Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica – partea a VI-a

2009/07/10

Inorogul şi dreptăţii bizuit, şi datului cuvânt şi giurământ sprijenit fiind, după ce cea de obşte făclie lumina supt umbre îşi duce şi faţa pământului cu brâul întunerecului să încinge, din vârvul munţilor la locul locul numit în prundiş să coborî, unde nu după multă vreme şi Şoimul viind, cu cinste şi cu plecăciune îi dede închinăciune. Cătr-aceasta cădzute ţeremonii şi cinsteşe plecăciuni, precum din chipul dinafară, aşe din sufletul dinluntru arătând, tând pe sine norocit, tând ceasul împreunării fericit şi de buni chedzi numiia, de vreme ce de împreunare dorită ca aceasta şi de pofta spre carea de multă vreme inima îi sălta, lipsit şi neînvrednicit n-au rămas. Aşijderea, tuturor cereştilor mulţemită făcea, pentru căci sănătos şi de toată grijea pizmei neprietineşti neatins şi nebetejit pre Inorog vede. După aceasta cu multe chipuri să arete siliia, precum macar că din porunca stăpânească împotrivnic a fi s-ar fi vădzut, însă amintrilea pururea cu bun gând şi cu chiară inimă cătră dânsul au fost şi ieste.

Deci pre o parte ca o slugă, celea ce slugii credincioase s-ar fi cădzut a isprăvi au vrut şi s-au nevoit, iară pre altă parte aşe lucrul au cumpănit, ca nici stăpânului său vicleşug să facă, nici după porunca nedreaptă dreptatea să calce (că atuncea numai schimosirea slujbei ieste lăudată, când pentru voia dreptăţii voia stăpânului să calcă). Ce ca ce cu nedreptate şi cu răutate s-ar fi poruncit a să face, aceiaşi cu cinste şi cu dreptate din urăciune spre dragoste şi din vrajbă spre pace a să întoarce au silit şi precum bună şi vârtoasă nedejde are, dzicea, că ce cu amară neprietinie s-au început, aceia cu dulce frăţie să să istovască şi să să plinească (că precum căldura soarelui din grăunţele putredzite spicele verdzi a odrăsli face, aşe sufletele înţelepte din împuţita vrăjmăşiie frumos mirositoare a dragostii flori a răzsări prefac).

Cătră acestea şi Inorogul celea ce să cuviniia priimiri de închinăciuni îi da, buna-i socoteală şi a sufletului orânduială îi lăuda şi cu tot feliul de cuvânt dulce şi cuvios data-i cuceritură îi lua. În scurt, la începătura dialogului între dânşii sosiră şi unul de altul pricine vrăjbii, carile şi pentru ce ar fi fost, a întreba începură, Inorogul întrebarea într-acesta chip înainte puind: ,,Toate lucrurile fireşti câte soarele vede, lumineadză şi încăldzeşte, fără pricinitoriul clătirii lor nu numai a nu fi, ce aşeşi nici a să gândi pot. Una numai şi aceia singură slobodă voia muritorilor ieste, carea fără nici o pricină şi fără altă îndemnare a sa hirişă clătire are şi singură şie şi clătitoriu şi clătire a-şi fi şi a-şi face poate. Cătră carea macar că dinafară viitoare spre clătire-i îndemnătoare multe şi în multe chipuri a i să adaoge şi spre plecarea într-o parte, trăgătoare, împingătoare, asupritoare, râdicătoare, lesnitoare, îngreuitoare, iuşurătoare, lăţitoare, strâmtătoare şi altele asemenea acestora a-i vini şi a i să tâmpla pot.

Însă orice ar fi fapta de făcut, de bine sau de rău, de scădere sau de folos, a o ispiti, a o cerca, a o afla şi într-o parte clătirea a-şi alege singură şie stăpânitoare şi în toate volnică ieste, atâta cât vădzind şi înţelegând binele, din volnica voie răul a urma, a alege şi a face poate. De pre care lucruri într-această mare şi puternică monarhie carea în pieptul muritorilor să cuprinde, doaă chipuri sau, mai adevărat să dzic, doaă tipare a doaă chipuri a avea aievea şi tuturor cunoscut a fi poate. Adecă unul mai mult decât firesc şi oarece ceresc şi dumnădzăiesc, iară altul mai gios şi mai puţin decât firesc şi oarece ceriului şi firii împotrivă. Cel dintâi binelui, cest de pre urmă răului însoţitoriu şi următoriu şi aşeşi de tot moştenitoriu şi purtătoriu ieste. Că amintrilea, dinafară clătitoriul în voia slobodă putere şi biruinţă de ar avea, nici voia slobodă slobodă ar fi, nici de bunătate laudă, nici de răutate hulă cu dreptul i s-ar cădea. De unde să arată că între muritori obiceiul voroavii şi deprinderea limbii în zădar ieste, cu carea încotro voia din voia ei să să fie pohârnit vrând, să ne înştiinţăm. Carea ar fi fost a clătirii pricină a întreba ne-am obiciuit şi pentru ca zugrăvala răutăţii să acoperim, puterea voii slobode într-un chip cu altă zugrăvală, aşeşi de tot tăgăduim. Ce oricum ar fi, greşala învechită chipul negreşelii luând, după învechita obiciuire, dzic, vrere-aşi şi aşi pofti, iubite priietine, ca să pociu şti, aceştii asupra mea vrăjmaşe şi de cap goană, carea şi ce i-ar fi fost pricina? Şi de nu toată răutatea din singură voia şi inima muritorilor purcede, alta, când, cum, ce, şi pentru ce să fie fost?”

Şoimul răspunsă: ,,Celea mai vechi şi mai de demult începături cum ar fi fost nici a le şti, nici ştiute a le grăi pot (că precum nu toate avutele folositoare sint, aşe nu toate ştiutele vorovite vreun folos aduc). Iară din cât şi a şti şi a grăi pot, din ceste mai de aproape ieste aceasta, că jiganiia cu talpa de gânscă, cu colţii de ştiucă, adecă Vidra, vulpea peştelui şi peştele vulpii, mai denainte până din monarhiia dobitoacelor şi a tuturor jiganiilor a să izgoni, în mare dragoste şi prieteşug cu Corbul să avea, atâta cât, când Corbul din vârvul copaciului crângăiia, Vidra din fundul pâclei răspundea, şi când Vidra soldzii peştelui înghiţiia, grumadzii Corbului simţiia (căci adevărata dragoste capetelor funii <i> să asamănă, ca când unul într-o parte s-ar trage, altul neclătit a rămânea nu poate). Deci Vidra, epitropiia pre acele vremi ţiind, de pururea jalobă şi grele pâri cătră Corb trimitea, precum Inorogul, Filul, Lupul, Pardosul, Râsul, Veveriţa şi încă alte câteva din jigănii ascultării şi stăpânirii ei nu vor să să supuie, ce în tot chipul statul monarhiii să tulbure şi tot trupul publicăi spre răzsipă să aducă îmblă.

