Aşedară, lumea pentru lucrul făcut burzuluindu-să şi fieteca rile ce cu mintea mai rău afla, aceia Inorogului meniia, că adevărat, după vrajba nepriietinului ce-l goniia, nici nedejde de scăpat, nici într-alt chip fortuna de mutat era (ce norocul de multe ori cu un ochiu râde, cu altul plânge, cu o mână trage, iar cu alta împinge), în care chip şi cu Inorogul să videa a să giuca, că, precum mai sus s-au pomenit, preste nedejdea, precum a priietinilor, aşe a nepriietinilor cu supţire meşterşug din fălcile crocodilului nebetejit şi de vicleşugurile Hameleonului puţinel supărat scăpase. Carile deodată iarăşi la locurile sale ducându-să, din toate părţile mai tare şi mai bună pază avea (că şi dobitocul în groapa carea o dată cade, altă dată pe acolea trecând, pe departe o ocoleşte), unde, după ce din primejdiia trecută min tea i să aşedză şi chiteala lucrurilor sale în cumpăna socotelii puind, toate trecutele dinceput, ca pre un izvod, câte una, câte una, aminte îşi aducea. Vicleşugurile cele supt tari şi mari giurământuri a Hameleonului pomeniia, vecinica vrajbă şi nemu tata vrăjmăşie a amânduror monarhiilor socotiia, a priietinilor săi (carii la vreme ca aceia de să putea adevăraţi priietini a să numi) slăbiciune şi spre agiutorinţă-i siială videa. Căci pre unii depărtarea locului îi opriia, iară pre alţii receala dragostei la inimă îi îndoiia, şi pentru adevăratul priietin, ca nişte adevăraţi priietini în primejdii a să da, sau nu vrea, sau, de şi vrea, pentru micşorimea sufletului, nu îndrăzniia (că pre aur focul, iară pre priietin primejdiia ispiteşte şi după hotărârea filosofască, adecă un suflet în doaă trupuri a fi, de-abiia unul cineva şi mai nici unul să nu fie aflat). Pre lângă acestea, toate a vremii neîndămânări şi greutate cum păniia (căci lucrurilor sale foarte împotrivnică o videa), după aceasta neplecat şi neîntors sorţul nărocului său cunoştea, de carile, precum asupră-i mâniia încă să nu-şi fie împlut, să temea. Ales pildă arătoasă şi oglindă luminoasă în lucrurile neprietineşti priviia, cărora mai mult oarba fortună decât buna socoteală le slujiia. De care lucru, într-alt feliu de viaţă a întra şi într-alt chip de fereală a să aciua aleasă, ca mai bine în lineşte şi în negrijă sprijenit fiind, spre cea viitoare vreme de schimbarea lucrurilor într-altă faţă să nedejduiască. Şi aşe, de vechiu prieteşugul ca rile cu Cucoşul Evropei avea, aminte îşi adusă mai vârtos ştiin du-l că la adunări ceva amestec nici au avut, nici a avea poate (căci pasirile de pre marginile ocheanului despre apus la săboară adunate n-au fost). Aşijderea, îl ştiia precum bun străjuitoriu nopţii ieste, căci atâta de ascuţit la simţire era, cât nu jigăniile vânătoare să poată îmbla, ce aşeşi nici frundza din copaciu pes te ştiinţa lui să cadză peste putinţă era.
Deci Cucoşul acela lăcuia într-un munte înalt şi mare, de unde răspântiia a patru căi a videa şi strajea în toate părţi tare a ţinea putea. Lăcaşuri avea multe şi mari, din toate părţile bine întărite şi cu tot feliul de copaci roditori (de supt a cărora rădăcini ape răci curători ieşiia) încungiurate şi înfrâmţăşeate era, atâta cât la bunătatea locului câte s-ar cerca, una macar nu lipsiia. Deci Inorogul carte ca aceasta scriind, cătră Cucoş trimasă: ,,Vechiului şi neclătitului priietin, Cucoşului Evropăsc, Ino rogul de crivăţ sănătate dzice. Nevoieşiia lucrurilor tâmplătoare între muritori îndămânarea au scornit, îndămânarea din cea înainte mărgătoare simbathie vine, simbathiia fiica asămănării ieste şi din dragoste să naşte, dragostea priinţa întemeiadză şi bunăvoinţa-ţi ţine necurmată (ieste dară priieteşugul între mu ritori lucru prea de minunat, de vreme ce cu chipul carile mai denainte nici cunoştinţă, nici de dânsul vreo ştiinţă au avut, pre acela din strein al său şi hiriş îl face, în scurt, alt el într-altul şi alt altul în sine ieste, trăieşte şi vieţuieşte). Tot dară prieteşugul în lineşte agonisit nedejde pune ca în tulburate şi în potrivnicile tâmplări de agiutorinţă şi împreună pătimaş să-i fie. Cu aceasta pricină încă de demult întemeiatului şi în veci alcătuitului nostru prieteşug acmu roada în vreme a-şi da şi dragostea viptul a-şi arăta, precum mi se pare, s-ar cuvini şi s-ar cădea (că precum copaciul fără roadă altă nu face fără numai foc, aşe prieteşugul fără cele şie următoare altă nu face fără numai colachii şi linguşituri). De vreme ce a trupului mieu micşorime în şepte munţi copăcioşi şi umbroşi şi în şepte văi adânci pline de hinci nici încape, nici sălaş a-şi afla poate, şi aceasta nu dintr-a mea nestătătoare sau neaşedzată fire, ce (precum toţi cereştii marturi neminciuninoşi îmi sint) dintr-a nepriietinilor asupra mea nestâmpărată vrăjmăşie şi dintr-a fortunii neplecată urgie. Carea lor neobosită povaţă făcându-să, potică necălcată, cale neîmblată, vale necercată, vârv nesuit, munte necovârşit, câmp necutreierat şi deal neîncungiurat n-au lăsat (că răutatea de tot desfrânată decât piatra din ceriu aruncată mai repede ieste). Aşe, cât a dzice s-ar putea, în ceriu de m-aş sui, acolo sint câini, în fundul mării de m-aşi coborî, acolo sint dulăi, în munţi cotei, în dealuri copoi, în câmpi ogari, în stuhuri sampsoni şi în tot locul fălci deşchise, guri căscate şi colţi rânjiţi, ca cum ar fi sămănaţi pretiutinderea împănaţi stau. Un corn în loc de armă împotriva a atâţea vrăjmaşi şi patru pi cioare de fugă împotriva atâţea gonaşi am. De care lucru, so cotind că alt mijloc şi leac n-au rămas, fără numai lăsând voia fortunii, cât şi cum va vrea să mă dosedească, ca împotrivă nemărgându-i, doară vreodânăoară mai plăcută să va întoarce şi din sine a mă mai goni doară să va părăsi. Aşedară, pre mine, pre carile pomenitele locuri a mă încăpea n-au putut, încape-mă lărgimea meideanului dragostei tale, pentru prieteşugul pre carile pururea între noi nesmintit şi nebetejit am păzit (căci în laturi a mă da am socotit până va trece urgiia). Deci supt acoperemântul dragostei tale, aciuându-mă, voi rămânea, ca şi eu, în vreme ce fortuna îmi va sluji, răsplătire, precum voi putea să fac, datoriu să fiu.”
