Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifica – Partea a doua

Partea a doa

,,Întâiaşi dată, socotiţi, o, fraţilor, şi aminte luaţi cuvintele carile mai denainte înaintea tuturor gloatelor au făcut. Că au nu el în proimiul voroavii sale dzicea, precum inima împăraţilor din mulţimea lucrurilor şi a ştiinţelor, carile în publică-li şi în curte-li să tâmplă, mai ades decât alaltora câtodată prosgnostice fac? şi cum din putregiunea peştelui în maţele Bâtlanului viermii să nasc? Şi Brebul, părţile bărbăteşti pierdzindu-şi, în zavistie cade şi pizmă vecinică nu numai asupra bărbaţilor, ce şi a muierilor ţine. Asupra muierilor, căci el cu dânsa pofta şi tragerea firii a-şi împreuna nu poate, iară asupra bărbatului, căci acesta a face din plineala firii poate (că totdeauna orbul asupra ochilor, şi şchiopul asupra picioarelor, şi surdul asupra audzului, şi hadâmbul asupra întregului obidă are). Aşijdirea, precum nu numai spicul părului şi asămănarea văpselii pre Vidră vreodată Breb să fie fost o dovedeşte? (Căci tâmplarea vine şi să duce fără stricarea supusului ?) şi alalte ale lui cuvinte toate, de viţi sta pre amănuntul şi cum să cade să le socotiţi, au nu toate hirişe de adevărat fizic filosof îl arată? (Căci toată filosofiia fizicească asupra trupului firesc şi în ştiinţa lucrurilor fiinţăşti să sprijineşte). Apoi acmu, când îl întrebaţi de ieste filosof, nici voaă v-au <dat> după poftă răspuns, dar nici pre sine despre aceasta de tot s-au ascuns, ce cu un frumos şi iscusit chip nici lauda asupră ş-au priimit (că cel ce cu tot sufletul aievea în faţă îşi lauda pofteşte nici o deosăbire nu are de la cela carile prin gurile tuturor pre drept să huleşte), nici precum eu adevărul şi ce ieste am grăit au tăgaduit. Acestea, dară, Lupul în faţă şi de curând v-au grăit. Dară să vă aduc o istorie a lui, carea mai demult au făcut, carea pre cât ieste de adevărată, pre atâta ieste şi de minunată. Şi precum vrednică ieste a să asculta, mi să pare că cu toţii o viţi lăuda (căci istoricul adevărat – adecă carile istoriia adevărat precum s-au avut istoriseşte — lauda împreună cu făcătoriul împarţeşte, căci cela au ostenit lucrul a săvârşi, iară cesta au nevoit în veci a să pomeni. Şi încă mai mult pre scriitorii decât pre făcătorii minunelor fericiţi şi lăudaţi a numi voiu îndrăzni. Căci după armele şi faptele iroilor, condeiele istoricilor, de nu s-ar fi pre alb clătit, încă de demult şi lauda numelui lor deodată cu oasele ţărna o ar fi acoperit. Şi aşe, aceia au fost a lucrurilor făcători, împreună şi muritori, iară ceştea numelui au fost înoitori şi în veci stăruitori). Povestea dară într-acesta chip să are: Odânăoară era un om sărac, carile într-o păduriţă, supt o colibiţă era lăcuitoriu. Acesta, mai mult de dzece găini, 2 cucoşi, doi miei şi un dulău, altăceva după sufletul său nu avea. Deci dulăul atâta era de bun păzitoriu şi atâta de tare în giur împregiurul casii străjuitoriu, cât nici frundză de vânt să să clătească şi el asupra sunetului să nu năvrăpască cu putinţă nu era (că mai bunu-i şi mai de nedejde ieste dulăul deşteptat decât străjeriul însomnorat sau cu vinul îngropat). Dulăul aşe pre dinaintea casii pururea să afla, iară găinele în podul colibii să culca, mieii noaptea dinaintea uşii în tindiţă, iară omul ostenit şi obosit, dacă viniia de la lucru, în colibiţă spre odihnă să aşedza. Ce cât au fost despre partea mea, macar că, precum să dzice dzicătoarea, nici o piatră neclătită n-am lăsat. Însă nu numai de vrăjmăşiia dulăului, cât de gardul denafară nu m-am putut lipi, nu numai cât la găini în pod nu m-am putut sui, ce aşeşi nici pre acolea pre aproape de fricos glasul lui nici a mă opri, nici a mă odihni am putut. Şi aşe, ori cu câte meşterşuguri am ispitit şi cu cât mai cu dor dulce carnea găinuşilor am poftit, nicicum poftii şi izbândii inimii nu m-am învrednicit (căci norocul aşe de aspru cu muritorii şuguieşte, cât, de multe ori, celea ce şi cu ochii le-ar înghiţi, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi). Iar o dată mi să tâmplă cu Lupul a mă împreuna, căruia traiul omului şi vrăjmăşiia dulăului a-i povesti mă luaiu şi precum în multe nopţi fără somn şi cu stomahul deşert împreună şi cu mare groază a primejdiii vieţii pregiur colibiţa săracului în deşert în preajma găinuşilor am cutreierat. Cătră acestea, precum şi doi miei are, îi pomeniiu. De carea el audzind, îndată sculân du-să, unde ieste coliba cu mieii cum mai curând să mergem tare mă îndemna. Căruia eu îi răspunş, că într-acea parte de loc a merge, până nu va însăra, de frica dulăului primejdiia vieţii îmi prepuiu. Deci trebuie să aibă îngaduinţă, îi dziş, până soarele va scăpăta, şi atuncea la pomenitul loc îl voiu duce. Cu mare pieire spre îngăduinţă a-l pleca putuiu, şi încă şi cetatea mărăciunilor lângă mine aveam (căci lăcomia, de ieste în săturare nesăturată, cu cât în foame mai nesăţioasa va fi), de vreme ce bine îl cunoşteam că dulceaţa a fragedii cărnişoarei mielului în fantazie mai tare foamea lăcomiii şi în stomah lăcomiia foamei mai vârtos clătindu-i, mă temeam, perii miei în lână să nu-i întoarcă şi carnea mea în oină să nu o prefacă. (Căci filosofii obiciuiţi sint cu socoteala, aierul în apă şi apa în aier a întoarce, macară că lucrul socotelii n-ar răspunde). Deci sosind cea mie pentru frica, iară Lupului pentru foamea mult dorita şi aşteptata sară, amândoi împreună purceasăm şi, în preajma locului apropiindu-ne, de departe casa omului cu degetul îi arătaiu. Atuncea Lupul, cu chipuri filosofeşti şi ţărămonii politiceşti înainte-adulmăcând, purceasă. Ce dulăul nici chipurilor cucerite, nici cuciriturilor linguşite să uită, ce îndată toată pădurea de lătrături şi de brehăituri împlu, aşe cât nu numai codrii să răzsuna, nu numai cât omul din greu somn să scula, ce încă şi pre mieii în scutece învăliţi copilaşi spăimânta şi îi deştepta. Deci omul, de pre aşe tare lătrăturile dulăului precum o jiganie rea la miei să fie vinit pricepu. Carile în grabă afară ieşind şi încă mai tare pre dulău asmuţind şi îmbărbătând, atâta cât căută Lupului a da dos (că de multe ori fuga fortuna biruinţii, şi biruinţa primejdiia fugăi aduce).

Iar după ce cani fugi Lupul, cât ar fi socotit că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieşit, socoti că firea dulăului de la Lup nici shimate filosofeşti, nici cucirituri politiceşti priimeşte, şi aşe cu puterea şi cu vârtutea înainte a merge şi cu vitejiia lucrul a isprăvi din inimă aleasă (că de multe ori cei împietroşeţi la socoteală cu blândeţea mai tare să simeţesc. Iară apoi vădzind sila şi nevoia, ca varga de căldură, încotro îţi ieste voia să îndoiesc). Aşe Lupul, această socoteală la inimă puind, iarăşi spre dulău să înturnă, ca norocul monomahiii să ispitească. Dulăul, îndată ce venirea Lupului simţi (căci grijlivul pururea treaz şi deşteptat ieste), iarăşi cu buciunele, dobele şi trâmbiţile cele mai denainte încă la gardul cel dinafară în timpinare îi ieşi. Spre carile Lupul, vitejeşte răpizindu-să, el macară cum dos nu dede, ce de războiu vitejeşte şi de luptă bărbăteşte să apucă. Câtăva vreme norocul biruinţii în cumpăna îndoinţii sta, până când Lupul nedejdea îndelungată a fi simţi, şi aşe Lupul, de vârtutea firească părăsindu-să, la puterea meşterşugească alergă (căci de multe ori ce ieste scădzut în fire, meşterşugul cum să cade plineşte), că macar că nu până într-atâta Lupul era biruit, ce să făcea că aşeşi de tot ieste biruit (că adese s-au vădzut mai cu norocire izbândele a vini, când cu supuneri şi cu dosiri asupra nepriietinului să purcede, decât când cu dobe şi cu surle alaiurile şicuind, pentru biruinţă în mare numărul oştilor sale cineva să încrede). Lupul aşe într-acea dată, ca cum de tot biruit ar fi fost, tare înapoi fugiia, şi cu fuga seminţile meşterşugului sămăna, carile a doa noapte viptul copt şi deplin le era a da. Lupul aşe cani trist, pentru lipsa putinţii, iară dulăul de tot vesel pentru părerea biruinţii, cineşi la locul său să înturnară. Iară când făcliia cea de aur în sfeşnicul de diiamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune, Lupul şi altă soţie îşi cercă şi pre altul ca sine află, căruia lucrul şi fapta, carea întracea noapte s-au lucrat şi nenorocit norocul ce i s-au tâmplat, pre amănuntul povesti (căci a tot tiranul una şi aceia ieste socoteala, ca ori cu ce mijloc ar putea streinele ale sale a face şi, când tâmplarea nu răspunde poftei, celea ce n-au dobândit i să pare că cu mare nenorocire de la sine le-au pierdut). Aşijderea, vitejiia dulăului adăogând, dzicea că nu ieste dulău ca acela carile de la un lup numai să să biruiască, ce doară numai de la doi izbânda asupră-i să să nedejduiască (că a firii orânduială ieste doi deopotrivă pre unul deopotrivă să biruiască, iară meşterşugul face ca această axiomă de multe ori să nu să adeverească). Aşedară, ei înde ei tocmindu-să şi însoţindu-să, încă din bârlog mieluşeii săracului om împărţiia.