Deci Corbul, de unele ca acestea audzind, să tulbura şi câte un priietin pentru un priietin pofta şi cererea ce i-ar fi fost a-i plini şi a-i face siliia şi pre priietinii ei priietini, iară pre nepriietinii ei nepriietini îi ţinea şi-i avea. De unde (dragoste şi prieteşugul numai cătră un chip spre multe chipuri ură şi vrăjmăşie au scornit), şi aşe, pre cât a mea slabă socoteală a agiunge poate, începătura răcelii şi împotrivirea inimilor să să fie scornit socotesc.” Inorogul: ,,Aceasta foarte bine am înţeles-o şi, precum dzici, aşe ieste. Numai încă mai dintr-adânc începătura lucrului a şti ţi să cade. Că precum mai sus ţ-am dzis, toate clătitele fireşti, pricina clătitoare firească cearcă. Iară în faptele voii slobode nu pricinile clătitoare, ce a căror clătite pricină clătitoare să fie fost să întreabă.” Şoimul: ,,Foarte cu dragă inimă aşi pofti ca pentru acesta lu cru mai într-adevăr să mă înştiinţădz”.

Inorogul: ,,De vreme ce aşe cu sete pentru rădăcina lucrului acestuia a te înştiinţa pofteşti, dinceput a ţi-l povesti nu mă voi lenevi. Însă pre cât lungimea istoriii ar pofti, scurtimea vremii mână nu-mi dă, căci iată şi câtăva parte a nopţii au trecut şi pre aceasta vreme cineşi la ale sale a să afla s-ar cădea (căci multe şi în multe chipuri sint sigeţile şi nălucirile nopţilor tăcute, carile prin întunerec îmblă şi vâjâiesc, iară în lumină lovăsc şi rănesc). Deci pre cât mai în scurt voi putea şi în puţine cuvinte toată lungimea şi lăţimea poveştii a cuprinde mă voi nevoi.

Vii şti dară că odânăoară Monocheroleopardalis din toate jiganiile pământului mai vestit şi mai ales era (nici de alcătuire a atâtea numere într-un nume te mira, căci mai pre urmă şi aceasta taină vii înţelege), a căruia vrednicie, macar că lumii ştiută ieste, însă într-acesta chip numele, slava şi puterea adăogând, până într-atâta au crescut. Acesta din părinţii săi oaie zămislit şi născut era , deci întâi, şi la chip şi la fire, mieluşel. Iară după ce la mai mare vârstă crescu şi în toată turma în fruntea a tuturor areţilor ieşi, împotrivă a căruia, a sta sau în cap a să lovi, nici un berbece să putea afla şi carile prin necunoştinţă precum împotrivă îi va putea sta i să părea, deodată numai ispita puterii frunţii făcea, că a doa lovitură nici aştepta, nici mai suferiia. Aşe el toată turma decât păstorii mai bine păscând şi otcârmuind, un lup vrăjmaş şi lacom din fire, dară de foame încă mai vrăjmaş şi mai cumplit făcut, cu mare răpegiune şi cu fălcile căscate totdeodată pre berbece să-l fărâme, să-l spintece şi să-l înghiţă vrăjmaş viniia.