Cucoşului slovele Inorogul trimiţind, pre carile el citindu-le (căci Inorogul în glasul Cucoşului a cânta ştiia), în grumadzii Ino rogului frumos şi alcătuit graiul Cucoşului să mira. Şi îndată sin gur firea sa pomenind, în minte îşi adusă că de glasul lui Leul să sparie şi la locul unde să află ochii Vulturului a străbate nu pot, necum picioarele dulăilor sau a coteilor să încapă. Şi aşe, îndată pre unul din cucoşii săi trimiţând, prin locuri tăinuite povaţă Ino rogului făcându-să, la lăcaşurile sale să-l aducă îi porunci. Carile, mărgând, bunăvoinţa stăpânului său îi spusă şi precum cu dragă inimă priimeşte ca, în tot feliul de slujbă şi priinţă aflându-să, nu numai în lăcaşurile sale neapărate, ca-ntru hirişe ale sale, ce orice şi altă trebuinţă ar avea şi prin mâna lui ar vini, pre cât mai de plin s-ar putea a face, pre atâta să va nevoi. Aşijderea, precum pen tru povaţa căii să-i fie ieste trimăs, dzicându-i. Inorogul, după ce ceia ce să cuviniia mulţămită făcu, cu cucoşul împreună să sculă şi la sălaşurile Cucoşului Evropii să suiră, unde câtăva vreme cu mare lineşte, afară din toată grijea, viaţa îşi petrecu (că în primej diile mari şi fortunele adese, cât şi de puţină răzsuflare cei pătimaşi, multă şi mare lineşte a le fi socotesc).
Iară a aceştii mistuiri şi a Inorogului aşe de tare ascundere pricina au fost aceasta: că după ce Hameleonul au cunoscut pre cum Inorogul din fălcile crocodilului şi din toate vicleşugurile lui nebetejit s-au mântuit şi acmu tuturor de viclean dovedit şi mai vârtos despre Şoim tare probozit şi măscărit vădzindu-să, pre cum să dzice cuvântul (din inima rea, rău gând purcede), de ciia aievea asupra Inorogului toate răutăţile îşi pohârni şi toate vicleşugurile, ca pre nişte dulăi turbaţi, în uliţile vrăjmăşiii îşi slobodzi şi în toată calea fără cale mintea cea fără minte îşi îndreptă. Şi aşe, îndată sculându-să şi ducându-să, pre dulăi şi pre cotei şi pre alalţi brehăi, pre toţi la un loc află, cătră carii cu spurcat glas într-acesta chip vorovi: ,,Eu încă de demult asupra Şoimului pre pus aveam, adecă că nu cu dreaptă inimă în slujba stăpânilor noştri să află, precum povestea Moliii v-am povestit. Iară acmu, iată, aievea să arătă, că împreună cu Bâtlanul sfaturi asupra epi tropii<i> Corbului au făcut. Pentru prinderea Inorogului nu nu mai cu capul atocma au ţinut, ce încă şi pentru scăparea lui cu mâna lui pe supt numele altora, pre cât au putut s-au nevoit, şi cu mijlocul lui, nepriietinul, carile prin a mele şi a voastre nenumărate osteninţe în butucul morţii cădzusă, de iznoavă în scaunul vieţii s-au urcat (jigania vicleană, precum vicleşuguri a scorni, aşe pre alţii după cuvântul ei a domiri învăţată era). Ce mai mult aşteptaţi? Ce mărturie mai adevărată cercaţi? Şi ce mai bună vreme asupra nepriietinului şi acmu şi soţiilor lui aşteptaţi? Au după ce în nedezlegate legături v-or lega, atuncea să vă deştep taţi? Nu ştiţi cuvântul carile prostimea dzice: (Apa doarme, iară nepriietinul nu doarme)? Au după ce răul gând îşi vor plini, atun cea să vă sculaţi? Dară atuncea, ce folos? Acmu, dară, cuvintelor mele a asculta de viţi vrea, de lucrurile ce s-au lucrat şi de vicleşugurile Şoimului cu ale Bâtlanului aievea şi de-a măruntul Corbului să scrieţi, ca cu un ceas mai înainte pre aceste piiedece dintre noi să râdice (căci iscoada şi nepriietinul de casă cu glăvăţina cântariului să asamănă, carile, cu mică micşorimea lui, mari mamini de la pământ în sus aruncă). Şi sau pre altul credzut în locul lor să trimaţă, sau tot lucrul asupra voastră să lasă şi, aşe făcându-să, încă o dată a lovi şi încă cu un mijloc de măiestrii lucrul început a ispiti am. Cu carile bună nedejde am că sfârşitul după pofta noa stră vom videa.”