Deci, după ce părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pământ îşi ascunde, când ochiul păzitoriului să închide şi a furului ca a şoarecelui să deşchide (că toată fapta grozavă şi ocărâtă precum cu întunerecul să acopere şi să ascunde socoteşte, macar că şi noapte <a> are lumina sa, precum şi pădurile urechi şi hudiţoşi păreţii de piatră şi adâncă peşterea de vârtoapă la videre ascuţiţi ochi au), lupii împreună spre locul ştiut să coborâră. Deci unul cu înceată călcare şi cu furească îmblare, pre pântece furişindu-să, supt gardul dinafară bine aproape să lipi, şi acolea ca mortul să trânti. Acesta aşe alcătuindu-să şi mulcomiş la pământ ascundzindu-să, celalalt cât ce putea ciriteiele scutura şi cu picioarele uscate frundze tropşind, stropşind, le suna, încă şi un feliu de scânciitură ca acela da, cât dulăul deşteptat să să stârnească, iară omului adormit simţirea audzului să nu lovască. Ce nu multă a frundzelor sunare şi a pădurii răzsunare la ascuţită şi deşteptată simţirea dulăului pururea străjuitoriu trebuia, şi nici scâncitura Lupul a poftori apucă, când dulăul, îndată şi tot deodată denaintea uşii sculându-să, asupra Lupului, ce viniia, sări (îndrăznirea luând din sara trecută) (căci puţini sint carii tâmplarile în vremi schimbă toare a fi ştiu, însă prea puţini să află carii cu norocul de ieri astădzi să nu să îndârjască). (Căci mai cu credinţă ieste cuiva trupul fără vas ocheanului a-şi crede decât norocul norocul până în al doilea ceas adeverit şi nemutat a-şi ţinea). Lupul, dară, nicicum vinirea şi apropiierea dulăului neaşteptând, făcându-să că grijea de ieri şi primejdiia trecută l-au înţelepţit (că într-adevăr, cât despre partea mea ieste, în mare îndoinţă mă aflu, oare învăţăturile la şcoală învăţate, au ispitile în mâni luate şi primejdiile în cap purtate pre cineva mai păzit şi mai socotit a face să poată), îndatăşi fugăi să dede şi încă cu frumos meşterşug picioarele prin rugi îşi încurca şi câteodată şi preste cap îşi da. Dulăul atuncea încă mai mare îndrăzneală, precum pre tâlhariul la mână va băga şi în groapa morţii de viu îl va astruca, luând (că pre cât pieptul nepriietinului siială, pre atâta dosul lui îndrăzneală aduce), fără de nici o pază, vârtos şi de aproape îl întiriia, atât cât şi peste prilazul gardului după dânsul sărind, cu mare nedejde de biruinţă îl goniia. Lupul dară, cel ce fugiia, socotind că acmu dulăul de tovarăşul său cel supus va fi trecut, îndată înapoi să învârtiji şi faţă la faţă nepriietinului dede. Iară lupul cel supt gard ascuns, simţind că acmu dulăul preste gard au sărit, de năprasnă, denapoia lui a-l goni să luă. Dulăul, săracul, de nepriietinul din dos nicicum ştire având, cu Lupul din faţă vrăjmăşeşte să lupta. Dară în vreme ce cu cel din faţă tare să apucă, atuncea şi celalalt în spate i să încărcă (pentr-aceia dzic unii că cei cu socoteală denainte au ochi privitori, iară din dos socotitori, şi lucrurile înainte mărgătoare trebuie oglindă să fie celor denapoi următoare). Deci Lupul, într-acesta chip pre dulău la mijloc luând, şi fuga înapoi îi astupară şi vârtutea în clipală, ca cu un brici părul, fără de nici o milă îi curmară şi bucăţi, bucăţele tirăneşte (sau mai adevărat să grăiesc), cu tirăniia sa slujiia lupeşte, îl spinticară şi ciolanele în toate părţile îi împrăştiiară. Mântuindu-să furii de străjeriu, ce pot lucra a povesti nu trebuie, căci fietecine aceasta poate pricepe. Căci omul, ticălosul, întâi lătratul dulăului audzind, apoi îndată şi lină tăcerea urmând, socoti că de au şi fost vreo jiganie rea, dulăul au gonit-o, şi aşe iarăşi somnului s-au lăsat şi odihnii cu totul s-au dat. Atuncea, lupii fără de nici o grijă, foarte pre lesne preste gard sărind şi în ocolul cel mai dinluntru intrând, fietecarele mielul său luă şi, veseli de a nepriietinului biruire, dar încă mai veseli de a foamei potolire, cineşi la ale sale să dusă”.

Cu toţii, această poveste de la Vulpe audzind, dzisără: ,,Adevărat, dară, o, priietină Vulpe, că cu mare filosofie Lupul viaţa sa îşi chiverniseşte şi cu multă înţelepciune hrana îşi agoniseşte”.

Iară Vulpea iarăşi apucă a mai dzice: ,,Ce de aceasta vă minunaţi, o, iubiţilor miei fraţi? Căci eu şi altă înţelepciune în capul Lupului am vădzut, pre carea, dacă o voi povesti, precum pre aceasta cu multul covârşeşte, singuri o viţi mărturisi. Şi macară că istoriia în chip de basnă s-ar părea şi de abiia să o poată cineva crede până cu ochii nu o ar videa, însă atâta cinstea coadii mele nebetejită cereştii să o păzască, precum că ce cu ochii am privit, aceia cu gura vă povestesc. Odânăoară era un boier carile avea câtăva herghelie de iepe. Avea la iepe şi un hergheligiu, carile pre cât era de bun păzitoriu, pre atâta era la vin tare băutoriu. În iepe era şi un armăsariu prea frumos, carile cu cât era la chip de iscusit, încă mai mult era cu vitejeşti duhuri împodobit. Căci atâta de tare nu numai al său, ce şi a celorlalţi armăsari cârduri păziia, cât hergheligiul din toate vredniciile numai cu beţiia îl întrecea (că mai vrednic să poate numi un dobitoc carile slujbele firii sale păzeşte decât un om carile cele pre mână-i credzute cum să cade nu le otcârmuieşte). De care lucru jiganiia rea nicicum în herghelie să năvrăpască, au macară să să lipască nu putea. Căci armăsariul, coada pre spinare ridicându-şi şi urechile înainte buărându-şi şi tare nechedzind şi rânchedzind, toată herghelia nepărăsit ocoliia, şi pre Lup, cum îl videa, îndată, fără nici o frică, asupră-i să răpedziia şi de multe ori mai până la moarte cu picioarele îl stropşiia. Aceasta hergheligiul, de câteva ori la armăsariu vădzind şi toată nedejdea în bună paza armăsariului lăsând, pre dobitoc cât pre sine a fi socoti şi pre sine mai rău decât dobitocul a să face priimi. Şi aşe, fără nice o grijă, mai de multe ori, de drojdiile vinului ameţit, de pre cal să răsturna decât de strajea nopţii obosit spre dormire şi odihnă să culca. Deci armăsariul şi hergheligiul într-acesta chip să avea.

Acmu să vedeţi şi Lupul ce face. Întâiaşi dată cunoştea când hergheligiul de bat răsturnat şi când treaz de somn culcat era. Căci avea Lupul un loc înalt în vârvul unui deal însămnat, de unde în toate dzilele oglindiia încotro hergheliia îmblă şi dincotro hergheligiul bat sau treaz vine. Că oricând hergheligiul bat să culca, niciodată gâlceava în herghelie a lipsi nu să tâmpla şi nicicum armăsariul de vrăjmaş războiul Lupului nu scăpa. Care lucru, hergheligiul cunoscându-l, de multe ori, într-adins, treaz fiind, ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna şi ca doară Lupul după obiceiu la armăsariu ar alerga, câte cinci şi şese ceasuri de la pământ nu să râdica, ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind, oricând să deştepta, de pe forăitul iepelor, spaima mândzilor şi sudorile carile de pre armăsariu ca şirlaiele curea, precum iarăşi bătaie şi războiu cu Lupul să fie avut cunoştea. Deci o dată aşeşi de tot în mormântul drojdiilor îngropat şi în savoanele vinului tare înfăşurat şi legat fiind, Lupul îndată la herghelie şi la armăsariului monomahie sosi.