Berbecele, vădzind pre lup aşe de cu mare răpegiune asupră viindu-i şi acmu vremea în desară, când dzua cu noaptea să îngână, fiind, pre lup unul din areţi să fie şi după obiceiu precum în capete să să lovască vine, socoti. Într-această socoteală berbecele aflându-să, din toată groaza şi frica lupului afară era şi aşe în tâmpinare-i fără nici o spaimă ieşind, ca pre un arete, aşe de chibzuit şi de tare în frunte îl lovi, cât poftorire a mai face nu mai trebui, de vreme ce coarnele prin tidva capului lupului pătrundzind, fruntea zdrumicându-i, crierii afară îi vărsă. Lupul într-acesta chip vârtos lovit şi rănit, fără de a doua răzsuflare, viaţa pre moarte îşi schimbă. Aretele mai târdziu vitejiia ce făcusă cunoscând, carea măcar că din tâmplare fusese, însă îndată duhurile cele de arete ce purta îşi schimbă şi până în dzuă din oaie în jiganie şi din arete în lup să mută. (Că tâmplările fericirii la cei mai mulţi obiceile firii a muta pururea s-au vădzut). Aşe berbecele preobrajenie ca aceasta luând, îndată din neamul său răzleţindu-să, după firea lupilor codrii, câmpii şi munţii a cutreiera începu şi multă vreme a vieţii sale într-acesta chip în streinătate îmblând şi petrecând , odânăoară la loc ca acela a nemeri i să tâmplă, unde decât toate jigăniile mai mulţi pardoşi să afla. Acolo nu după multă vreme, ce să vânedze şi cu ce viaţa să-şi sprijenească neavând (căci mulţimea pardoşilor pre altele aşeşi de tot împuţinase), cu dânşii de luptă a să ispiti începu. (Că pofta biruinţii toate ispiteşte şi nevoia toate învaţă, ales în primejdiia vieţii lipsa sosind). Deci aşeşi din ispita dintâi, lucrul cu fericire şi după voie a vini i să tâmplă, de vreme ce întâiaşi dată cu cel mai mare şi mai groznic pardos de luptă să apucă, pre carile, după multe nevoi şi nu cu puţine a vieţii cumpene şi primejdii, îl birui şi-l omorî. A căruia duhuri îndată luând, precum din arete lup, aşe din lup pardos să făcu. După mare şi primejdioasă biruinţă ca aceasta, pardosul mai înalte şi mai puternice duhuri în sine simţi, carile în trupul şi pieptul pardosului de încăput nu era, şi aşe, de ispită, spre lupta leului să apucă (că toate în lume de să şi cuprind în hotarăle sale, iară pofta a cinstei mai mari şi a biruinţii mai tari, nici în lat câmpul a tot pământul, nici înalt muntele a tot locul a să opri sau a să îndestuli poate). Ce leul prea vârtoasă şi puternică jiganie fiind (precum poţi cunoaşte), nu pre lesne îi fu duhurile a-i lua, căci adese şi mai în toată vremea ispita monomahiii făcând, în carea macar că nu să biruia, însă nici titulul biruinţii a lua putea. Aşe ei în toate dzilele la luptă, ca la o scoală, să ispitiia şi să deprindea, până când pardosul pricepu că nu altă ceva de la cea deplin biruinţă îl împiiedecă, fără numai iuţimea picioarelor şi sprintiniia carea leul în trupul său purta. Că de multe ori pardosul acmu mai dobândind biruinţa, leul, cu iuţimea dinainte-i i să feriia şi cu acesta chip cea desăvârşită biruinţă îi tăgăduia. Pardosul, într-acesta chip pricina neizbândii sale bine cunoscând, cătră vârtoase duhurile pardosului, grea greuimea filului şi sprintină iuţimea inorogului adaosă şi mai cu de-adins cu ascuţit şi nebiruit cornul a monocherului într-armându-să, într-o luptă numai toată biruinţa asupra leului dobândi, în carile îndată şi fără nici o împiedecare să şi mută (că precum nuării după vânturi aleargă, aşe duhurile după biruinţe să pleacă). Firi, duhuri şi puteri ca acestea născutul miel în sine strângând şi alcătuind, în doaă hirişe numere şi le-au împărţit; unul: Provatolicoelefas , altul: Monocheroleopardalis. Ce dintr-acestea cest mai de pre urmă mai mult obiciuindu-să, precum în nume, aşe în fire Monocheroleopardal au rămas. Aşe dară, toate firile într-una boţind, blândeţea oii, înţelepciunea lupului, cunoştinţa pardosului, greuimea filului, iuţimea inorogului şi vârtutea leului în sine nebetejite şi nesmintite le feriia şi, din dzi în dzi încă mai adăogându-le, la stepăna cea mai de sus le înălţa şi le suia. Şi aşe, toată cinstea, lauda şi puterea a tuturor jiganiilor dobândi. Deci jiganiile toate, de atâtea vrednicii încungiurat şi împregiurat vădzindu-l, cu un duh şi cu o inimă îl rugară ca oblăduitoriu, purtătoriu şi despre tot împotrivnicul păzitoriu să le fie. Monocheroleopardalis, prin câtăva vreme a tuturor viaţa în mâna sa să priimască ferindu-să, această rugăminte a lor să priimască să tăgăduia. Însă până mai pre urmă pre cel ce luptele a atâtea vrăjmaşe jigănii a-l birui nu putusă, moale rugămintele înfrângându-l şi umilite cuvintele înduplecându-l, după pofta lor îl adusără (că precum răspunderea moale frânge mâniia, aşe rugămintea cu umilinţă porneşte cruţarea). Carile a tuturor chivernisire în palmă şi a tuturor otcârmuire în samă luând, prin câtăva vreme cinsteş, frumos, drept şi cu înţelepciune, cum să cade, pre toate jigăniile şi dobitoacele giudeca, îndrepta, ocrotiia, păziia şi stăpiniia (că atuncea publica înfloreşte şi odrăsleşte, când stăpânii miluiesc şi ceartă în dreptate şi supuşii ascultă şi slujesc din dragoste). Aşe cât în vremea stăpânirii lui nici ochiul nepriietinului s-au veselit, nici budzele vrăjmaşului s-au zimbit, nici inima împotrivnicului s-au învoieşeat. Ce precum cereştii (ah) de multe ori peminteştilor a zavistui s-au vădzut, aşe şi Monocheroleopardalis de sigeata lutului mai denainte de vreme nerănit şi de tâmplările ţărnii neprăvuit a rămânea n-au putut , de vreme ce încă în puterile firii sale fiind, în carile a multora nedejde şi viaţă să rădzima, cu mare a tuturor pagubă şi nesuferită jele, cătră cele de sus lăcaşuri s-au mutat , ca cel ce leu între dobitoace de vârtos să lăuda, leu între stelele ceriului în veci să luminedze s-au aşedzat, în urma sa doi numelui său moştenitori, pre Fil adecă şi pre Inorog lăsind. Deci la săvârşitul lui a fi şi la începutul lui a nu fi, Filul (carile şi de stat, şi de vârstă mai mare era), pentru une pricini departe în munţii de la Grumadzii-Boului trimăs era , a cării trimeteri pricini de povestea noastră abătută fiind, a le povesti părăsim (că voroava nu în vremea şi la locul său, ca rafturile de aur în capul măgariulul să prind). Iară Inorogul, acolea de faţă aflându-să, toate supusele şi nesupusele jigănii lor chivernisitoriu şi stăpânirii părintelui moştenitoriu a fi îl aleasără şi cu toţii într-o inimă şi într-un glas în scaunul oblăduirii îl ridicară. Ce precum să dzice cuvântul (că fericirea grab nică curând oboseşte), de vreme ce pe aceia vreme Vidra la locul prundişului, unde acmu noi sintem, a lăcui să tâmplase, carea cu multe chipuri de linguşituri şi cu a Corbului mijlocii în dragostea monarhiii pasirilor întrând. Corbului prin scrisori într-acesta chip înştiinţa, că, ,,de vreme ce Monocheroleopardalis dintre vii au lipsit şi toată împiedicarea poftii noastre din mijloc s-au râdicat, să sileşti şi să te nevoieşti, te rog, ca stăpânirea asupra dobitoacelor mie să mi să dea. Iară eu voi face ca toată vita grasă şi toată carnea săoasă domnului şi stăpânului mieu în mâncare şi tot singele cald şi săţios în băutură să să dea.” Corbul, întâi pentru cea din fire lăcomie ce avea, apoi pentru căci nu puţină pizmă şi zavistie asupra dobitoacelor purta, de vreme ce prin toată vremea a stăpânirii lui Monocheroleopardalis, rar şi mai niciodată cu odihnă şi cu ticneală stârvurile cerceta şi aşeşi singe cald să bea sau carne proaspătă să mănânce în viaţa lui nu s-au învrednicit. Cătră aceasta şi altă pricină să adăogea, că fata Corbului, Mreana, la vârsta căsătoriii agiungând, pre tâlhariu chelariu Corbul socoti să facă şi Vidrii femeie să o dea aleasă. Aşe dară, Corbul, ştiind că trăind Monocheroleopardalis, precum despre munţi, aşe despre câmpi, toate străjuite şi păzite era, iară acmu el lipsit, precum să dzice cuvântul (că pre leul mort şi şoarecii să caţără), îndată tuturor dulăilor de casă ştire dede pentru ca cum mai curând şi pre cât mai tare vor putea cu lătrături şi cu brehăituri prin toate locurile spaimă şi groază să dea (căci dulăii cu Corbul de pururea însoţire avea). Dulăii îndată toţi munţii cu dealurile şi toate văile cu pădurile de cehnituri şi de schilălăituri împlură, de a cărora rău menitoriu, spurcate şi greţoage glasuri, toate dobitoacele să înspăimântară, şi unele într-o parte, altele într-altă parte capetele să-şi cruţe o plecară (că când capul să ameţeşte, picioarele dovedesc, şi când mădularile buiguiesc, lipsa criirilor arată). Aşe dară, totdeodată iele împrăştiindu-să şi fietecarea unde şi cum putea amistuindu-să şi aciuându-să, atuncea Corbul vreme află ca toate după reaoa sa voie să facă şi pre Vidră din baltă în curte şi din tină în scaun să o urce, ca jiganiia în neam cu prepus tuturor dobitoacelor împărat şi stăpânitoriu să fie (o, ceriu şi păminte, au din nuări piatră şi din cremene picături de apă vii să scoţi? Că rămân firile precum au început, precum toate să cunosc la sfârşitul spre carile năzuiesc).