Plăcu dulăilor borâtura Hameleonului şi, mai mult înapoi sau înainte necăutând, după a lui cuvinte la Corb carte într-acesta chip scrisără:,,Corbului, milostivului nostru stăpân, ogarâi, coteii şi toţi, mari şi mici, dulăii, plecăciune şi sănătate! Mai în trecutele dzi le, de une sunate ale Şoimului şi a Bâtlanului spurcate chitele cani pre scurt în ştire făcusem. Iară acmu de aceleaşi încă mai aievea şi afară din toată îndoinţa adeverindu-ne, monarhului şi monarhiii în ştiinţă a da îndrăznim, precum prin multe a noastre dureri şi zbuciumări, pre cel de cap nepriietin până la fălcile crocodilului îl adusesem, de unde, scăpare sau nedejde de scăpare macar cum nu avea. Ce preste a toată lumea socoteală, Şoimul cu Bâtlanul, lui cu trup, cu suflet alăturându-să, noi a lui învăţătură şi îndemnare aşteptând, el nu numai pentru scăparea lui cu tot ce-au putut s-au nevoit, ce încă precum cu a noastre meşterşuguri într-aceia silţă să fie cădzut înţelegând, cu grele probăzături şi de cap clătinături, de moarte şi mai rău decât de moarte ni să lăuda şi, ca cum un rău prea mare asupra monarhiei am fi făcut, toate ocărâle şi batgiocurile lumii în obraz ne-au ştiupit.
Deci noi, ticăloşii, ca nişte drepte şi credincioase slugi, ce ieste adevărul dzicem şi mărturisim (că slugii adevărate moartea pedepsită în slujba stăpânului, decât viaţa fericită de la nepriietin pricinită, mai fericită-i ieste). Şi pre cât a cunoaşte putem, Şoimul şi Bâtlanul mai în multă vreme între noi de să vor afla, nu numai căci mari împiedecări ne fac, ce încă şi la mai grele primejdii statul lucrurilor să aducă poate. Iară aceştea lipsind, bună nedejde avem că, după măiestriile carile avem să întindem, în scurtă vreme din colţii noştri tot nu va scăpa şi iarăşi voia şi porunca la voi, iară slujba şi nevoinţa la noi va rămâne.”
De aceasta carte nu puţin să tulbură Corbul, mai vârtos că de la alţii asemenea cu acestea audzisă (că picătura adese căzută piatra, iară sicofandiia adese făcută inima despică). Şi aşe, îndată în locul Şoimului pre Uleu trimasă, Şoimului poruncind ca cum mai curând înapoi să să întoarcă, căci acolea de alte vânători ieste trebuitoriu. Aşijderea, Bâtlanului porunci ca prin gârle a mai îmbla să să părăsască, iar amintrilea făcând, Corbul când crăn găieşte, bine ştie el ce feliu de menituri meneşte. Şoimul, după luarea poruncii aceştiia, câtva în chibzuiele stătu şi nu în puţine chitele întră, merge-va înapoi, după poruncă, au nu va merge? Socotind că de nu, şi toate câte dulăii scrisese era adevărate, însă dintr-însele unele fiind, prepus avea (macar că de scrisoarea dulăilor ştire nu avea) să nu i să cumva fi fost lu crurile descoperit (că vicleşugul, când în gând întră, ca şoarecele ţiţiieşte, iară când să descopere, ca leul răcneşte). Deci câteva pricini de zăbăvire scornind, cărţi la Brehnace şi la Cucunos scri să, ca pentru pricina aşe în grabă chemării lui să să înştiinţedze. Carii, cevaşi macară grijă să nu poarte, răspuns îi dederă, că deşi Corbul putere epitropii<i> pasirilor are, însă clonţul Corbului pe capul Şoimului să să puie, nime din pasiri nici va priimi, nici va învoi.
Într-aceste dzile şi Uleul sosi, carile, cu dulăii, cu Râsul şi cu Hameleonul împreunându-să, pentru cea de tot a Inorogului prăpădenie, cum vor face şi de ce s-ar apuca, la sfat stătură. Râsul cu Hameleonul, după pestriciunea ce avea, mai multe răutăţi şi vicleşuguri a scorni ştiia. Deci Hameleonul îndată fumul spur căciunii şi duhul înşelăciunii gros şi întunecos slobodzind ,,Eu, dzice, încă de la tată-mieu, Apariul, meşterşugul maghiii foarte bine am învăţat, în care meşterşug deplin învăţat şi pre alt chip, carile acmu aicea să află, ştiu, cu carile împreună, de va vrea, o mreaje să împletim, adeverit sint că ori în ce fundul pământului Inorogul ascuns ar fi, meşterşugul mrejii şi puterea vrăjii la înşelăciune îl va aduce. Că Vulcanul pre Mars cu Afroditi asupra curviii vrând să prindză şi mreaje de fier împletind, descântecul vrăjii în stele scris şi tipărit l-au lăsat, pre carile meşterşugul a-l citi putând, după cursul stelelor şi după învăţătura trupurilor cereşti urmând, din mreajea carea vom împleti orice cât de iute şi de tare ar fi, într-însa a nu cădea şi nescăpat a nu să ţinea cu putinţă nu ieste.
