai vârtos cu scrisorile carile a mână avea, dreptatea lui şi amăgeala noastră arăta, atâta cât ce să-i răspund n-am mai avut. De care lucru toate cuvintele lui cu socoteală şi toate jalobele lui cu dreptate a fi mi s-au părut. Şi într-aceasta, domnul mieu milostiv adeverit să fie că amestecătorii de răutăţi şi a păcii nepriietini într-alt chip îl zugrăviia, iară eu la dânsul alt chip am cunoscut. Deci ce priinţa adevăratii mele slujbe mă îndeamnă şi adevărul pofteşte, dzic că jiganiia aceasta nu de neprieteşug, ce de prieteşug vrednică ieste, căci într-îmbă mâna gata şi neferit ieste. Pentru acestea, dară, cu îndrăzneala şi voia vegheată carea la lumina negrimei tale neapărat am, mă rog: ca ce pofta şi voia domnului mieu milostiv ar fi, cum mai curând chiar răspuns să aib, căci până în vremea a 1.500 de minute, so roc răspunsului puind, până la aceia vreme goana neprietinească în odihna prietinească precum va sta cuvânt i-am dat.

” Corbul, dară, ase din doaă părţi, doaă feliuri de scrisori luând, cu doi ochi, doaă cărţi citiia, şi cu doaă urechi, doaă poveşti îm potrivă audziia. Ce ochiul cel drept cu urechea dreaptă pe cartea dulăilor fu şi minciunoasă cuvintele şi clevetele lor ascultă. Iară ochiul stâng şi urechea stângă pe slovele curate şi cuvintele adevărate întorcând, toate dzisele îndărăpt şi tot adevărul în min ciună luă (căci minciuna după voie decât adevărul împotrivă la cei stăpânitori mai mare încăpere are). Deci dulăilor răspuns dede, precum pre Şoim şi Bâtlan de acolo râdicând, ceia ce li să cade îşi vor lua plată, iară ei, în tot chipul silind, lucrul în slab să nu lasă şi ori în ce fel s-ar putea, numai la mână nepriietinul să vie, să nevoiască, pentru carea mare mulţemită şi de aceia slujbă vrednice daruri vor lua. Iară din pricina lenivirii lor, lucrul într-alt chip de va fi, fără grea certare şi fără a cinstei scădere să scape nu vor putea.

Iară Şoimului într-acesta chip răspuns trimasă: ,,Cartea ta am luat şi într-însa cuvintele inimii Inorogului am citit. Deci iată că-ţi dzic: nu să poate, nu să face, nu să află, cătră mine altă dată a scrie te părăseşte. Iară Inorogului cuvânt de pace supt giurământ cât de tare dă, şi numele cerescului Vultur la mijloc puind, pre nepriietin a amăgi nu te sii (căci la noi doftori sint carii, daruri bune vădzind, boala păcatelor cât de grea a tămădui pot), (v, zeÍ cai qeoµ muritorii a nemuritorilor voie a amăgi cum pot ispiti?). Ce ori în ce chip ar fi, încă o dată la locul prundişului a-l coborî sileşte, de unde altă dată ca de altă, să nu cumva mai scape, nici frica giurământului de la îndrăzneala izbândii a te opri pricină să pui (că pre nepriietin a-l birui numai voia noastră cearcă, iară tot feliul de meşterşuguri şi de vicleşuguri a face pravila locului nostru sloboade). Că în monarhiia noastră ves tită şi de la toţi adeverită axiomă ieste (cu mortul, decât cu viul, giudecată a avea, mai lesne, şi de păcatul nevădzut, decât de ne priietinul vădzut, a te curăţi mai pre iuşor ieste). Că când jiga niia aceia dintre vii va lipsi, atuncea numai noi precum adevărat între vii ne odihinim ne vom putea numi. Deci cum mai curând, după porunca noastră, sau isprăvind, sau neisprăvind lucrul, pre Bâtlan împreună cu tine luând, aicea să vii căci alte lucruri şi alte trebe într-alte părţi a împărăţiii noastre s-au tâmplat, la carile pentru ca cu mâna ta să să isprăvască, sintem să te trimetem. Iară pentru aceia slujbă într-acea parte, iată că pre fratele frate lui, vărul vărului şi nepotul nepotului, Uleul, trimetem, carile, îndată acolo ce va sosi, tu, fără altă zăbavă sculându-te, să vii. Într-alt chip să nu faci. Aceasta-ţi scriem.

No Comments

Leave a Reply