A Vidrii dară schimositură de stăpânire ca aceasta făcându-să, dobitoacele toate în toate părţile prin câtăva vreme pribege şi de la locurile şi sălaşele lor streine petrecând, cele mai multe dintr-însele acmu vivorul înstreinării şi holbura rătăcirii nemaiputând suferi, capetele plecându-şi, cerbicea supt greu şi aspru giugul tirăniii Vidrii îşi plecară şi cineşi pre la lăcaşurile lor să înturnară (că coliba în ţarina sa şi bordeiul în pământul său decât palaturile în streinătate mai desfătate şi mai frumoase a fi so cotiră), fără numai Lupul şi Pardosul (carii pre aceia vreme Monocheroleopardalului foarte credincioşi şi de aproape priietini era), din socoteala lor neîntorşi, departe, în Ţara Câmpilor, prin multă vreme ramasără, adecă până la vreme stăpânirii Filului. De care lucru, toată pasirea de singe vărsătoare pre aceşti doi mare pizmă şi mânie avea. Inorogul, încă şi de ai săi părăsit şi tirăniia Vidrii întărită şi în toate părţile întinsă şi lăţită vădzind, să sculă şi în munţii înalţi, carii la Grumadzii-Boului să află, unde şi Filul să afla, să dusă. Ce dintâi pre la cetatea Deltii cătăva vreme locurile cercetând, în prundişul acesta să aşădzară. Vidra ştiind că stăpânire în silă au apucat şi cu tirănie ieste să o ţie, aşijderea pre drepţii moştenitori între vii ştiind, ea viaţă cu tic neală să ducă nu va putea, cu fel de fel de amestecături cătră monarhiia Vulturului şi cătră Corb îi pârâia, însă toată pâra într-aceasta să închidea, dzicând: ,,Filul şi Inorogul vii rămâind, şi voi, şi noi viaţă cu lineşte şi stăpânire cu slobodzenie să pe trecem şi să facem nu vom putea, căci nu numai a mea, ce încă şi a voastră nebiruită monarhie a tulbura şi a o răzsipi vor sili şi răutăţile lor una după alta ca valurile vor să urmedze (că marea nu de altă, ce de vânt faţa îşi schimbă, vântul vivor, vivorul hol bură, holbura furtună, furtuna valuri, valurile primejdie vaselor şi peirea celor din vase aduce)”.

Corbul, macar că în curândă vreme de spurcat lucrul ce făcuse într-ascunsul inimii sale rău să căise, căci Vidra nu multă vreme la cuvântul dat ş-au stătut, nici căsătoriia cu fata lui, Mreana, şi rudeniia ce făcusă din firea ei au mutat-o, ce, după cea hirişă şi veche fire, mai mult pre ascuns decât la ivală îmbla şi mai cu drag prin fundul apelor decât la uscat să primbla şi gânduri împo trivnice împotriva Corbului fierbea. De unele ca acestea Corbul înţelegând, de mare căinţă şi de grea dosadă tare să năcăjiia, însă de a lumii ruşine pentru lucrul ce lucrase aievea a să căi şi de împietrirea inimii ce avea pentru greşala ce greşisă de tot a să pocăi nu putea (că inima în răutăţi îngrăşată de gândul căielii să vitioneşte, iară cu pocăinţa să omoară). Ce cele ce Vidra împo trivă-i făcea, ca cum nu le-ar pricepe, cu ochiul cunoştinţei le tre cea (însă din inima pizmătare răbdarea când izbucneşte, atun cea răbdarea, nu vrednicie, ce răutate la vremea sa naşte, că tot pizmătariul din neputinţă, iară nu din bunăvoie rabdă). Cu o pri cină ca aceasta şi a Corbului răbdare şi aşe adâncă tăcere să spândzura, de vreme ce pre Vidră organul răutăţii având, supt numele ei pre cei ce i să părea împotrivnici în toate părţile-i go niia şi în tot chipul fără nici o cale îi dosediia şi-i păgubiia. În scurt, Corbul cu mâna altuia şerpele din bortă a scoate siliia, dară în zădar. Că Inorogul, precum mai sus s-au pomenit, în munţi ducându-să, acolea pre Fil află, cu carile sfatul obştiindu-şi, lucrul pre o cale îşi pusără şi, nu după multă vreme, din dobitoacele şi jigăniile împrăştiiate, precât mai curând putură, la un loc le adu nară. De ciia la vrăjitorii vremii aceiia mărgând, hrismul Pleonexiii de la capişte Epithimiii învăţat foarte pre mulcomiş le cântară:

În cindzăci de singeroase
Vom pre cele lăcrămoase,
Ochii umedzi să le ştergem,
La moşie să ne mergem.
Vidra peşte, Corbul stârvuri
Cerce-n vârtopi, nu prin vârvuri
Să să urce fără cale
Şi să-şi cate ale sale.