” Iară chipul acela era o jiganie dintr-altă monarhiie, însă mare plată dacă i să da, cu vrăjile lui toată răutatea a nu face nu să feriia. La acea jiganie cu toţii mărgând, întâi poveste îi spusără, adecă precum nepriietin de cap pre Inorog au şi precum în multe chipuri ispitind, nicicum la mână să-l aducă n-au putut. Apoi sti hurile cele de aur, pre carile Camilopardalis de la capiştea Pleo nexiii le învăţasă, citindu-i, cu mare plecăciune i să rugară, ca după înalt şi adânc meşterşugul ei o mreaje să le mrejască, cu carea pre acel iute şi neprins nepriietin a prinde să poată. Jiganiia (a căriia nume din numărul 1.130 să cuprindea), plăcute stihurile lor audzind, prinsă bucuroasă şi carea dintre jigănii în partea Ino rogului să ţine întrebă. Ei precum afară din Fil pre altul nu ştiu răspunsără. Atuncea jiganiia, belindu-şi budzele şi rânjindu-şi dinţii, râdzind şi cu capul clătind, dzisă: ,,Dară Şoimul şi cu Bâtlanul, mai în trecutele dzile, cu numele tuturor pasirilor viind, mi s-au rugat ca să le împletesc o mreaje cu carea să poată vâna corbi. Au şi Corbul împotriva voastră ieste? (Atuncea ei pentru povestea Molii<i> mai cu deadins să adeveriră, însă deodată cu tăcerea o trecură.) Ce de vreme ce Filul de Inorog şi Inorogul de Fil să ţine, şi alta înainte a vă pune am, pre carea priimind-o, şi eu mreaja a vă împleti voiu priimi. Să ştiţi, dară, că odânăoară Vidrii am împletit o mreaje, cu carea au prins pe Fil, ce, nefăcându-mi-să plata carea îmi giuruisă, de asupra Filului asupra Vidrii am întors descântecul şi într-aceiaşi mreaje Vidra s-au prins. Apoi, şi Filul de cuvânt rămâind, de asupra lui vrajea mi-am luat şi asupra Cămilii mai cu vreme au cădzut. Deci acmu, datoriia Vidrii şi a Filului asupră-vă de viţi lua, mreaje cu carea pre Inorog să prindeţi voi împleti (de noroc era Inorogul cu primejdiile sale datoriile al tora a răsplăti, precum întâi pentru Hameleon crocodilului, aşe acmu pentru Vidră şi Fil vrăjitoarii). Atuncea dulăii şi alalţi cu toţii de plată tare să apucară şi spre aceasta cu blăstămi şi cu giurământuri vârtos să legară. Spurca ta jiganie cuvinte din multe silave alcătuite din limbă a bolborosi şi din budză a şopti începând, descântecul vrăjii asupra Inorogu lui descânta. Iară Râsul şi cu Hameleonul, înainte-i îngenuncheaţi, cu coadele dulăilor spuma de pre gură ştergând, ca unui bodz i să închina (că icoana bodzului şi vrajea vrăjitoriului, precum la cei înţelepţi tot o ocară, aşe la cei nebuni tot o cinste are). Deci ei mreaja acmu giumătate împletită pre mâne gata să o ia adevărat ştiind, cu mare veselie jiganiii mulţemită făcând, la alte a străjilor întărituri să orânduiască să dusără. Iară nu după mult ce ei ieşiră, în locul lor Şoimul împreună cu Bâtlanul sosiră (că Şoimul, limba jigănii neînţelegând, pre Bâtlan în loc de tălmaciu cu sine pur ta), căriia de chemarea lui înapoi şi precum să margă au socotit îi spusă şi precum de acmu înainte asupra Corbului a vrăji să să părăsască îi dzisă, căci lucrurile într-alt chip s-au mutat.
Jiganiia vrăjitoare, sau lucrurile mai într-adânc nu prea so cotind, sau socotind şi vrând, pentru mreajea carea asupra Ino rogului au împletit, Şoimului spusă. De care lucru, Şoimul înţelegând, mai multă acolea zăbavă nu făcu, ce îndată ieşind, de nevinovăţiia Inorogului şi de nepocăită răutatea Corbului aminte aducându-şi, aşijderea de giurământurile carile încă nu de multă vreme amândoi făcusă pomenind, îndată Inorogului ştire trimasă că jiganiia vrăjitoare cu linguşiturile dulăilor şi cu grea plata Corbului, mreaje cu descântec asupra lui au împletit, de carea foarte aminte să-i fie. Iară el de Corb chemat fiind, ieste într-acolo preste puţine dzile să purceagă şi după cuvântul dat vecinic priietin să-l ştie. Acestea Inorogul înţelegând, la lăcaşurile Cucoşului să suisă (precum mai denainte s-au pomenit), unde păşune de biv, ape limpedzi, izvoare răci, grădini cu flori, livedzi cu pomi, pomi cu roadă şi roadă de toată dulceaţa avea, în fel de fel de desfătări şi în divuri, în chipuri de dezmierdări viaţa îşi petrecea. În scurt, să dzicem, în toată negrijea şi lineştea să afla, fără cât una nu mai lipsiia, adecă depărtarea de la locurile sale, şi alta prisosiia, adecă starea fericirii şi nemutarea norociii nepriietinilor lui. Într-acesta chip Inorogul nefericirea într-un chip cani cu de-a sila