Lupul, dară, de departe prin iarbă şipurindu-să şi pre pântece târâindu-să, ca doară armăsariul nu l-ar simţi, spre herghelie să trăgea. Ce în deşert, căci armăsariul (precum ochiul pazii totdeauna deşchis avea) cât de cii şi apropiierea Lupului simţi şi fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi. Că acmu aşe cu Lupul să deprinsese, cât nicicum în samă îl băga (că deprinderea din toate dzile nu numai pre oameni la minte îi coace, ce şi pre dobitoace mai omenite şi mai cunoscătoare le întoarce). Lupul în războiu pre cât putea de copitele armăsariului tare să păziia, dară şi cu meşterşug, ca doară de bot l-ar putea apuca în toate chipurile să siliia, carea până mai pre urmă o şi făcu (că nemică în lume aşe de cu greu între muritori să află căruia nepărăsita nevoinţă mijlocul şi modul lesnirii vreodată să nu-i nemerească). Că armăsariul, oarecum mai mult decât pravilele vitejiii poftesc, asupra Lupului cu picioarele denainte, ca să-l stropşască şi cu copitele osul capului în crieri să-i prăbuşască. Lupul cu iute fereală lovitura în deşert îi scoasă, şi vrăjmaş colţii prin nări pătrundzind, dinte cu dinte îşi împreună şi falcă cu falcă îşi încleştă (că precum la viteji îndrăzneala cu socoteală vrednicie, aşe, fără socoteală fiind, nebunie ieste şi să numeşte). Iară armăsariului inimii viteze durere pintini dându-i (că durerea în graba mare vârtute duhurilor şi deznedejduirea mare vitejie inimilor aduce), aşe ca cum preste simţirea sa ar fi fost (că în tâmplările de năprasnă întâi purced fapturile, de cie urmadză simţirile şi gândurile), aşe de cu mare siială capul în sus ş-au ridicat, cât pre Lup mai sus decât sine l-au aruncat, apoi aşe de sus, atâta de tare în pământ l-au buşit, cât ca o căldare crăpată, de foame deşert coşul Lupului cu sunet au zvânănăit. Lupul întâi vădzind, dară acmu şi pricepând a armăsariului mai nebiruită virtute, socoti că de-l va mai ridica o dată aşe şi de-l va mai trânti şi de a doa oară într-acesta chip, nici picioarele îl vor mai ţinea, nice vreun os sănătos şi nezdrobit îi va rămânea (căci ispita o dată făcută a înţelepţilor, iară de multe ori poftorită a nebunilor dascăl ieste) (că cine cu sorbirea dintâi preste ştiinţă să arde, în lingura de pre urmă de da ori şi de trii ori a sufla i să cade). Şi ase, Lupul de botul armăsariului lăsându-să, puţinteluş într-o parte să dede. Herghelegiul de aceasta nicicum macară simţire luând, căci cu mlădiţele viţei şi cu cârceiele mlădiţelor tare era cezluit (că de multe ori ce nu biruieşte omul, biruieşte pomul, şi împăraţi, carii toată lumea în robia sa au adus, pre aceiaşi, amintrilea nebiruiţi fiind, vinul în robiia sa i-au răpit şi beţiia cu mâna muierii i-au biruit. Şi pre cât era întâi lăudaţi, pre atâta mai pre urmă s-au ocărât). Aşe, Lupul, după aspru războiul acesta oarecum în sinul întristării capul slobodzindu-şi, spre chipurile meşterşugurilor chiteala îşi aruncă şi, singur cu sine vorovindu-să, într-acesta chip să socoti, dzicind: ,,Eu, acmu de atâtea dzile flămând şi de-atâtea nopţi de priveghere obosit fiind, oarecum vârtutea mi-au scădzut. Aşijderea, în maţă de atâta vreme cevaşi macară nepuind şi stomahul după a sa fire fără hrană a fi neputând, în locul hranii singur singele său a amistui s-au nevoit, de unde aieve urmadză că şi duhurile să-mi fie lipsit şi mare iuşurime trupului de vitionime să-mi fie vinit. (Căci foamea în toate dzile muritori a fi ne învaţă şi ieste o boală carea nedespărţit tovarăş tuturor părţilor trupului şi pururea să află de faţă). Ce de-aşi fi fost (dzicea Lupul) în statul puterii mele, armăsariul aşe tare nu m-ar fi purtat şi de n-aşi fi fost de vitioan aşe de iuşor, atâta de sus nu m-ar fi ridicat (acmu, dară, ce lipseşte în fire pre cât poate meşterşugul să plinească trebuie).” Şi aşe Lupul socotindu-să, la un mal să dusă şi cu toată pofta ţărna, ca cum carne de cârlănaş ar fi, înghiţiia, şi cu atâta lut să îndupăcă, cât ca cum ar fi un sac, peste tot tare şi de greu să îndesă (că din fire Lupul, ca şi lacomul, acesta dar are, ca când mult să mănânce pofteşte, întâi maţele, apoi stomahul îşi plineşte. Căci carnea nemistuită la maţă a o trimete poate şi apoi, oricând îi ieste voia, o boreşte şi afară o scoate). Aşedară Lupul, dacă cu atâta de multă ţărnă tot coşul îşi împlu, decât armăsariul mai mai greu să făcu. Şi de ciia, de abiia clătindu-să, iarăşi cătră herghelie asupra armăsariului purceasă (că sufletul nepriietin, într-altă nu, fără numai în biruinţă să odihneşte). Armăsariul, după deprinsul obiceiu, îndată înainte-i ieşi. Lupul acmu, de ţărnă îngreuiat, precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi, şi de copitele armăsariului aşe pre lesne ca mai denainte cu anevoie să va feri socoti, de care lucru meşterşug ca acesta scorni (căci toată simceaoa minţii ieste la nevoie lesnirea a nemeri şi la lesnire de nevoia fără veste tare a să păzi). Dacă pre cât mai aproape putu, lângă stavă să apropie, pre coaste într-o parte să culcă, picioarele ţapene înainte îşi lăsă, gura îşi căscă, dinţii îşi rânji, limba afară îşi spândzură, ochii cu albuşurile în sus îşi întoarsă şi oarecum uscaţi şi paiejiniţi îi arătă, muştele în gură îi întra, viespiile de ochi şi de melciuri îl pişca, iară el cu mare răbdare acestea toate, ca cum ar fi mort, le răbda. (Că mulţi, vădzind că viaţa le aduce primejdie de moarte, morţilor asămănându-să, şi din moarte au scăpat, şi pre alţii cu piciorul pre cerbice au călcat). Armăsariul, vădzind că Lupul nu ca dintâi vrăjmaş năvăleşte, ce ca stârvul mort pământului să lipeşte, întâi de departe pre nări forăia, apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia. De ciia (după cum a tuturor dobitoacelor obiceiul ieste, când vreun stârv mort află, a-l amirosi), dincoace şi dincolea a-l adulmăca începu. Lupul, cu moartea minciunoasă, hirişă şi adevărată prostului armăsariu moarte acmu-acmu gătiia şi cum îl va apuca şi cum îl va birui şi cum va sări, numai din gând să chibzuia.

Deci armăsariul, precum am dzis, din toate părţile amirosindu-l, şi despre partea botului vini. Atuncea Lupul, după greuimea ce avea, cu cât mai mult putu să sprintini şi de năprasnă pre săracul armăsariu de nări apucă. Carile, şi de spaimă, şi de durere, macar că peste puterea sa să sii şi cu picioarele în toate părţile azvârli, dară cu aceasta puţin lucru şi aşeşi cevaşi macară nu spori. Căci îndesată greuimea lutului în maţele Lupului iarăşi la pământ atârnă şi capul şi genunchele armăsariului. Câtăva vreme Lupul altăceva nu făcea, fără numai, ca o piatră în gios, tot la pământ să trăgea. Armăsariul acmu, icoana morţii în oglinda vieţii sale privind şi din toate părţile deznedejduind, mai mult de groaza morţii decât de muşcătura Lupului, din toate mădularele să slăbiia. (Că precum apelpisia câteodată inimile îmbărbătează, aşe mai de multe ori toate nedejdile curmă şi toate puterile ca cu paloşul deodată le răteadză). Aşedară, armăsariul, ticălosul, în toată slăbiciunea aflându-să, Lupul, cum mai fără veste şi mai în pripă de nări lăsându-l, de ii îl apucă, şi, îndată bârdăhanul spărgându-i, maţele la pământ îi vărsă.

După ce Lupul cu acesta meşterşug pe armăsariu îl întoarsă în ţinţariu şi pe poarta întunerecului îl bagă (că moartea dobitocului altă nu ieste, fără numai lipsa luminii vieţii întunerecul nefiinţei aduce), îndată ţărna ce mai denainte nu pentru saţiul, ce pentru greuimea o înghiţisă, a vărsa începu, într-a căriia loc, cu mare veselie, carnea armăsariului pusă. Ca acestea şi altele mult mai mari şi mai minunate înţelepciuni, o, fraţilor, Lupul în capul său poartă, carile adevărate izvoară de ştiinţă şi senine de multă cunoştinţă sint (că nici nebunul coarne, nici înţeleptul aripi are, de pre carile de înţelept sau de nebun să să cunoască, ce pre amândoi cuvântul şi lucrul veri aşe să fie, veri ase îi arată. Că amintrilea mulţi înţelepciunea cuvântului îndestul au, iară de lucrul ei prea lipsiţi sint; şi împotrivă, mulţi de pompa şi frumuseţea cuvântului sint depărtaţi, iară faptele îi arată precum cu înţelepciune a fi încorunaţi). De care lucru, o, priietinilor, fără nici un prepus să fiţi, că Lupul aceasta a isprăvi va putea, însă numai de va vrea. Numai şi aceasta a socoti vă trebuie, că siiala Lupului fără vreo adevărată pricină să fie nu poate. Că amintrilea (înţelepţii precum de laudele lumii fug, aşe pentru ca lumea de buni să-i laude, înţelepţi a să face s-au nevoit).

Aşijderea, cel mai supţire al înţelepţilor meşterşug ieste (ca lauda numelui de la dânşii pre cât pot gonind, ea singură pre atâta asupră-le să alerge fac), nu într-alt chip (ce ca cum inima carea în dragostea cuiva ieste lovită, cu cât îndrăgitul să ascunde şi să fereşte, cu atâta dragostea cuprindzându-l îl topeşte). Deci cât despre siiala lui ar fi şi pre cât proasta mea socoteală agiunge, socotesc (că de multe ori ce nu să începe cu cuvântul să sfârşeşte cu băţul).”

Cu acest feliu de învăluiri şi cu aceste sule de bumbac, după ce Vulpea pre Lup împunsă, pătrunsă şi pre cât putu în ura şi zavistiia a multora îl împinsă (căci mulţi era carii nici cuvântul dreptăţii a şti, nici pre Lup a filosofisi a audzi poftiia) (că câtă înăcăjire bolbăitura minciunii în urechea dreaptă, atâta nesuferire săgetătura adevărului în inima necurată aduce) şi în tot chipul cu podoabe îl învăscu şi-l desvăscu, îl îmbrăcă şi-l dezbrăcă, până mai pre urmă nu într-alt chip, ce vădzind că mulţi urechea ascultării despre mulţimea vorovirii ei a întoarce începusă, cuvântul îşi curmă (căci gura desfrânată mai tare aleargă decât piatra din deal răsturnată, pre carea un nebun cu piciorul poate a o prăvăli şi o mie de înţelepţi a opri nu o pot).