Vrăjitorii Epithimii<i> stihurile acestea citind şi de câteva ori procitindu-le, tâlcul acesta să fie înţăleasără, adecă cindzăci de căpuşi (carile sint pungi de piiele cu singe împlute pline de supt singele strein, jirtfă Pleonexiii vor să aducă, pentru ca de supt tiraniia Vidrii şi vrăjmăşiia Corbului mântuindu-i boadza, la moşie şi să-i ducă şi din nevoia robiii scoţindu-i, voia cea rea şi lacrămile în veselie şi bucurie să le întoarcă. Deci vrăjitorii, jirtfa priimind, descântecul buiguirii le citiră, cu carile întâi pre Corb în som nul nesimţirii băgând, pe Vidră din scaun pohârniră, carea, în legătura vrăjii stăpânit cunoscându-să, într-acele părţi mai mult zăbavă a face nu putu, ce îndată, cu Mreana, fiica Corbului, şi cu alalţi ai ei rude, lindini, păduchi, lipitori şi cârcei, sculându-să, la gârlele Grumadzii-Boului să dusă. Iară Inorogul, din bunăvoie pentru strajea în munţi rămâind, pre Fil la moştenirea părinţască trimasă.

Corbul, de aceasta în ştire luând, de mare mânie cu urgie încins, cu bogăţiia simăţ, de minte răzleţ, cuvinte lăudăroase şi duhuri ca focul de mânioase a slobodzi începu şi ca acestea, ni în faţă, ni în dos, cu mari îngrozituri dzicea: ,,Pentru ce Inorogul au scos cuiul pre carile eu l-am bătut? Pentru ce Filul al său ş-au luat? şi asupra gândului mieu gând au râdicat? Aşe? Lasă, că le voiu arăta şi a cunoaşte îi voi face eu că a pasirilor monarhie ieste mai tare şi vor pricepe că Vulturul zboară mai presus decât toate trupurile, şi precum Corbul cu glasul său tot răul meneşte şi isprăveşte vor înţelege.” Şi ce mai mult, iubite priietine, voroava să lungesc. Corbul, macar că în capul Vidrăi tot focul iadului a să grămădi bucuros era, însă răul cuiva, carile cu mâna lui nu să isprăviia, precum răzsipă în toată lumea să face i să părea, mai vârtos că în scăderea Vidrei adaogerea altora socotiia, de care lucru, vrăjmăşiia carea asupra Vidrii cocea, asupra Ino rogului şi a Filului o borî.

Şi macar că la mijloc patru mii şi şepte sute de ani cu luptele din toate dzile au trecut, şi nu puţine singeroase jirtfe pre la capiştele bodzilor şi multe pre la nesăţioase lăcomiia vrăjitorilor s-au vărsat şi s-au împrăştiiat, însă Corbul de ce s-au apucat tot răul a plini nicicum rămăşiţă n-au lăsat, că într-adevăr, precum rău din gură să lăudase, mai rău cu lucrul au săvârşit, de vreme ce iarăşi cu Vidra mâna au dat (că făcătorii de rău spre răul mul tor buni cu binenele a unui rău a să sluji obiciuiţi sint). Iarăşi dulăii ş-au întărtat, iarăşi ogarâi ş-au asmuţat, iarăşi coteii în munţi şi în păduri ş-au băgat, iarăşi în câmpi măiestriile, în dumbrăvi silţele şi în rediuri mrejile ş-au vărsat, iarăşi tot dobitocul au spăriiat şi în toate părţile l-au împrăştiiat. Şi aşe, sfârşitul tuturor tirăniilor şi începutul tuturor vrăjmăşiilor, iarăşi pre Vidră, cu tirănie mai cumplită decât toată tirăniia, ca locul altuia să tirănească şi lăcaşul dreptului fără milă să răzsipească, au trimis-o.

Filul, de acestea înţelegând, întâi Lupului şi Pardosului ştire dede (căci aceştea pre aceia vreme dreptatea feriia), cari nu cu mică a vieţii primejdie, din întinse mrejile tiranului scăpând, iarăşi la Ţara Câmpilor pribegiră. Inorogul, în munţi precum şi mai sus s-au pomenit, aflându-să în locuri tari şi ascunse, în cătăva vreme aciuat s-au potolit. Aşijderea Filul, la Grumadzii-Boului viind s-au aşedzat, însă nu puţine asuprele despre vrăjitorii vremii trasă, de vreme ce Corbul cu toată nevoinţa sta, ca nu numai de hrană, ce aşeşi de viaţă să-l lipsască. Ce vrăjitorii, întâi de jir tfele vechi, apoi şi de cele noaă voia boadzii Pleonexiii plecând, la ale sale să margă voie îi dederă (că mila Pleonexiii atuncea numai să clăteşte, când cele din faţă mistuieşte, iară de cele din dos în scurtă vreme cu mai multul nedejduieşte).

Aşe şi într-acesta chip, iubite priietine, Vidra tirăniia în mâna vrăjmăşiii şi vrăjmăşiia în dreapta tirăniii luând, de ciia Corbul aievea vrajba, la arătare neprietiniia şi tot răul asupra Inorogu lui şi a Filului a plini, câtu-i negrul bobului a lipsi n-au lăsat, ce dintâiaşi dată, toate după voie a isprăvi neputând, vremea păştea, ca când va putea, atuncea să isprăvască. Aşe, Vidra cu răutatea Corbului agiutorită şi la epitropiia jiganiilor aşedzată fiind, pe Bâtlan la gârle pentru paza pe aceia vreme lăsase. Carile nu după multă vreme pre Vidră de vicleană cătră Corb o vădi, adecă pre cum cu meşterşuguri viclene şi cu mari şi multe giuruinţe de jirtfe minciunoase pre la uşile vrăjitorilor îmblă, ca epitropiia pasiri lor să tulbure şi monarhiia să le răzsipască.