în fericire întorcând (că de multe ori răbdarea, de fierul sufere lii vasul legându-şi, pre cele nepărăsite valurile fortunii încăle când biruieşte), vremea (carea dascălul şi învăţătoriul tuturor ieste) ce cale îi va arăta şi ce meşterşug îl va învăţa aştepta. Intr acea vreme, una din jigăniile streine (carea nici cu o monarhiie parte nu avea), la Inorog viind, veste ca aceasta îi adusă: ,,În părţile noastre, dzice, vrăjitoare să află carea cu puternice vrăjile ei apa în piatră şi piatră în apă întoarce. De a căriia nume Filul audzind, la dânsa au mărs, carile cu atâta a trupului mărime ce are, umilite închinăciuni şi până la pământ plecăciuni îi făcea şi cu răvărsate lacrimi şi îndesite suspinuri îl ruga ca, milostiv spre dânsul arătându-să, vrajă să-i vrăjască şi o mreaje să-i împle tească, cu carea strutocamile a vâna să poată. Şi aceasta făcân du-i-să, cu mari giurământuri să lega, precum şi cea dintâi şi ceastă de acmu plată în scurtă vreme îi va face (că scăpatul la minciuni şi lacomul la giuruinţe mari pre lesne inima îşi dau).” Jigania lacomă, nu atâta pentru umilinţă (că lacomul a să milostivi n-au învăţat şi, de-au şi învăţat, până a nu învăţa, au şi uitat), cât pentru grele giuruinţăle Filului, prinsă bucuroasă, însă cu această socoteală, adecă întâi de frăţiia şi tovărăşiia Ino rogului de să va lepăda. La care cerere, Filul, cu mare ciudesa şi mirarea a toată zidirea, cuvântul îşi dede, socotind că cu vicleşug, vicleşug va vicleni şi cu amăgeală, amăgeala va amăgi, ce în zădar. Că macar că atuncea vrăjitoarea mreajea împleti, laţurile întinsă şi silţele supusă, ce, sau meşterşugul îi era minciunos, sau, de nu era minciunos, era neputincios, de vreme ce în multe chipuri voroava îşi schimba, că uneori dzicea că mreaja asupra Corbului au fost menită, alteori dzicea că asupra Struţului ieste împletită, iară mai pre urmă dzisă că, de nu să va strica vâlfa Inorogului, mreajea lui ceva să vânedze nu poate, căci cu cornul Inorogului are antipathia (aceasta şi socoteala putea da, de vreme ce vrăjile lui spre moarte olăcăriia, iară cornul Inorogului precum purtătoriu de viaţă ieste, cine va tăgădui?). Deci de va fi voia Filului ca în mreaja ce împleteşte struţi să vânedze, întâi cu Corbul prieteşug făcând, de împreunările Inorogului aşeşi de tot să să părăsască. Iară amintrilea, nici vrajea, nici mreajea în ceva a-i sluji poate. Filul, săracul, sau în prostimea inimii ce avea să amăgiia, sau lăcomiia vânatului spre strâmbătate ca aceasta cu totul a să da îl împingea (atâta nesăţioasă pofta cinstei pre cei ce o doresc orbeşte, cât pentru râsul unui ceas de astădzi plânsul unui an ce vine nu socoteşte). Aşe, Filul, nu numai cu mari giurământuri, precum de multă vreme nici să-l fie vădzut să giura, ce încă precum de l-ar şti unde să află, singur el ştire vânătorilor ar da. Aşijderea, adăogea dzicând, precum şi el cunoaşte că pricina a toată tulburarea a aces tor doaă monarhii Inorogul ieste, şi, până el suflă, acestea să răzsufle peste putinţă ieste. Într-acesta chip şi vrăjitoarea pe Fil, şi Filul pe vrăjitoare a amăgi socotiia. Că vrăjitoarea gândiia că de va vâna pre Inorog, fără greş preţul mrejilor de la dulăi îşi va lua, iară Filul chibzuia că de va vâna pre Strutocamilă, pre alte dobitoace spre sine a le întoarce pre lesne-i va fi, şi atuncea Cor bul, vrând-nevrând, spre pace a pleca îi va căuta. Ca acestea şi altele ca acestea cel ce vrăjiia cu cel ce să vrăjiia în vânt arunca şi gândurile în aier îşi spulbăra (precum mai pre urmă sfârşitul au arătat), că într-aceiaşi vreme din părţile os troavelor mediterane o jiganie mare s-au râdicat, ai căriia mreji şi vrăji atâta de tari şi de mari era, cât pre toate celea ce de la ceialalte jiganie tocmite era, îndată în deşert le scoasă şi, aşeşi de tot fărâmându-le, le rumpsă. În care vreme, Inorogul, vădzind că chipurile vrăjitoarelor s-au schimbat şi vrăjile spre alte des cântece s-au mutat, aşijderea de mrejile carile întinse şi acmu rumpte şi destinsă fără nici o grijă socotindu-să, îndată de la lăcaşurile Cucoşului coborându-să, la ale sale să dusă.
De care lucru, Râsul, Hameleonul şi alalţi dulăi, de ştire luând, nu în puţină frică întrară şi nu mică întristare luară (că voia rea din dreptate mângâierea în curăţeniia inimii pune, iară întrista rea din strâmbătate frica răsplătirii înainte aduce).