După aceste a Vulpii pentru a Lupului filosofie dovede, cu toţii cunoscură că în capul Lupului ieste şi siială, şi socoteală. Deci cei ce poftiia siiala nicicum vrea să-i asculte socoteala, iară cei ce poftiia socoteala mai cu de-adins vrură să ştie ce-i poate fi siiala. Şi aşe, sentenţiia celora ce poftiia socoteala biruind, aleasără ca iarăşi pre Lup de faţă să cheme şi mai cu adevăr pentru a Strutocamilei fire să să înştiinţedze.

Deci, după ce pre Lup în mijlocul theatrului adusără, Corbul (precum şi mai sus s-au dzis) puterea Vulturului şi îndemnarea Cucunozului spre adeverinţa vrednicii<i> Strutocamilei avea, carile, ca şi cuvintele Lupului, după pofta sa să abată şi într-alt chip a grăi pricină a i să da să nu sa poată, cătră Lup într-acesta chip loghica îndrăpt îl învăţa. Căci nu din hotarul mijlocitoriu purcedea, nu din protase siloghizmul începea, ce din încuierea urmării protasele sofisticeşte în gândul ascuns lăsa şi într-acesta chip epifonema sa în glasul mare striga: ,,(Cine în lume ieste atâta de înţelept căruia altă înţelepciune să nu-i trebuiască? Cine între muritori ieste atâta de învăţat căruia mai multă partea învăţăturii să nu-i lipsască? Cine în tot theatrul acesta ieste atâta de ascuţit la minte carile vânt să socotească a altora cuvinte? Şi cine ieste acela carile a dzice va îndrăzni că mai mult o mână decât o mie a sprijeni sau a pohârni poate?) De care lucru, o, iubite priietine, pentru ce în mijlocul theatrului te-am chemat a şti ţi să cade. Că iată, vredniciia Strutocamilei toţi o au ales. Iată că alegerea a multora ieste mai adevărată şi mai întărită decât a unuia sau a doi. Iată că Strutocamila de titulul vrednicii<i> şi a stăpânirii vrednică ieste. Iată că mare să află însămnarea numelui ei. Aşe porunceşte Vulturul, aşe va Corbul, aşe îndeamnă şi sfătuieşte Cucunozul. ”

Corbul, dară, a acestora de câteva ori palinodiia cântând şi după firea glasului său de da ori şi de trii ori crăncăind. Lupul partea cea mai multă a vremii tăcerii da ăcăci tăcerea capul filosofiii ieste, şi încă toată cinstea înţelepciunii mai mult întrînsă să prijeneşte, de vreme ce aplos a grăi de la maice şi de la mance ne deprindem; frumos şi mult a vorovi, toate şcoalele, mai prin toate locurile (nu cu puţină pagubă a tot muritoriul!), pre canoane ne învaţă. Iară înţelepţeşte a tăcea şi vremea voroavii puţine şi grele prea la puţini videm, şi învăţătura tăcerii undeva macară în lume a să profesui nu audzim. O, fericita tăcere! că totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm orice ar fi de învăţat şi pururea din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii au izvorât. Că cine tace mult, mult gândeşte, şi cine mult gândeşte, mai de multe ori ce-i mai cuvios nemereşte. Acela dară ce ce-i mai de folos au nemerit, dzic că, de va grăi, va grăi mai negreşitî.

Lupul dară, după multă cu tăcere spre crăncăitul Corbului ascultare, într-acesta chip să cumpăni, ca nici cu de tot nerăspunderea necunoscătoriu, nici cu voroava împotrivă mai mult mâinii aţiţitoriu să să arete, de care lucru într-acesta chip răspunsă (când toate gurile privighitorilor a mai cânta tac, atuncea greierul copaciului a ţiţii începe). ,,Deci sau căci au tăcut privighitorile, grierul au început, sau căci au început grierul, privighitorile au tăcut, nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste aşe vrednică de iscodit. Căci una ştim, şi aceia de la toţi de adevărată priimită axiomă ieste (că toate vremea sa au şi vremea a tuturor dascal şi învăţătoriu ieste), carea precum voroavii vorovitoare, aşe tăcerii tăcătoare, cumpănitoare şi giudecătoare va fi. Iară eu vecinice mulţămiri dau, căci acmu de lucrul ce nu ştiam oarece m-am înştiinţat (căci fietece a şti mai de folos ieste decât fietece a nu şti).”

Iară între pasiri era o Brehnace bătrână, carea în multe ştiinţe şi meşterşuguri era deprinsă (că mult să îndrepteadză cu învăţătura tinereţile, dară şi ştiinţa mult creşte şi să adaoge cu bătrâneţele). Aceasta a Lupului atâta siială şi la voroavă atâta fereală aminte luând, în sine dzisă: ,,În Lup nu numai tăcere inimoasă, ce şi oarece simţire adulmăcoasă ieste (şi până într-atâta cruţătoriu cuvintelor ce să arată, nu ieste sămn a minte de socoteală deşartă). De care lucru tăcerea lui cu glogozite voroavele noastre de trecut nu ieste (că voroava glogozită, până mai pre urmă, sau de tot în deşert, sau în gâlceavă iese, iară tăcerea cu răbdare sau în pace, sau în biruire să săvârşeşte)”. Şi aşe, către alalte pasiri dzisă: ,,Puţină răbdare să aveţi să cade, pentru ca într-o parte luându-ne cu Lupul, pentru cel de obşte folos, oarece cuvinte să facem”.

Şi aşe, Brehnacea, în singurătate cu Lupul luându-să, cătră dânsul într-acesta chip voroava începu: ,,Vreare-aş şi aş pofti, iubite priietine, pricina adâncii tale tăceri ce ar putea fi ca să pociu şti (că deşi tăcerea între toţi iubitorii înţelepciunii lăudată ieste, însă la vreme de treabă icoana neştiinţii arată). Aşijderea (macar că cine nu ştie vorovi şi tace, frumos voroveşte, dar încăşi la multă cu îndemnare şi cu poftă întrebare a nu răspunde, sau a celor pizmoşi, sau a celor urâcioşi lucru ieste). Mai vârtos, precum mi să pare, ştiut a-ţi fi socotesc (că doaă lucruri, sabie de îmbe părţile ascuţită şi rană minţii netămăduită ieste cineva la vreme de voroavă cuvântul a-şi opri şi la vreme de tăcere limba desfrânată a-şi slobodzi). De care lucru de ieste în tine vreo ştiinţă sau vreo cunoştinţă, de mine să nu ascundzi te poftesc şi te sfătuiesc. Ca într-acesta chip orice în republica noastră clătit, strămutat şi neaşedzat ar fi, în limanul odihnii, întrulocarea unirii şi în aşedzământul omoniii a aduce să putem. Căci într-alt chip lucrul de va rămânea, de toată a lucrurilor alcătuire şi a sfatului bun şi de obşte învoire, toată nedejdea să rumpe şi să curmă (că nu atâta stricăciune publicăi adunarea nepriietinilor denafară, pre câtă a cetăţenilor dinluntru a inimilor într-un gând neîmpreunare aduce).” Lupul răspunsă: ,,Bine stii, cinstite priietine (că degetul arătătoriu cumplită otrava clăteşte a ochiului privitoriu) (şi supt unghea degetului mai vrăjmaş toapsăc decât supt dintele viperii stă). Aşijderea nu ieste pofta aceluia carile cu dreaptă socoteală să slujeşte, ca lumea, cu degetul arătându-l, să dzică: «Iată, acesta aşe au dzis, aşe au făcut». Că macar că într-acea dată oarece spre adaogerea cinstei şi spre slava numelui a să aduce s-ar părea (care lucru mai mult decât altele pre muritori farmăcă), dară cu bună samă şi adese s-au vădzut că aceleaşi guri cântă cântecul îndrăpt, şi ce ieri lăuda, astădzi în hulă iau şi în batgiocură. De care lucru propozitul socotelii au fost ca într-atâta adunare de nevoie adevărul a nu arăta, iară de bunăvoie numai singur eu a-l şti, sau cătră altul iarăşi adevărului iubitoriu a-l obşti (că între doaă chipuri pururea doaă socotele asupra unui lucru au, dară în doaă monarhii, în carea nenumărate chipuri, voi şi socotele să află, cu cât mai vârtos deosăbite plăceri vor avea? Unde cineva cu sfatul plăcut şi iscusit nu mai mulţi priimitori decât lepădători şi nu mai puţini apărători decât împotrivitori va afla), Şi aşe urmadză ca (din cuvântul adevărat nu mai puţini nepriietini decât priietini cineva singur cu gura sa să-şi agonisască ).” Brehnacea răspunsă: ,,Adevărat, o, priietine, că coaptă şi deplin ieste socoteala ta (căci nime aşe de fericit în lume să să ţie, a căruia, precum şi lucrul, şi cuvântul tuturor va plăcea să să socotească, că soarele şi ceriul senin călătorilor, ploile sămănătorilor, vara plântătorilor, toamna culegătorilor şi iarna de-a gata mâncătorilor place, pre carile soarele, totdeodată tuturor neputând a le pricini, de la toţi aceşte nu poate a scăpa a nu să vinui); şi macară de lauda gurilor multe înţelepţii ca albinele de fum fug, însă (când pentru făcut folosul de obşte cineva să fericeşte, cuvioasă şi frumoasă ieste lauda) (că cu mintea şi sfatul unuia, a multora viaţă a să păzi şi din viitoarele primejdii a să feri ispita din toate dzilele arătătoare şi mărturisitoare ne ieste). Precum cu bună chivernisala unui navarh, din nesăţioase droburile mării multe suflete la limanul lineştii scapă (căci acela, bun cărmuitoriu a fi să dzice şi ieste carile din lineşte furtunele socoteşte şi din furtună lineştea agoniseşte). A căruia dulce voroavă în liman şi vrednică laudă pre uscat şi cădzută mulţămită de la ficiori pentru părinţi, de la părinţi pentru feciori, prin toate casele şi adunările, nu otravă, mă crede numelui, ce tare antifarmac tuturor hulelor ieste. Pentru aceasta şi într-acesta chip a celor vechi şi fericiţi iroi numere (căci fericirea adevărată cu cât să vecheşte, cu atâta mai mult să fericeşte), carile de atâţea mii de ani şi până acmu, din iscusite condeiele scriitorilor, din tocmite verşurile stihotvorţilor, din împodobite voroavele ritorilor şi din dulce cuvântare a tuturor gloatelor bună pomenirea numelui nici s-au părăsit, nici în veci să va părăsi. Care lucru vie icoana vrednicelor sale suflete şi deplin pildă următorilor săi ieste (căci toată omeniia şi vredniciia omenească într-aceasta să plineşte, ca pre neputincios să agiute, şi neştiutoriului nu numai cu cuvântul, ce mai vârtos cu fapta pildă aievea să să arete). Acesta lucru singură înţelepciunea firii pre toţi învaţă, cu îndămânările sale pildă ni să arată de faţă, câte părţi are, toate în slujba şi agiutorinţa tuturor le întinde. Soarele tuturor cu acelaşi ochiu caută, nici pre unii încăldzeşte şi despre alţii aceasta tăgăduieşte. Ploile, precum stincele umedzăsc, aşe săminţele dezvălesc, hlujerile răcoresc, copacii înfrundzesc, florile iarba şi toată păşunea şi otava înverdzesc; şi toate în neamul şi chipul său, una spre îndămânarea alţiia neobosit să nevoiesc şi fietecarea periodul plinirii sale a plini să silesc. De care lucru aievea ieste (că fireanul firii a urma să cade), iară amintrilea cine firii să împoncişadză, pre făcătoriul firii în meşterşug necunoscătoriu arată. Nici voiu, priietine, cu numele firii, mulţimea pătimirilor să înţelegi (că toată pătimirea grozavă nepriietină, iară nu priietină ieste firii).”