Asupra pârâi aceştiia şi câteva jigănii de singe mâncătoare so siră, între carile mai de frunte Lupul, Ursul, Vulpea, Ciacalul şi Strutocamila era. Acestea, încăşi tiraniia-i a mai suferi neputând, în Ţara Pasirilor, la epitropiia Corbului, fugiră, cătră carile mare şi lăcrămoasă jalobă făcând, întra-cesta chip dzicea: ,,Mare strâmbătate şi greu păcat cu noi ai lucrat, o, în lumină ponegrit, Coarbe, de vreme ce iarăşi în scaunul tirăniii asupra noastră vrăjmăşiia Vidrii ai râdicat, jiganie carea nici în fire neam, nici în minte socoteală, nici în lucru vreun aşedzimânt stătătoriu a avea poate (că ce-i mai poftit? Stăpânirea. Şi ce-i mai cu greu? Stăpânirea.), şi cela carile pre sine neaşedzat ştie, stăpânire cu aşedzimânt să facă cum va putea? Aceasta dară, cu tirăniia ce face şi cu lăcomiia ce lucreadză, nu numai oile în munţi şi în păduri au împrăştiat, nu numai caprile prin văi şi prin vârtopi au izgonit, nu numai boii, vacile şi hergheliile cu foc şi cu fier au ars, nu numai găinele de pene şi puii de tuleie au zmult şi le-au dzăciuit, ce acmu şi soldzii peştelui să radză şi să-l vânedze pe supt gheaţă va, dzicând că firea ei de peşte decât de carne mai priimitoare ieste, lucru carile de firea şi de deprinderea noa stră prea departe stă. Deci acmu şi noi ale noastre pustii pără sind, de mare nevoie la menitoriu glasul tău am năzuit, ca iarăşi cu sfatul şi cu voia ta, pre tiranul acesta deasupră-ne să-l râdicăm şi iarăşi pre stăpânitorii moşneni la locu-şi să chemăm. Căci nu mai într-acesta chip socotim că tulburările şi răscoalele acestea la aşedzimânt şi la lineşte a să aduce vor putea (că oala fierbând şi de mare fierbinteală peste margini dând, cu lingura apa vân turând, deodată cevaşi a să stâmpăra să vede; iară stând focul neclătit, vărsarea de tot a să potoli preste putinţă ieste; deci la înfocări la carile vânturarea lingurii nu sporeşte, potolirea şi stângerea focului trebuieşte).” Corbul, şi mai denainte cu pâra Bâtlanului asupra Vidrii aţiţat şi acmu cu jaloba acestora încă mai întărâtat fiind, cuvânt le dede că, pre cât va putea va sili, şi din tirăniia Vidrii îi va mântui. Care pizmă Corbul la adunarea dintâi carea la cetatea Deltii ş-au izbândit, unde pre Vidră dintr-îmbe monarhiile au izgonit-o (precum la locul său istoriia s-au pomenit). Corbul dară atâtea şi atâtea răutăţi şi îndrăpniciuni precum să fie făcut şi precum a multora răzsipă pricină să fie fost bine cunoscând, însă nici aşe de păcat s-au pocăit, ce cu aceasta pri cină mai mari şi mai grele unul peste altul să grămădească au gândit, de vreme ce pătimaşilor alt cuvânt le da, iară în reaoa inimă spurcat gând purta (că răutatea inimii din fire rele, din răutate, răutate învaţă şi din cercetare pizmă şi izbândă găteşte), adecă de pizma veche binele Inorogului şi a Filului nicicum nu-l poftiia, iară de pizma noaă pre Vidră dintr-îmbe monarhiile să izgonească (precum au şi făcut) şi al triilea chip să aleagă (pre cum la alegerea Strutocamilei s-au vădit) au socotit. La carea cu ce meşterşuguri spurcate şi cu ce vicleşuguri fără de lege s-au slujit pre larg la locul său s-au pomenit.

Iară cele mai pre ascuns ce să lucrasă pre scurt acmu să ţi le arăt. Vii şti dară, iubite priietine, că vădzind Corbul greşala ce cu Vidra făcusă, apoi inimile jiganiilor cunoscând, că asupra Ino rogului şi a Filului stăruiesc, împotriva aievea să li se puie, so cotiia că multe nevoi şi grele gâlceve să vor râdica (că cuvântul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frânge mâniia). Şi aşe, pre Lup în taină chemând, dzisă: ,,Bine cunosc, o, priietine, că multe nevoi şi asuprele despre spurcata Vidră aţi tras şi încă multe asupră a vă aduce, de va putea, să găteşte. Însă noi, pen tru ca greşala să ne îndreptăm şi păcatul să ne răscumpărăm, împotriva şi spre pohârnirea ei, pre cât în mână ne va vini, cu tot sufletul ne vom nevoi. Pentru care lucru, o poftă am şi eu de la voi, ca mijlocitori fiind între noi şi între Fil şi Inorog, pace să alcătuim, şi aceasta întru tot adevărul şi curata inimă să fie (că decât pacea zugrăvită, războiul crunt mai curat şi mai fericit ieste).” Acestea Lupul de la Corb audzind şi precum din toată inima să fie încredinţându-să, să bucură foarte şi: ,,Acesta lucru foarte pre lesne să va face, răspunsă, de vreme ce eu adeverit sint că Filul şi Inorogul dreptăţii şi păcii plecaţi sint şi, îndată ce cuvântul păcii din gură vor da, în inimă pecetluit şi tipărit le va rămânea. (Că curat ascunsul inimii singur şie şi icoană şi oglindă-şi ieste, în carea ce şi cum ieste de pururea să vede). Şi de vreme ce şi a ta poftă spre a dreptăţii chip s-au plecat şi pa cea îmbrăţăşadză, pentru acesta lucru ştire să le facem şi vii cunoaşte că cele de mine grăite nu numai din dragostea carea cătră dânşii am, ce mai vârtos după voia adevărului s-au grăit. Însă pacea aceasta într-aceasta a stărui trebuieşte, ca de acmu înainte Vidrii împotrivă şi lor într-agiutoriu să fii.”

În puţine cuvinte toată istoriia să cuprindzi, o, priietine, pen tru pofta, legătura şi isprăvirea păcii s-au grăit, s-au răspuns, s-au trimăs, s-au întors şi toate cele trebuitoare la mijloc puindu-să, prin chipuri de credinţă s-au isprăvit şi cu mari giurământuri şi blăstămuri dintr-îmbe părţile tare s-au legat. (Ce la viclean pa rola dumnădzăiască şi basna poeticească tot o cinste au), în care chip şi Corbul în vreme ce giurământurile cele straşnice să făcea, atuncea toate măiestriile vicleşugului prin toate locurile îşi întin dea şi cu mari giuruinţe de multe jirtfe pre la bodzi şi pre la vrăjitori ispitiia, ca pre o pasire, a căriia şi numele, şi traiul, şi lăcaşul împuţit şi scârnav îi ieste, epitrop monarhiii dobitoace lor să facă siliia. Poţi şti şi numele pasirii, o, priietine, că Pupădza era, din Ţara Gemănării născută şi în satul Furcăi crescută, şi acmu, mai-mai în curţile funelor bătrâneţele ş-ar fi închis de nu ş-ar fi fost aşe de timpuriu puturos duhul slobodzit. Ce de aceas ta agiunge şi la cuvântul nostru să ne întoarcem.

