Nenorocita privighetoare
Cânta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere. […]
Un măgar mare ce-o ascultase,
Şi ca un aspru judecător
Capul pleoştise, sau râdicase
Câte-o ureche,-n semn de favor,
Ieşi-nainte să-i dea povaţă,
Şi c-o neroadă încredinţare:
„Am fost, îi zise, aci de faţă,
Dar zău nu-mi place a ta cântare.
Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îţi pare lucru prea greu,
La nişte reguli a te supune,
Luând de pildă cântecul meu.”
Atunci începe cu bucurie
Un cântec jalnic şi necioplit,
Încât de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighetoarea, fără sfială,
Zise: „Povaţa e în zadar;
Căci d-aş urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ţi n-aş fi măgar”.