Cătră aceste a Brehnacii nu proaste cuvinte, Lupul într-acesta chip răspunsă: ,,Vădz şi bine cunosc, o, priietine, că cu toată nevoinţa te sileşti ca pentru a mea adâncă tăcere să te înştiinţăzi (că sufletul filosof nu numai cum şi ce s-au făcut, ce şi pentru ce aşe s-au făcut cerceteadză) (că toată prostimea lucrurile vădzind, precum sint le ştiu, iară filosoful din ce şi pentru ce aşe sint cunoaşte).

Deci de vreme ce şi eu (precum mi să pare) urechi bine ascultătoare am aflat şi tu precum gură adevărul grăitoare să fii nemerit adeverit să fii şi precum eu a povesti nu mă voiu lenevi, aşe tu în pomenire a le alcătui nu te obosi (că voroava frumoasă la cei cunoscători de n-ar mai sfârşi, încă mai plăcută ar fi, iară cei necunoscători mai tare dulceaţă în basnele băbeşti, decât în sentenţiile filosofeşti află). Întâiaşi dată, dară, o, priietine, pricina tăcerii mele au fost căci (în ureche de pizmă îmbumbăcată şi de zavistie astupată nici buhnetele căldărăreşti, necum line cuvintele filosofeşti a răzbate pot) (căci mai pre lesne s-ar audzi voroava între ciocanele căldărarilor decât între multe gloate a varvarilor). Iară a doa şi cea mai grea pricină au fost căci nu a tuturor socoteală ieste ca pentru ce nu ştiu să să înştiinţedze (macar că fietecine din fire a şti pofteşte, dar cei mai mulţi, ceva neştiind, precum ceva nu ştie a să dovedi nu priimeşte), ce pentru ca ce le place şi ce poftesc, aceia a şi audzi să nevoiesc. Aşijderea, nu atâta pentru hirişă fiinţa Strutocamilei a să înştiinţa, pre cât cine ceva împotriva lor şi după pofta adevărului va grăi a însămna să silesc. Că acel apofasisticos cuvânt: El au dzis, ase va, ase porunceşte, aievea arată că nu ce mai de folos, ce ce mai plăcut le ieste, aceia să şi aleagă. Şi aşe, voroava mea nu de ascuţite, ce de căptuşite urechi ar fi lovit (şi ce mai mare nenorocire a fi poate decât când nici cel ce bine voroveşte nu să înţelege, nici cel ce aude cuvintele de bune şi de rele nu-i alege). De care lucru la cei cu socoteală (mai cu suferire şi mai cu cuvinire ieste în munţi holmuroşi, codri umbroşi, în stânci pietroase, peşteri întunecoase, între păreţi zugrăviţi şi zidiuri cu iederă acoperiţi cuvinte a face decât între oamenii carii cuvântul adevărului a audzi nu le place). Căci între locurile pomenite, cineva glasul de ş-ar slobodzi, în urma glasului văile, codrii, munţii, păreţii, zidiurile aceiaşi dzisă ar poftori, şi de n-ar adaoge, încailea, nici ar scădea ceva voroavii cuvioase. Care lucru la urechile după plăcere a audzi deprinse, împotrivă cade, că de răspund, răspund cu urgie, iară de tac, tac de pizmă şi de mânie. Dară de vreme ce în singurătatea oamenilor şi în tovărăşiia ştiinţelor acii numai amândoi ne aflăm, ori până unde proastă ştiinţa mea s-ar întinde, cu bună nedejde şi fără nici o primejdie a alerga şi orice înodat s-ar părea, a dezlega nu mă voi sii (că de nepriietinul înţelept ieste de lăudat, cu cât mai vârtos şi priietin şi înţeleptul va fi mai de ascultat şi de îmbrăţăşat). Că a Vulpei şicuită către toată publica priinţă, iară asupra mea ca vreo ură să poată aduce, cu mare nevoinţă numele mieu şi a filosofiii mele la mijloc s-au adus, carii de la mine cea adevărată şi chiară a Strutocamilii fiinţă hirişie să le arăt înaintea atâtea gloate m-au chemat. Cătră carii în ceva nerăspundzind, pricina tăcerii şi siielii mele mai sus deplin ţi-o am povestit. Iară acmu, pre cât puterile îmi vor agiuta, numele şi firea Strutocamilei cum mai pre scurt şi mai aievea a-ţi dejgheuca mă voi sili (căci nu didascalul, carile în toate dzile în şcoală învaţă, ce cela ce a ucenicilor cu învrednicii şi învăţături împodobeşte viaţă, fericit şi la nume vestit ieste şi a fi să cade ). Unul dintre cei a firii tâlcuitori dzice că a numerelor numire şi cunoştinţă ieste măsura a necunoscutei firi. Iară altul dzice că ieste făcliia şi lumina a fiinţii lucrurilor. Amândoi dară, precum să cade, la rădăcina adevărul au atins şi la vârvul adevăratei cunoştinţe au agiuns (că cine adevărul de la rădăcină cearcă, ştiinţa în vârvul înălţimii află, şi cine adeverinţa de gios întreabă, cunoştiinţa de sus îi răspunde). Bine dară şi după regula adevărului, iarăşi dzic, vrednicii aceia filosofi au grăit, de vreme ce tot numele hiriş scurtă hotărârea lucrului ieste. Deci numele Strutocamilei din doaă numere, din Struţ adecă şi din Cămilă alcătuit ieste. Aşijderea din doaă feliuri, adecă din dobitoc şi din pasire ieste împărţită (însă de ieste în lume pasire ca aceia, carea hiriş numai struţ să să cheme). Deci a acestor doaă dihanii hirişiile împreunând, firea jiganiii, pentru carea întrebare să face, pre lesne a desface şi a cunoaşte vom putea. Aşijderea pre fietecare dihanie, prin cele patru fireşti pricini cercând, fietecarea cât şi ce cu dobitocul acesta împarte, chiar vom putea pricepe. Aşedară Cămila ieste dobitoc în patru picioare, mugitoriu şi din fire spre ridicarea sarcinii orânduită. Deci cât ieste despre partea pricinii făcătoare, aievea ieste că ca şi alalte în pântece să zămisleşte şi în vremea cădzută fireşte să fată. Cât ieste despre partea materiască, ieste ca şi alalte dobitoace: din carne, singe, oase, vine, piiele, păr şi alalte câte la materie să cuprind. Cât ieste despre pricina formei precum din alalte dobitoace cu multul să deosăbeşte, să arată. Întâi, că unele sint cu un ghib numai, iară altele cu doaă, la cap mică, după mamina trupului ce poartă, picioare înalte şi la genunchi botioase, la talpă lată şi fără unghi, la copită îngemănată şi ca gâştele pe dedesupt împeliţată, la coadă scurtă, după lungimea trupului măsurând (căci coada la dobitoc întâi ieste pentru frumseţe, iară a doa, ca pe unde cu capul şi cu picioarele nu agiunge, pentru apărarea de muşte, cu coada să agiungă), la păr creaţă ca arapul, dară moale ca bumbacul, de la grumadzi până la piept ieste flocoasă şi coama îndrăpt, de la guşă în gios, spre gâtlej purcede, iară peste tot la stat decât alalte mai mare, iară decât filul mai mică ieste. Iară cât ieste despre pricina săvârşitului, aieve ieste (precum şi mai sus am dzis) că firea spre ridicarea sarcinilor grele au orânduit-o. Nici aspru să ţi să pară, o, priietine, acest cuvânt pentru pricina săvârşitului, că macară că aceasta pricină ithicăi mai mult decât fizicăi slujeşte, însă adevărul aşe să adevereşte, nevoia omenească în fire pricina sfârşitului au aflat şi, precum dzic unii, preste chiteala firii (însă meşterşugul fătul nevoii fiind, nevoia întâi ce-i mai pre lesne, apoi ce-i mai cu greu şi mai de folos au aflat), însă nu de tot împotriva firii, nici preste puterile ei a sări poate, nici orânduiala lesnirii a-i muta ispiteşte. Că ce meşter ar fi acela carile grindzi de fier ar râdica şi cu cuie de lemn le-ar întări, sau cine sfeşnic de său şi lumânare de argint ar face? De unde aievea ieste că ce firea spre lesnire împrăştiiat au lăsat, aceia meşterşugul cu adunarea spre săvârşire le-au adunat. De care lucru, la Cămilă de socotit ieste întâi ghibul în spinare râdicat, pentru ca de greuimea sarcinii mijloc pre lesne să nu i să îndoiască. A doa, la dânsa ieste de luat în samă perinuţele între picioarele dinainte şi în pulpile picioarelor denapoi, în carile, când pentru încărcarea la pământ şede, ca cum în nişte pirostii cu trii picioare, într-acele perinuţe să sprijineşte, pentru ca adese culcarea şi ridicarea şi greuimea, carea în spate o îndeasă, pieptul şi pulpile să nu-i julească, nici piielea, rănindu-i în ceva, să o betejască. A triia ieste la dânsa de socotit mărimea trupului şi puţină mâncarea şi încărcarea stomahului şi mare răbdarea carea de sete în vremea căldurii are, pentru ca şi hrana fiindu-i puţină şi răbdarea mare la sete, pre la locurile carile mâncarea de în bişug şi băutura în biv nu să află, mai răbdătoare şi mai trebuitoare să fie (că acela ieste mai trebuitoriu, carile la vreme de nevoie ieste mai răbdătoriu). Acestea dară în Cămilă firea ascundzind, nevoia şi meşterşugul din fire aşe şi spre acesta sfârşit să le fie orânduit sfiteşte. Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămâne, ca după mărimea trupului, micşorimea sufletului, şi după arătarea trupului, prostimea duhului ce are, că un copil de şepte ani sau şi mai mic şepte cămile sau şi mai multe după sine a trage şi încătro voia îi ieste a le întoarce poate, iară de multe ori, în locul copilului, un măgăraş această slujbă a săvârşi şi câteva cămile după sine a înşira poate, carile cât sint şi cât pot, de s-ar putea cunoaşte, lucrul într-alt chip s-ar tâmpla (că unde a socotelii şi a minţii radze nu lucesc, duhurile puterii puţin procopsesc). Acesta lucru în dobitocul acesta chiar arată că firea nu după mărimea trupului duhurile în cumpăna atocmirii au împărţit, ce la stârvul măminos şi vârtos duh logoş şi fricos au pus (că puterea trupului, cât de vârtoasă, râdică, împinge şi strânge, cât de mai mult ar putea doi sau trii, iară cel puternic la socoteală cu miile pre alţii covârşeşte). Deci într-acesta chip Cămila fiind, toate nevoile şi greutăţile ce trage nu peste voie, ce peste ştiinţă sufere. În care lucru, lauda vrednicii <i> suferelii să agonisască nu poate (căci acela ce simte, iară nu acela ce nu simte, a suferi să dzice, şi cela ce puterea spre izbândă harnică a fi îşi cunoaşte şi nu-şi izbândeşte, iară nu cela ce slăbiciunea nepriietinului neştiind, de frică să contineşte, răbdătoriu să numeşte). Încă mai cu de-adins şi precum adevărul să are, că Cămila, nu căci nu poate, ce, precum am dzis, căci nu ştie că poate, i să pare că de-ar putea vreodată pre cei ce o înăcăjăsc, tot ş-ar izbândi; de care lucru în ştiinţa ei, slăbiciunea duhului puterile trupului neclătind, numai cu pizma şi înăduşala rămâne. Carea macar că în viaţă (precum unora place) dzic că nu o uită, însă iarăşi în viaţă izbânda, pentru pricinele carile am dzis, a-şi răscumpăra nu să învredniceşte. Acestea dară, cani pre scurt, o, iubite priietine, în Cămilă şi în firea ei aşe să socotesc, şi cu tot adevărul aşe şi sint. Deci pentru aceasta mai mult voroava a lungi părăsindu-ne, la Struţ, pasirea să ne întoarcem.