De care lucru, iarăşi alfavita din-ceput a citi şi buchele din capăt a prociti începură, sfaturile înturnară, voroavele răsturnară, gândurile tăvăliră, chitelele prăvăliră, dârmoiară şi cernură, nighi na din grâu şi bobul din madzire să aleagă nu putură, grămădiră, vrăvuiră, aruncară, scuturară, spulbărară, vânturară, pleavele din grăunţe a despărţi, obosindu-să, să lăsară. Iară, ah, iar, vah, iar, ai, iar vai! Bolnavul să însănătoşadză, nepriietinul să învârtoşadză, lângedul să ţăpineşte, slabul paşii îşi sprijeneşte, iată, mai mortul să scoală şi pre noi, pre vii, mai ne omoară. Osteninţa a atâta vreme, mulţimea a atâtea pagube, şirilăile sudorilor, izvoarăle lacrămilor şi alalte toate cu totul în vânt şi în deşert să dusără. Iată, Inorogul la câmp, fără sială, iată-l-ăi la lăcaşurile sale fără dodeială, iată-l-ăi, toate pre voia lui deplin a fi nedej duieşte fără îndoială. Vremea lui lină, noaă tulbure, vrăjitorii şi mrejitorii, sau neputincioşi, sau necredincioşi, în lucru nestă ruitori, la cuvânt nestătători. În scurt, în ceva şi în cineva nedej de, credinţă şi adevărată priinţă n-au rămas. Bine ar fi dară de-ar fi cu putinţă monarhiii noastre altă chivernisală să să puie, jiga niia aceasta cu blândeţe şi cu binişor, iar nu cu îndârjie şi cu rău ieste de domolit. Iată, vânătorile ne batgiocuri, iată, mrejile în toate părţile ne şpârcui, iată, toate meşterşugurile în darn şi toate trudele în zădar ne scoasă, iată, lui locul a să lărgi, iară noaă a să strâmpta au început, până în cea de apoi sfârşitul cum va vini cine poate şti? (Că de multe ori în locul celui nedejduit şi aşteptat sfârşit, cel nenedejduit şi neaşteptat a vini poate). Şi aceasta nu numai unui chip privat şi deosăbit, ce a tot trupul publicăi de nemutat primejdie va aduce. De care lucru, şi noi, nu numai pizma şi voia unuia a urma, ce folosul cel de obşte a căuta ni să cade (că între muritori mai cinsteşă şi mai adevărată laudă a să agonisi nu poate decât carea cu folosul a toată publica s-au câştigat).,,Deci, pre cât socotesc, Dulăul cel bătrân dzisă, de tot adevărul lucrului (toate colachiile de la mijloc râdicând), Cor bului să spunem, ca doară şi el socotelelor şi pizmelor sale sfârşit a pune va putea (că de multe ori unde cuvântul a isprăvi nu poate, isprăveşte băţul) şi doară mai spre bună minte inimile îmbelor părţi a întoarce vom putea, ca într-acesta chip, precum vrăjmăşiii lor sfârşit, aşe trudelor noastre coneţ a afla să ne învrednicim”.
De acestea cuvinte Râsul hohotiia, iară Hameleonul fisiia, pre carile unul în râs, altul în vis le tâlcuia şi, ca cum sfaturi de bat giocură ar fi, le măscăriia, de vreme ce bine ştiia că cele de multe ori amăgele şi minciunoase văpsele toată zugrăvala şi chipul adevărului scârnav au muruit şi la cel luminos chip şi a adeverinţii figură a vini preste putinţa şarurilor a fi dzicea. Şi aşe, dintr-aceste a pricii scântei, între vânători focul gâlcevii şi a dihonii a să aţiţa începu. De unde Dulăul ciobănesc, macar că lătra, însă într-adevăr a lătra într-acesta chip începu: ,,Audziţi voi, jiganii, nu atâta pre dinafară, pre cât pre dinluntru văpsite, agiunge-vă cât până acmu şi până într-atâta monarhiile aţi ames tecat şi toată şi mai nestânsă iasca vrăjbii între dânsele aţi arun cat. Puneţi-vă hotar şi ţenchiu răutăţilor voastre, părăsiţi-vă mai mult cleştele strâmbătăţii în mâna lăcomiii a alcătui, fie-vă de saţiu, cât în vremea a patrudzăci de ani, ca valurile ţărmurile, nepărăsit, voi monarhiia Leului cu fel de feliuri de areţi şi de miha nii a o izbi şi din tuspatru colţurile a o scutura nu v-aţi săturat, pre carea, iată, la cea mai de-apoi şi netămăduită răzsipă aţi adus-o. Au şi monarhiii Vulturului acelaşi cântec viţi să cântaţi ? Au şi pe publica pasirilor cu aceleaşi veninate şi fărmăcate drojdii viţi să îmbătaţi? Au nu cunoaşteţi că de vreme ce cu răutate ceva a să săvârşi nu să poate, sfârşit şi istov răutăţii a pune trebuie? Şi de nu spre altă nedejde calea să deşchide, încailea vremea a chivernisi şi schimbările tâmplărilor a pândi a înţelepţilor lucru a fi să socoteşte (că spre vânt a ştiupi şi piatra la deal a pohârni aievea lucru nebunesc ieste)”.