Corbului nici jertfele i s-au priimit, nici vrăjitorii după plăcere i-au vrăjit. De care lucru, socoteala într-alt chip de răutate a-şi muta i-au căutat, adecă pre proastă jiganiia Strutocamila în taină luând, cu multe măgulituri şi învăluituri o ispiti. Chipul, statul, faptul, îm blatul şi căutatul în multe ritoriceşti tropuri lăudându-i, şi precum firea spre vâlfa stapânirii să o fie făcut, dzicându-i, s-au înşelat, au credzut şi aşe şi ea s-au cunoscut, săraca, precum la întrebarea ei frumos s-au pomenit. Unde Corbul cu siloghismul de vrednică ade verind-o, coarnele boului, coada păunului şi cu penele lui înda torind-o, epitrop Leului şi stăpânitoriu dobitoacelor au pus-o. Unde şi până astădzi, cu minunea a toată lumea, stăpâneşte (că de multe ori cel greşit nemerit şi cel nemerit greşit iese).

Aşedară Corbul, o, priietine, organul răutăţii, iară nu răutatea, nici pizma ş-au schimbat, chipul neprietiniii, iară nu vrajba spre pace ş-au mutat, de vreme ce la acea adunare carea întâi la ce tatea Deltii s-au făcut, nu după cum cuvânt cu giurământ avea dat, nici drepţilor moşneni agiutoriu au fost (căci, precum ştiut îţi ieste, Filul încă acolea agiunsese şi cu tine împreunare avuse se, cătră carile singur tu mare priinţa Corbului arătaseşi, carea mai pre urmă căptuşită au ieşit), ce cu tot mijlocul inimile ale altor jigănii după pofta sa să le întoarcă, cu feliu de fel de meşterşuguri, au silit, pre unele cu înfricoşeri, pre altele cu spărieri, pre unele cu îngroziri şi spăimântări, pre altele cu giuruinţe şi cu dări, siloghismul ce pentru Strutocamilă la mijloc să puie vrea, a priimi, vrând-nevrând, le-au silit şi a învoi le-au făcut. Care lucru, după cum ştii, isprăvindu-l, încă mai cumplită şi mai vrăjmaşă goană asupra dreptăţii au scornit, carea şi până astădzi, precum vedzi, să trăgăneadză (iară a tot lucrul sfârşitul la ce iese vremea arată şi norocul învaţă). Acestea dară, o, priie tine, au fost pricinele şi începăturile şi acesta au fost pricinitoriul şi începătoriul vrăjbilor, răscoalelor, goanelor şi războaielor cari le întru monarhiia dobitoacelor şi până în dzua de astădzi să lu creadză. Ce acmu, sfârşit voroavii puind, poftim ca nu alta a giu rui şi alta a dărui să ne fii cunoscut, de vreme <ce> în proimiul voroavii scurtimea cuvântului făgăduiam, iară acmu oarecum toată lungimea istoriii prin câteva ceasuri am trăgănat. Însă iertăciunea aceştii asuprele a dobândi pre lesne vom nedejdui, de vreme ce (a lucrurilor ştiinţă nu din părere, ce din chiară arătare să naşte, carea, după materiia ce are, potrivirea formii înţelegirii cearcă) (că voroava laconească la meşterşug ieste lăudată, iară materiia adevărul cu îndelungată şi chiară voroavă a să tâlcui, a celor neminciunoşi şi la voroavă izvorâtori lucru ieste).”

Şoimul de acestea pre amănuntul bine înţelegând, precum de dulce voroava Inorogului, aşe de înştiinţarea adevărului, mult să minună şi într-acesta chip cătră Inorog dzisă: ,,Vechiu şi adevărat cuvânt între toţi să grăieşte (că dreptatea toate biruieşte şi adevărul decât toate mai tare ieste), aşijderea (strâmbătatea şi lucrătoriul ei pururea viptul căii sale mănâncă şi băutura toap săcului său bea). Ce dară între strâmb şi între drept, între adevăr şi între minciună ar fi, de nu pemintenii, cereştii vor giudeca şi vor alege. Ce acmu lucrul rămâne ca dintr-această a noastră dorită şi nesăţioasă împreunare vechile începături a răutăţii să să surpe şi noaă temeliile bunătăţii să să arunce (că mutarea minţii, schim barea socotelii şi nestarea cuvântului, numai atunci sint lăudate, cât din rău spre bine şi din vrajbă spre dragoste să întorc).” Inorogul dzisă: ,,(Începuturile bune, o, priietine, din inima bună şi neprepusă izvorăsc, iară amintrilea, îndoinţa inimii stând, îndoite, întreite şi în multe noduri împleticite şi căptuşite din rost cuvintele ies). De care lucru, a mă înştiinţa aşi pofti: Aceste începături bune, carile dzici la mijloc<u>l să punem, singur din tine vii să le pui, au a le pune de la alţii poruncă şi pozvolenie ai?”

Şoimul răspunsă: ,,Într-adevăr ieste că eu poruncă ca aceasta şi aievea pozvolenie de la mai-marii miei nu am. Însă inima a toatei noastre monarhii spre ce stăruieşte foarte bine cunosc, adecă, ca cu orice mijloc s-ar putea, lucrurile spre o aşedzare şi lineşte să să aducă poftesc. Şi de vreme ce adevărul de grăit ieste, că de nu de tot cu toţii a goni s-au obosit, însă nici unul între noi odihnit n-au rămas, şi mai mult grijea din toate dzilele, decât goana din toate locurile, sudori de singe ne picureadză (că osteninţa clătirii sudori pe trup umedzeşte, iară grijea neîncetată vlaga inimii topeşte). Încă cătră acestea ieste şi altă pricină carea spre ispita lucrului acestuia mă îndeamnă, adecă credinţa carea Corbul în mine şi în cuvintele mele are. Cătră carile eu tot adevărul lucrului precum ieste arătând, fără nici un prepus, din gândul carile până acmu asupra ta are, părăsindu-să, răutatea spre bunătate îşi va pleca.”

Inorogul dzisă: ,,Lucrul acesta, o, priietine, oarecum necred zut şi peste putinţă mi să pare, că precum din bătrâni ştim (cor bul puii albi îşi scoate, iară firea în negrimea lor îi întoarce). Deci şi Corbul bătrân în alb de s-ar văpsi, cu o ploaie, sau şi cu o roaă să să spele poate şi ce supt albiciune din fire imăciune au avut, în curândă vreme îşi va arăta (că rămân fiinţele precum au început, de s-ar şi tâmplările în toate ceasurile schimba). Aşijderea de am dzice că Corbul la pene pre dinafară a să albi poate, însă inima pre dinluntru fără prepus tot neagră îi va rămânea. Ce pentru ca să nu să dzică că inima mea de cuvântul bun s-au împietroşet, sau de numele păcii s-au îngreţoşet, iată în tot adevărul şi în curată inimă dzic, că precum hotarăle ne prieteşugului, aşe ale prieteşugului a le păzi gata sint şi pre aces tea pre amândoaă aievea şi nezugrăvite a le purta ştiu (că pre cum chipul frumos şi icoana ghizdavă ochiul veseleşte, pre atâta vicleşugul ascuns şi dragostea schizmuită sufletul întristeadză). Aşijderea (precum boala ascunsă pre doftori şi pre doftorii batgiocureşte şi pre cel ce dzace până la moarte măguleşte, aşe vicleşugul şi pre cel ce vicleneşte şi pre cel ce să vicleneşte la scădere aduce şi încă mai vârtos pre viclenitoriu decât pre vi clenit spre groznică răzsipă pohârneşte, precum şi răul tăinuit pre doftori măguleşte numai, iară pre cel ei supus întâi din sănătate, apoi şi din viaţă îl izgoneşte).”