Aşedară, giumătatea dobitocului acestuia în Cămilă aievea arătându-să, acmu cu alt mijloc giumătatea ce rămâne în Struţ, pasirea, să o cercăm şi iarăşi prin cele patru a firii pricini, ce, cum, din ce şi pentru ce ieste, să o aflăm. Deci la acesta lucru întâi ca astrologhii să facem să cade, carii cele adevărate fireşti şi cereşti trupuri mai curat vrând să arete, nişte fiinţe din socoteală şi nişte trupuri şi locuri, carile nici în ceriu, nici în fire să află, pun. După aceasta dară socoteală, a fi să dzicem şi cu mintea să supunem, precum în fire să află o pasire mare, cu pene, pedestră şi nezburătoare, sau un dobitoc cu doaă picioare şi să oaă; hrana, în loc de grăunţă, iarbă sau carne, să-i fie piatră, foc şi fier; şi aşe, pre ciuda lumii, aceasta prin pricinele fireşti de amănuntul să o ispitim, ca oarece pentru dânsa adevărul şi socoteala ce ne va arăta să oblicim. Pre cât dară ieste din partea materiiască, să vede că nu piatră, lut sau alt metal, ce carne, singe şi alalte lucruri de materie dihaniiască are. Pre cât din pricina făcătoare ieste, întâi în ou să zămisleşte, să oaă, cloceşte şi apoi puii ca alalte pasiri din oaă îşi scoate. Iară cât despre pricina formei, multe şi aspre discolii are, pre carea, binişor de o vom socoti şi în cumpăna socotelii drepte de o vom cumpăni, mai mult spre a firii ei cunoştinţă decât alalte ne va agiuta. Forma, dară, parte îi ieste de pasire, iară parte de dobitoc. De dobitoc, dzic, căci pedestră, nezburătoare şi pre faţa pământului, iar nu în aer îmblătoare. Talpa îi ieste ca de Cămilă, cu copită împreunată, iară nu cu unghi şi cu degete despicată; în spinare, ghib în sus râdicat ca Cămila are, la grumadzi, lungă şi întoarsă, la picioare, înaltă şi la genunchi botioasă ieste; la cap, mică şi la bot, întoarsă, nu plisc de pasire, ce bot de dobitoc poartă; coada în sus întoarsă, creaţă şi tufoasă îi ieste. Rar şi departe păşeşte, princet şi lin paşii îşi clăteşte. Acestea toate din forma cămilii îndatorită a fi, dovadă nu trubuie. Iară din forma pasirii îndămânată a fi, numai penele o arată; în loc de fulgi, tulee, şi în loc de peri, pene ş-au luat. Acestea dară la un loc împreunându-le, pentru a patra pricină, carea ieste a săvârşitului, cum vom putea vom giudeca. Deci, pre cât cu socoteala a agiunge putem, dzicem că firea într-aceasta jiganie un lucru mijlociiu au lucrat. Căci trupul mare asămănând Cămilei, cu mici penele aripilor pasirii în aer a să râdica nu poate. Aşijderea, slab trupul păsăresc sarcina dobitocească şi a pohoarăi greuime a suferi şi a purta nu poate. De unde aievea ieste că nici firea spre acestea au tocmit-o, nici meşterşugul şi nevoia au silit-o. De care lucru, un lucru numai a săvârşi poate (căci firea ceva în zădar şi în deşert nu face), însă, de ieste de credzut cuvântul unora, carii dzic precum jiganiia aceasta în stomahul său fierul amistuind şi oţelul în maţeşi topind, pre urma ei, cei ce această treabă de grijă au, găinaţul la un loc îl strâng, pre carile meşterii de a doa oară fierbându-l şi în materiia şi forma dintâi întorcându-l, fierul cel vestit, ce-i dzic meschiul vechiu, să fie alegând, din carile odânăoară povestesc precum oaă de fier prea multe să să fie făcut, carile şi până astădzi în cămările împăraţilor rămăşiţă să păzăsc şi să află. Însă aceasta socoteală, macară că pre la mulţi de adevărată să ţine şi să crede (dară mişeliia lumii aceştia atâta cu vremea lucrurile strămută, cât celea ce unii o dată cu mânule le apipăia, cu picioarele le călca şi cu ochii le videa, aceleaşi acmu alţii audzindu-le, în loc de basnă şi de minciună a fi să le ţie). Însă noi a celora ce ispita prin scrisori a oameni de temeiu nu să pomeneşte, nici acmu ispita după cuvinte cineva a afla să învredniceşte, lucrul în prepusul schipticesc lăsăm. Şi aşe, nici spre aceasta sfârşit din fire Struţul orânduit a fi nu să adevereşte. De care lucru, din tăgadă, mărturisirea adevărului aducând, dzicem: jiganiia aceasta dobitoc cu patru picioare nu ieste, pasire zburătoare nu ieste, Cămilă nu ieste, Struţ aplos nu ieste, de aier nu ieste, de apă nu ieste. De unde iarăşi dzicem că cea adevărată a ei hotărâre aceasta poate fi: Strutocamila ieste traghelaful firii (căci ieste la filosofi altul, al chitelii), carile dintr-îmbe monarhiile ieste, şi ieste şi nu ieste. Ieste, dzic, căci adevărat între lucrurile firii ciudă ca aceasta să află; nu ieste, dzic, căci nici dintr-un neam a fi socoteala nu adevereşte. De care lucru, o, iubite priietine, însămnarea marelui acestuia nume altă nu sună, fără numai hirişă himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor şi traghelaful firii. Deci acmu lucrului, căruia neamul, chipul şi toată vredniciia firea i-au tăgăduit, oare cu ce obrăznicie, sau mai adevărat să dzic, cu ce nebunie cineva din voia slobodă sau din meşterşug spre vreo vrednicie a o râdica ar îndrăzni? (Că mai pre lesne ar fi cineva, gândacii îngiugând, pământul ca cu boii în plug să are, decât vreun bine sau folos a aştepta de la cela carile nici din fire vreun dar, nici din pedeapsă şi din învăţătură vreo vrednicie are). Aceştiia socotele, o, priietine, eu a unora gânduri împotrivă simţind, spre aşe de adâncă tăcere m-am lăsat, şi de nu voiu cumva proroc minciunos ieşi şi un prognostic a face, macară că nu fără siială, voiu îndrăzni. Deodată a Corbului siloghizm să va întări, şi sentenţia Cucunozului să va plini, şi Strutocamilii în cap coarne ca a boilor îi vor razsări, şi în scaunul vredniciii să va sui (ca fortuna când va să trântească, întâi râdică, şi norocul întâi râde, apoi plânge). Numai vremea (carea oglinda ieste a lucrurilor viitoare) va arăta, precum şi siloghizmul ieste sofistic şi sentenţia răzsuflată şi Strutocamila din odihnă în năcaz, din fericire în pricaz şi din ce ieste în ce nu ieste va trece (că guziului orb fericită îi ieste viaţa, când în întunerecul suptpământului îmblă, iară când pre faţa pământului iese, nu mai curând radzele soarelui îl încăldzesc decât unghile blendăului îl sfridelesc).”