Înfocat oarecum şi încă mai cu mare mânie aţiţat şi mai spre mare răutate pornit de acestea cuvinte, Râsul cu cumplită urgie cătră Dulău dzisă: ,,O, cap de hârtie cu crieri de aramă, o, sac de mătasă şi plin de fişchie, o, ferice de voi şi de monarhiia voastră, când nedejdea voastră în credinţa Inorogului viţi aşedza şi din aşedzimântul lui lineştea vă viţi aştepta. Au nu Inorogul mai mult dobitoc cu patru picioare decât pasire cu pene şi cu doaă aripi ieste? Au pasirile pentru dobitoc mai chiar şi mai adevărat decât dobitocul vor giudeca? Au în cele streine decât în cele ale sale cineva mai mult a filo<so>fisi poate? Nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, ochii noştri în trupul nostru, iară ai voştri într-al vostru sint deşchişi. Nime casa altuia mai mult decât pre a sa a cunoaşte poate. Noi sintem carii cea mai multă viaţă cu Inorogul împreună ne-am petrecut, noi sintem carii a lui gând şi fire am cunoscut, noi sintem carii şi prin ficaţii lui am trecut şi ce idol înluntru poartă şi ce icoană afară arată curat ştim. De unde adeveriţi sintem că totdeauna inima-i, gândul şi, de i-ar fi cu putinţă, şi fapta spre răzsipa Corbului şi spre prăpădeniia monarhii<i> Vulturului au stăruit. A căruia fire din începuta vrăjmăşie a să întoarce preste toată cuprinderea scotelii ieste şi mai vârtos adevărul a grăi de vom vrea, el atâtea gonituri, lovi turi şi netămăduite rane, carile de la noi au luat, şi atâtea de viaţă primejdii, în carile le-am adus, cu ce minte socotiţi că din tabla inimii sale le va putea şterge? În zădar, dară, ca acestea gândiţi şi sfat, ca cum ar fi de nepriietini, sfătuiţi. De care lucru, a mea sentenţie ieste, de acmu înainte, (decât prieteşugul cu prepus şi ascuns neprieteşugului, la ivală mai de folos ieste. Căci vrajba la ivală fiind, paza şi strajea despre vrăjmaşi mai trează şi mai deşteptată stă). Iară amintrilea, în leagănul îngăimării, somnul peirii fără veste şi când nici vom gândi, atuncea ne va stropşi”. Acestea şi altele multe ca acestea Râsul, spre împiedecarea aşedzimântului, împotriva Dulăului, pre cât putu, ritorisi şi macar că pre o parte să părea că cuvântul adevărul atinge (căci dintr-îmbe părţile încredinţarea cu greu putea fi), însă cu inima şi cu gândul, de la limanul lineştii, departe, în valurile tulburării, să bătea, de vreme ce din gură neîncredinţarea argumentuia, iar din gând so cotiia că macar vremenică pace între dânşii de să va cumva aşedza, cât de în scurtă vreme, din cele nenumărate vicleşugurile lor, multe pot să să descopere, pre carile Inorogul în catalogul său pre amăruntul însămnate le avea. De carile Corbul în ştiinţându-să (căci jiganiile din fire vicleşugului date, multe urgii în capul Corbului odată să aducă silisă), să nu cumva de tot de spre dânşii să să răcească şi până mai pre urmă să nu li să cumva slovele îndrăpt citească (carea s-au şi tâmplat).
Deci la cazaniia carea Râsul împotriva păcii făcusă, Dulăul cel bătrân într-acesta chip răspunsă: ,,Bine ne dzici, o, Râs de râs, că capete de hârtie şi crieri de aramă sintem şi în saci de mătasă gunoiu scârnav purtăm. Adevărat, dară, că precum ne împo dobeşti, aşe şi sintem, că de n-am fi fost aşe, monarhul nostru, în linguşiturile şi măguliturile voastre împleticindu-să, nu s-ar fi înşelat. Ce precum din vremea a patrudzăci de ani ispitiţi şi probăiţi vă aveam, bine şi de folos ar fi fost, tot cum v-am ştiut, aşe să vă fim ştiut, şi precum v-am ţinut, tot aşe să vă fim ţinut. Iară acmu, ca cei fără crieri, cu acelaşi picior lovitura într-aceiaşi piatră am poftorit ş-am întriit (că o dată şi de da ori într-o ma terie a greşi, a muritorilor, iară nepărăsit în mijlocul netrezvirii şi a neîndreptării a rămânea a celor fără crieri lucru ieste). Şi mai mult altăceva a dzice nu avem, fără numai, pentru alte poate fi a monarhiii noastre fapte urâcioase cereştii asupră-ne urgie ca aceasta ş-au vărsat, carea, de tot mintea ameţindu-ne, socoteala ne-au îmbătat, ca pre cei ce toată lumea tuturor de vicleni şi de înşelători i-au cunoscut şi i-au arătat, noi numai în loc de adevăraţi priietini şi la cuvânt stătători să-i ţinem şi să-i avem, până când (carea să nu învoiască Dumnădzău) cu rele îndemnările şi spur catele fapte prin scârnave organe ca voi la cea deplină plată şi cea desăvârşită prăpădenie să ne aducă (că a faptelor rele începătură spre rău sfârşit pleacă şi tesla carea lovind nu tocmeşte, adevărat ce au fost tocmit răzsipeşte). Acmu, dară, o, jiganiilor, agiunge-vă, agiunge-vă, dzic, cu undelemnul pizmei voastre pojarul răutăţilor în toată lumea a aţiţa! Lăsaţi sfaturi a ne mai da, carile cunună de spini şi brăţări de lanţuje ne împletesc. Fie crierii noştri ceşti de aramă macar câtăva vreme de ciocanele clivetiturilor voastre neloviţi şi neciocăniţi. Aveţi-vă crierii cei de aur la voi şi noi ceşti de aramă la noi, neamestecaţi voi a voastre şi noi ale noastre să gândim şi să chivernisim. Părăsiţi-vă mai mult împotriva socotelii noastre basnele voastre cele obraznice a arunca. Că viu Vulturul ceresc, că toate negre petele şi pestriciunile răutăţilor voastre în văpsala roşelii le vom întoarce, de carile nici Camilopardalul a vă spăla va mai putea, macar că între gloate să dzice precum el apa vie şi apa moartă în tidvă să fie ţiind. Deci, de acmu înainte lucrurile monarhiii voastre singuri voi vi le căutaţi, că noaă ale noastre nevoi şi asuprele (carile mai mult cu pricina voastră ne-au vinit) destule şi de prisosit ne sint.”