Şoimul răspunsă: ,,Adevărat, acestea precum le dzici, aşe sint, însă (de multe ori boala nenedejduită pre leac ş-au dat) şi pre cum un cuvânt să dzice (morţii numai leac între muritori nu s-au aflat, iară amintrilea viaţa stând şi buna socoteală slujind, tutu ror tămăduire şi vindicare să nedejduieşte). În care chip şi eu acmu dzic: Într-această dată şi cu mine lucrul ispiteşte şi vii cunoaşte că macar că la pene iuşor, însă la cuvânt greu şi stătătoriu sint şi precum în aer a zbura, aşe pre copaci a sta şipre stâncă nemutat a mă aşedza pociu.”

Inorogul dzisă: ,,Cu bună samă cuvintele acestea poftitoriu binelui să fii te arată şi dreptăţii iubitoriu şi de cuvinte adevărate grăitoriu să fii te sfitesc, însă giuruitele acestea la faptă a aduce, precum socotesc, un lucru a te opri poate, adecă căci supt po runcă şi supt ascultare supus eşti. Pravila dară stăpânilor asupra supuşilor cea mai de temeiu ieste: Aşe voiu, aşe poruncesc, aşe să să facă. Deci oriunde sentenţia aceasta putere desăvârşită are, acolo cuvântul adevărat şi sfatul cu cale loc nu are. Ce precum vor unii să dzică (ispita până în de trii ori ieste a înţelepţilor, iară aceiaşi nepărăsit a ispiti, a nebunilor). De care lucru, o dată, de da-ori sau şi de trii ori şi tu ispiteşte şi vedzi de vor ieşi poftele strâmbe după dzisele drepte şi de ieste ureche destupată spre ascultarea cuvântului drept, cunoaşte (că urechea astupată leacu îi ieste ca cu ce ar fi astupată să să scoaţă, iară căriia organul audzirii ieste betejit şi de tot surdu, nici leacul pre lesne, nici trăsnetul tunului, nici buhnetul dobelor spre simţire a o aduce pot). După aceasta a şti ţi să cade, o, priietine, că ispita înţe lepţască ieste şi să face când oarecare nedejde înainte mărgătoare şi une semne de ieşirea ispitii arătătoare să află. Iară amintrilea, când cineva ispita peste toată nedejdea începe, ispită să dzice, însă nu înţelepţască, ce nebunească. Că cu ce socoteală cineva cele peste ceriu sau cele în chentrul pământului lăcuitoare a cunoaşte ar ispiti şi ce nedejde, precum va putea cunoaşte i s-ar da, unde simţirea a agiunge şi socoteala a încăpea nu poate, că precum axioma filosofască ştiută îţi ieste: Toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din înaintea mărgătoare simţire purcede. Deci de ai povaţă ca aceasta, bărbăteşte pasă, iară de nu (fără povaţă la ostroavele fericiţilor a merge părăseşte-te)”.

Şoimul dzisă: ,,Foarte adeverit să fii că inima bună nedejde îmi arată şi încă de demult adevărate semne spre această călă torie am cunoscut. Ce numai acmu atâta poftesc, ce ţ-ar fi poftele să ştiu şi cu ce chip pătimirile carile peste toată dreptatea ai tras, a le uita ai putea, să cunosc. Şi cătră aceasta puţină vreme de îngăduinţă având, pentru ca de cele trebuitoare ştire a da şi răspuns a lua să pociu. ”

Inorogul dzisă: ,,Poftele mele şi puţine şi, precum mi să pare, drepte sint. Puţine dzic, căci numai doaă, drepte dzic, căci ale noastre, iară nu streine poftim. Întâi dară ieste: Filului dreapta şi părinţasca moştenire să nu i să oprească, sau Corbul de la Stru tocamilă aripile luându-şi, noi pentru a noastră dreptate orice a face vom putea, de nu agiutoriu, încai împotrivnic să nu ne fie. A doa ieste: traiul şi lăcaşul mieu, veri în vârvul munţilor, veri în fundul văilor, veri în câmp, veri în pădure, sau oriunde aiurea pofta inimii mele ar fi, din toată grijea vicleşugului neprietinesc afară să fiu. Aceste doaă făcându-să, poate fi începăturile prie teşugului să să puie şi mai cu vreme dragostea adevărată să să întemeiedze. Cu vreme dzic, căci cu vreme şi neprieteşugul în multe au crescut (că cele dimpotrivă tot o măsură şi tot un număr au). Iară amintrilea cine ar dzice că cu toată inima din urăciune îndată spre cea desăvârşită dragoste a să întoarce poate, aceia inimă vicleană şi minciunoasă ieste. Că precum întrarea, aşe ieşirea patimilor să socoteşte şi mai vârtos obiceiul învechit ieste deprindere cu nevoie a să uita, pre carile precum meş terşugul, aşe firea pre lesne a-l lipsi sau a-l tăgădui nu poate. Iară deşi s-ar afla nas de ceară şi inimă de argint-viu ca aceia, mă crede că acel feliu de prieteşug pururea îndoit şi cu prepus ar fi (că sufletul carile pre lesne din ură în dragoste a să muta ştie, acela urmadză ca încă mai pre lesne şi din foarte mică pricină din dragoste în ură a să schimba să poată). De care lucru (pier derea vremii cinstită ieste când întru alegerea priietinilor şi pen tru nepierderea priietinilor să cheltuieşte). Iară pentru vremea dării şi luării răspunsului, după a locului depărtare, socotesc că 1.500 de minute nu numai de agiuns, ce încă şi de prisosit sint. Deci orice ştii şi poţi, fără zăbavă fă, ca nice prieteşugul, nici neprieteşugul prin multă vreme în prepus să rămâie.”

No Comments

Leave a Reply