Brehnacea, acestea toate de la Lup cu bună urechea ascultând şi cu întreagă socoteală înţelegând, singură din sine, precum cuvintele Lupului adevărate şi pline de înţelepciune să fie, cunoscu. Asijderea, precum, ca un deplin filosof, toată aporia au dezlegat şi cea hirişă hotărâre Strutocamilii au dat. Însă mai denainte sfaturile carile între Corb şi între Cucunos să făcusă ştiind, încă mai tare de iute adulmăcarea Lupului să mira (căci sămnul înţelepciunii ieste ca din cele vădzute sau audzite, cele nevădzute şi neaudzite a adulmăca, şi viitoarele din cele trecute a giudeca). De care lucru, siiala şi tăcerea Lupului nu din pizmă sau dintr-a inimii împietroşere, ce din dreaptă a înţelepciunii regulă a fi pricepu (că tăcerea sau la vreme a înţeleptului grăire, multora pildă şi învăţătură, iară a nebunului bolbăitură, şie ură, iară a altora scărăndăvitură ieste). De vreme ce a Corbului inimă bătea ca Strutocamila între pasiri după dânsul, iară între dobitoace locul cel mai de sus să ţie.

Aşijderea, ştia că nu numai filosofiia Lupului, ce nici sfatul a toată lumea din mintea ce apucase să-i întoarcă, cu putinţă nu ieste (cu inima în pizmă împietroşată, sau după voia sa a isprăvi neputând, de năcaz să topeşte, sau oricând ar putea răul a face nu să îndoieşte). Acestea Brehnacea, în sine aşe chitindu-le şi socotindu-le, până, mai pre urmă, socoteala întracesta chip îşi aşădză (orice spre binele şi folosul monarhii ieste, aceasta a arăta şi a grăi să cade). Iară de vor fi urechi ca acelea aşeşi de tot adevărului neascultătoare şi inimi nicicum folosul de obşte priimitoare, păcatul în cap şi ocara în obrazul lor fie!

Aşedară, Brehnacea, de la Lup despărţindu-să, întâi cu Cucunozul să împreună, căruia toată înţelepciunea şi filosofiia Lupului îi povesti şi precum adevărată hotărârea Strutocamilei au dat, împotriva a căriia altă socoteală mai tare şi mai adevărată să să găsască cu putinţă nu ieste.

De unde tot lucrul aievea să face că mintea Corbului greşită ieste şi de ce s-au apucat, sau la cap a scoate nu va putea, sau, de va putea, peste puţină vreme şi lucrul să va strica şi, în loc de laudă, asupră-şi ură şi hulă de la mulţi va lua (că o mie de lucruri vrednice de-abiia lauda dobândesc, iară numai unul scârnav în veci nespălată cinstei şi numelui grozavă aduce pată). Carea prea târdziu sau nici odânăoară din gurile năroadelor şi din şoptele gloatelor a o scoate nu va putea (căci din fire muritorilor aceasta ieste dată, ca binele pre lesne, iară răul cu anevoie să uite, şi laudele cuiva pre hârtie, iară hulele pre table de aramă să le scrie). Acestea şi altele ca acestea Brehnacea cătră Cucunoz vorovi, socotind precum întâi pre dânsa din cea veche şi strâmbă socoteală va putea întoarce, şi de ciia amândoi împreună mărgând şi pre Corb la calea dreptăţii şi la luminarea adeverinţii a duce să nevoiască (căci Brehnacea mai de folos a fi cineva ale sale hotară pe dreptate a păzi decât toată lumea tirăneşte a agonisi socotiia).

Ce în zădar cuvintele şi în dar nevoinţele îşi pierdu, de vreme ce Cucunozul dzicea, precum prin cărţi şi mijloace de credinţă adeverit ieste, că Pardosul, Vulpea, Ursul, Râsul şi alalte ale lor rudenii cuvântul lor a priimi şi sentenţia lor a întări gata sint, şi încă de va fi cineva sfatului acestuia împoncişitoriu, prea pre lesne altă cale îi vor arăta, pre carea şi vrând şi nevrând îi va căuta a merge (că unde ieste sila tirănească, nu să cearcă putinţa firească) şi mai cu de-adins pentru Lup şi pentru Ciacal, carii singuri numai poate într-altă socoteală să rămâie. Deci de Ciacal puţină grijă ieste, o jiganie şi de stat şi de sfat puţină şi mică fiind, iară pentru Lup, de vom videa că la gând nemutat şi la fire neschimbat rămâne, deodată, precum sfaturile lui priimite ne sint, îi vom arăta. Iară când la vremea alegerii lucrului va fi, altă treabă întraltă parte îi vom afla, până sfatul să va isprăvi şi hirograful de mâna tuturor să va iscăli. Iată după aceia, adeverit sint precum Lupul la bârlogul său cu odihnă a trăi bucuros va fi (că mai fericit ieste cineva cu strâmt traiu la lăcaşul său decât cu toate desfătările în casele streine ). Iară amintrilea, precum împotrivă că să clăteşte de-l vom simţi, bună nedejde am că Pardosul cu multe pestriciunile şi picăturile lui va afla ac de cojocul Lupului.

Brehnacea iarăşi dzisă: ,,Eu, frate, aşi sfătui ca şi tu de această socoteală să te părăseşti, şi amândoi împreună şi pre Corb de la acesta lucru a-l dezbăra să silim (că mai de laudă ieste o inimă tulburată a împăca decât o răspublică a tulbura, că tulburarea a nebunilor, iară împăcarea a înţelepţilor meşterşug ieste). Şi cătră acestea pomeneşte, iubite frate, că Pardosul şi toată seminţiia lui credinţă n-are a căruia nu numai scrisorile şi cuvintele, ce aşeşi nici lucrurile de credzut nu-i sint (că a cui cuvintele nu să stăruiesc, cu anevoie lucrurile i să vor stărui, şi cine necredincios ieste în voroavă, viclean va fi şi în lucruri), şi, precum piielea cu multe picături ieste picată, încă mai cu multe vicleşuguri inima îi ieste vărgată (că inima vicleană întâi din minciuna cuvântului, apoi din vicleşugul lucrului să vădeşte). Carile precum astădzi prieteşugul nou, ase mâine sau poimâine vrăjmăşiia veche, şi precum acmu plecarea capului, aşe, aflând vreme, ridicarea nasului va arăta. Iară acestea a Pardosului de nu vii pomeni, frate, cuvintele mele, precum o dată ţi le-am dzis, din minte să nu-ţi iasă. Că macar că tu la trup mai chipeş şi la stat măi înalt eşti, dară eu şi de vârstă mai bătrân, şi de pedepse mai dosedit şi mai ispitit, şi de căi mai multe şi mai departe, şi de ţări mai streine şi mai late mai asudat şi mai zbuciumat simt, în carile şi mai multe am vădzut, mai multe am audzit şi şi de mai multe m-am înştiinţat (că adevărat, bună ieste ştiinţa audzirii, dară mai adevărată ieste ispita viderii)”.

Cucunozul acestea toate în loc de basnă şi în buiguituri de bătrâneţe le lua (că basna la proşti locul istoriii, mărgăritariul la porci, preţul ordzului, şuierul la cioban, cinstea mudzicăi şi sfatul bun la inima rea tot o socoteală au ). Carile cuvintele Brehnacii, cele ca grâul alese şi ca spicul culese, ca pleava suflându-le şi ca paiele preste arie măturându-le, într-acesta chip i le întoarsă: (,,Bătrâneţele, o, frate, şi multă truda în tinereţe, mai mult de odihna trupului decât cinstea şi agonisita numelui cearcă” ). De care lucru, socotesc că nu ce doreşte cinstea, ci ce pofteşte odihna arăţi şi înveţi, şi a mă mira destul nu pociu, cum nicicum în partea monarhiii noastre ţii? Şi cum într-acesta sfat dobitoacele stâbla finicului să apuce cu toţii noi am putea priimi? Şi cum cinstea şi slava Vulturului aceasta ar putea suferi? Au nu ştii (că agonisita numelui mai mult cu îndrăzneala decât cu siiala să dobândeşte?) Au nu pricepi (că scânteia amnariului până a nu să stinge, iasca aprinde, iară stângându-să, a doa şi a triia lovitură pofteşte?) De care lucru, noi acmu vreme de treabă şi după poftă aflând, cum vom putea vremea prelungind, darul norocului în para focului să aruncăm? Că bine ştii (că pre cât ieste de iute la curgere punctul vremii, încă mai iuţi sint mutările lucrurilor în vreme) şi nu trebuia cineva a te învăţa, de vreme ce (precum chipul norocul mii de mii de obrază să fie având şi în mii de mii de feliuri pre muritori în tot ceasul să fie măgulind), adeverit eşti. Au nu de cu vară stăpânii caselor, de iarnă grijindu-să, toată zaharaoa trebitoare în jitniţele şi cămările sale grămădesc? (Că ce dă vremea, nici avuţiia, nici nevoinţa poate cumpăra). Iară câte primejduitoare în vremea viitoare mi-ai pomenit, acestea încă nu tăgăduiesc (că cine vreodată norocul supt lăcată şi norocirea în ladă ş-au încuiat? Sau cine tot cu aceia fortună în viaţă s-au slujit, de carea vreodată să nu să fie năcăjit?). Ce a muritorilor mai mult aceasta le ieste hirişiia (ca în dzua norocului să-şi arete vârvul cornului, iară în dzua nenorocului, de nevoie să sufere şi scoaterea ochiului ). De care lucru aşe socotesc, într-această dată, nicicum biruinţa la dobitoace să nu rămâie (macară şi adevărul părtaş şi împreună nevoiaş să le fie). ăO, fortuna bună (de ieste în lume vreuna adevărat bună), cum şi tată, şi maică, şi soră, şi frate fortunei rele eşti, carea până într-atâta pre muritori buiguieşti, îmbeţi şi nebuneşti, cât şi spre tabăra adevărului desfrânate oştile nebunelor sale socotele a-şi slobodzi nu să ruşineadzăî. Deci acmu, frate, în nemică cevaşi de cuvintele Lupului îmblânzindu-te şi nici o zăbavă la mijloc puind, împreună să ne sculăm şi la împreunarea Corbului să mergem, pre carile şi de lăudăroasă filosofiia Lupului să-l înştiinţăm, şi de ciia lucrul mai cu căldură şi mai cu nevoinţă să apucăm (că nu mai puţin zăbava prin lenevire stâlpii monarhiii, decât cfartana mădularele trupului scutură )”. Brehnacea, macară că cu greu iuşoare cuvintele Cucunozului audziia şi cu greaţă aspre voroavele şi spurcate blăstămurile asupra adevărului suferiia, însă, într-alt chip a face nici având, nici putând, sculându-să cu Cucunozul împreună, la Corb să dusără.