Hameleonul cu Râsul vădzindu-să că din tovărăşiia a altor vânători să izgonesc şi mai vârtos cunoscând că socotelele lor spre mutarea lucrurile într-altă faţă stăruiesc, pusără sfat în doaă chipuri: Cel dintâi era ca Pardosului ştire să dea (carile pre aceia vreme Strutocamila păştea şi între dobitoace jiganie mare să făcuse), pre cum soţiile din partea monarhiii Vulturului pre altă cale s-au abătut şi precum semnele arată, cu cei de obşte nepriietini legătură de pace vor să facă. Iară cel al doilea sfat era ca Hameleonul cum mai curând la monarhiia Vulturului să să ducă, ca acolea cu sin gur Corbul împreunându-să, cât mai mult va putea lucrurile să amestece şi ipopsiia Corbului asupra Şoimului mai vârtos să adaogă, adecă precum cu nepriietinii una s-au făcut şi dulăii vânători, carii acmu spre împăcare stăruiesc, pacea aceia precum până mai pre urmă de vrun folos nu va fi să arete. Deci cu mestecăturile şi cu minciunele de va putea ceva isprăvi, bine. Iară de nu, de acolea, cum va putea mai curând, la monarhiia Leului să treacă, ca cum va putea mai tare suma să strângă, carea în munţi pentru plata mrejilor şi a vrăjitorilor cu datorie cheltuise. Ei, dară, acestea îndată ce le sfătuiră, îndată a le face începură şi cum mai în grabă cătră Pardos carte ca aceasta trimasără:,,Râsul şi Hameleonul, Pardosului şi Veveriţii, iubiţilor fraţi, sănătate! În ştire să vă fie că lucrurile noastre nu în statul lineştii să află, de vreme ce ogarâi, coteii şi alalţi toţi dulăii, şi mari şi mici, a monarhiii Vulturului vânătorii, mai mult vânătoarea a de lunga mai de tot s-au părăsit şi mai vârtos că pentru tractatele de pace între dânşii cuvintele vârtos au început şi sfârşitul tuturor pre noi aşeşi de tot din sfaturile şi lucrurile de obşte ne-au lepădat. Ce noi, mai denainte porunca Corbului ştiind, cu carea pre noi ne îndemna, iară pre dânşii îi învăţa, ca cevaşi macară afară din ştiinţa noastră să nu facă, de multe şi de multe ori de cele pentru folosinţa obştii îi înştiinţam, îi învăţam şi spre celea ce să cade îi îndreptam. Iară ei, ca nişte necunoscători şi de duhuri înflăcioasă purtători, ale noastre învăţături acmu în samă nebăgând, din capetele sale pre cărări strâmbe şi şuvăite a îmbla au început. Şi de vreme ce lucrurile aşe s-au tâmplat, căutaţi de acolo lucrurile foarte bine să vă socotiţi şi de ieste cu putinţă monarhiia noastră singură din sine să să stăruiască şi singuri noi împotriva a atâţea vrăjmaşi să ne luptăm, de vom putea, cum mai curând să ne înştiinţaţi, căci noi, pre cât cu socoteala a agiunge putem, monarhiia Vulturului, cu vreme, nu numai cât de tot de la sine ne va dizlipi, ce încă şi mare împotrivnică a ne fi, fără prepus ieste (că obrinteala ranii de pre margini să cunoaşte). Şi fiţi sănătoşi.”
După trimiterea cărţii aceştiia, şi Hameleonul nu mult zăbă vindu-să, spre monarhiia Vulturului drumul apucă. Ce dintâiaşi dată precum această călătorie în zădar să-i fie semnele o arăta, de vreme ce Şoimul (precum mai sus s-au pomenit), lucrurile tocmindu-şi, lângă Corb să dusese, carile şi mai la mare cinste decât întâi încăpusă. Unde sosind Hameleonul, nu numai uşă să între, nu numai gaură să încape, ce aşeşi nici crăpătură cu ochiul să privască, loc şi vreme ceva împotriva Şoimului să scornească nu află. Şi aşe, socoteala de acasă cu cea din târg netocmindu-i-să, la toate, de nu de bunăvoie, de nevoie îi căută a tăcea şi alte linguşituri şi chipuri de amestecături a scociorî să nevoi. Aşedară, pentru Şoim în ceva gura-şi a deşchide neputând (căci Brehna cea şi Cucunozul din fire neînvoinţă şi antipathie cu Hameleonul şi cu toată simenţiia lor vrajbă vecinică avea), pre Inorog, pre Fil şi pre alţii (carii nepriietini să număra şi era) cu spurcate sicofandii şi viclene năpăşti cătră Corb îi trecu. Aşe cât Corbul, spre mai toate cuvintele urechea inimii a pleca din fire obiciuit fiind, din sfătuirea şi îndemnarea adevăraţilor lui priietini să abătu şi de iznoavă carte ca aceia cătră vânători scrisă, cu carea tare le porunciia, ca de tractatele păcii nepărăsindu-să, supt numele aşedzării laţul răsturnării Inorogului să întindză. Numai de Fil să să părăsască le dzicea, de vreme ce voia vrăjitoriului a trece nu poate, nici vreo pricină adevărată ca aceia asupra Filului are, iară deşi are, dzicea că cunoaşte că nu hirişă firea lui, ce din îndemnarea altora Filul în rândul nepriietinilor s-au numărat. Deci tot lucrul în stropşirea şi de tot prăpădirea Inorogul stând, numai asupra lui goana, ori cu ce mijloc ar fi, să nu părăsască şi cu bine, şi cu rău vârtos le porunciia. Acestea şi ca acestea Hameleonul, pre cât mai în grabă putu, ară, sămănă, grăpă, săceră, trieră, vântură şi în jitniţa răutăţilor Corbului le aşedză, pre carile în vremea lor să răzsaie nedejdu ind, pentru ca spre monarhiia dobitoacelor să margă voie să-i dea să rugă. Corbul, câteva în chip mai de taină poruncindu-i şi ales pentru slujba carea spre vânarea Inorogului arătase, cu nu puţine daruri dăruindu-l, unde voia îi va fi să margă, voie îi dede. Hameleonul, voie şi dzua bună luând, cum mai curând în mo narhiia dobitoacelor trecu, unde mărgând, ce au lucrat şi ce au aşedzat mai pre urmă la locul său ales să va povesti.