Înaintea a căruia, Cucunozul, după ce toate cuvintele Lupu <lu>i de-a fir-a-păr povesti şi încă decât era, cu oxiile, variile minciunilor le mai asupri, cu apostrofurile linguşiturilor ale dobitoacelor lucruri decât era mai micşură şi cu perispomenile mândriii slava şi numele zburătoarelor preste ceriuri râdică şi multe de vânt pline cuvinte răzsuflă, împotriva a toată socoteala dreaptă, gândul şi fapta Corbului pre cât mai mult putu a abate sili (că ce ieste la muritori mai pre lesne decât cuvântul rău a grăi? şi ce ieste mai cu greu la peminteni decât cuvântul adevărului a dzice şi pofta dreptei socotele a face?). Corbul aşijderea, inimă ca aceia având, carea, de ar fi preceput, precum cineva din gândul său să-l abată s-ar nevoi, aceluia cu tot mijlocul puterilor sale împotrivă să i să puie, cu cât mai vârtos şi cuvinte spre plăcere şi îndemnare, după a sa vrere, de la Cucunoz audzind, poţi crede că cu i<ni>ma ar fi săltat şi după sfătuirea plăcută s-ar fi plecat? (Că la inima stâlpită şi împietrită, un cuvânt după plăcere decât 1.000 de talanţi mai plăcut ieste), însă (unde lumina adevărului loveşte, oricât de groşi ar fi păreţii îndrăptniciii, de nu peste tot, dară oarece zarea tot străbate). De care lucru, Corbul, ale Lupului decât soarele mai viderate şi decât lumina mai străluminate şi mai adevărate cuvinte audzind, pre carile în cumpăna socotelii trăgându-le, întracesta chip cătră Brehnace şi cătră Cucunoz voroavă făcu: ,,(Fericit ar fi acela, o, priietinilor şi soţiilor mele, a căruia împotrivnici şi nepriietini fără putinţa lucrurilor, dară de trei ori mai fericit ar fi acela a căruia vrăjmaşi fără agiutorinţa sfaturilor ar fi) şi, de vreme ce în capul împoncişetoriului voii noastre socotele aşe de drepte şi sfaturi aşe de ascuţite să află, altă ceva mai mult nici a dzice, nici a face avem, fără numai cereştii noştri stăpânitori inimile alaltora să împietrească şi urechile minţii să le astupe, ca nici glasul a-i audzi, nici sfatul împotrivă a-i asculta să poată (că mai multă nedejde de biruinţă în lipsa sfatului vrăjmaşului decât în mult numărul, tare mâna şi ascuţită sabiia ostaşului ieste). Iară de vreme ce împotrivnic sfetnic şi împoncişetoriu vrednic ca acesta a avea din noroc ni s-au tâmplat, în ceva cu inima să nu scădeţi vă poftesc (că cu cât lucrurile mai cu anevoie şi mai cu multă nevoinţă să dobândesc, cu atâta mai cu mult să laudă şi mai cu cinste să slăvăsc). Deci eu aceasta am socotit dinceput şi aceasta voi ţinea sau până a trăi sau până lucrul început voi săvârşi, adecă siloghizmul o dată la mijloc pus, să să întărească, şi Strutocamila, spre cinstea epitropiii râdicându-să, de la toţi vrednică să să cunoască (că mai fericit socotesc a fi acela carile într-o sughiţare duhul ş-ar sfârşi decât cela carile ce o dată au giuruit, până la moarte giuruinţa a plini, pre cât va putea, nu să va nevoi). Care lucru, precum l-am început, aşe a-l săvârşi doaă pricini îndemnătoare şi amândoaă, precum socotesc, folositoare sint: Una, că al nostru, iară nu al dobitoacelor sfat întărirea luând, oricum ar fi, titulul înţelepciunii şi numele vrednicii lângă monarhiia noastră va rămânea (că între împăraţi şi monarhi nu mai gios să ţine cinstea sfatului divanului decât biruinţa nepriietinului în mijlo cul meideanului). Alta, căci despre partea noastră, între dânsele pre Strutocamilă epitrop Leului puind, sau de tot supt puterea noastră le vom lua, sau totdeauna între mădularele trupului monarhiii lor gâlceavă nepărăsită şi tulburare neodihnită şi mai pre urmă războaie şi morţi vor fi şi să vor scorni. Şi aşe, precum bine ştiţi (că moartea unora ieste viaţa altora), noi cu singele lor ne vom îngrăşea, ne vom întări şi puterile ni să vor înnoi.

(Că nici odânăoară norocirea şi mărirea unuia fără nenorocirea şi micşurarea altuia a fi nu poate). Însă pentru taina carea acmu în inimile noastre ascunsă stă, nici Lupul, nici altă jiganie ştire să aibă, până când pre cei mai de frunte dintre cele cu patru picioare mai binişor vom ispiti (că lucrurile grele pre cât sunt mai tăinuite, pre atâta ies mai iuşoare, şi sfatul descoperit pre cât ar fi de folos tăinuit, pre atâta iese de stricate în gloate dezvălit). Că pre cei mai aleşi dintre dânşii, după voia şi inima noastră plecându-i, cu cei mai de gios a ne răspunde pre lesne ne va fi.”

Din monarhiia dobitoacelor era cinci jigănii, carile la acea adunare şi mai de frunte şi mai de cinste era, adecă: Pardosul, Ursu, Lupul, Vulpea şi Cămila (pentru carea mai pre urmă toată răscoala şi vrajba cea mare între doaă monarhii s-au scornit, căci mutând-o din Cămilă în pasire şi adăogându-i la urechile ciute coarne buorate, numele în Strutocamilă îi mutară). Pre lângă acestea era şi Ciacalul, însă acesta nu într-atâta socoteală să ţinea. Aceste cinci jigănii în locul a toată vâlfa şi în chipul a toată stema a alaltor cu patru picioare era, într-însele toată lauda în chivernisale şi toată nedejdea în nevoi şi primejdii li să sprijeniia (că precum pre stâlpii mai groşi şi mai vârtoşi toată urdzala casii să sprijineşte, aşe în patru sau cinci, sau şi mai mulţi, toată otcârmuirea publicăi să odihneşte ). Iară pricina a alegerii acestor cinci jigănii au fost că încă de pe vremea gâlcevii cu Vidra şi cu Bâtlanul, între dânşii atâta glogozală şi amestecătură precum să scorneşte vădzind, socotiră (că în gurile multe puţine sfaturi de ispravă sint, şi în voroavele delungate greşală a nu să face peste putinţă ieste) şi, pentru mai cu fără glogozală lucrurile să scuture şi mai pre lesne la un capăt să le scoaţă, dzisără: ,,Iată, noi din toată monarhiia noastră ne aleasăm, deci trebuie şi din monarhiia voastră, alegeţi pre cine viţi socoti, pentru ca deosăbi de alaltă gloată trebele să ne trăctuim, şi orice mai de folos şi mai cu cuviinţă am afla, în ştiinţa împăraţilor şi tuturor gloatelor să dăm şi spre acel aşedzământ inimile tuturor a pleca să silim (căci voia gloatelor şi a noroadelor proaste ieste ca îmbletul calului neînvăţat şi desfrânat, carile, din netocmită şi preste simţire slobodzita răpegiune, de multe ori în râpi adânci şi de maluri înalte cu capul în gios dă)”.

Aşedară, despre partea zburătoarelor, Corbul, Cucunozul, Brehnacea şi Uleul să aleasără, carii cu ceialalţi împreună lucrurile mai pre amănuntul începură a scutura şi unii pre alţii în ce sfat şi în ce socoteală să află ispitiia (că în lucrurile grele, întâi sfetnicii, apoi sfaturile a aşedza trebuie). Ce cât despre partea jigăniilor, era prea pre lesne lucrul a să aşedza s-ar fi putut, de vreme ce jigăniile ale sale numai a sprijeni siliia şi inima totdeauna spre lineşte le stăruia. Iară despre partea pasirilor nu aşe era, căci la dânsele şi cuvintele cu meşterşug, şi lucrurile cu vicleşug era, de vreme ce alta supunea în voroavă şi alta avea în inimă să facă, adecă nu numai cu ale sale cât nu era îndestuliţi, ce aşeşi nici cu a altora de saţiu să sătura (că pofta lăcomiii cu puterea împreunată ca pojarul în iarba uscată ieste). Deci dintr-acestea pasiri, Brehnacea, precum să videa, sau din sine plecată, sau din a Lupului vârtoase argumenturi şi adevărate socotele întoarsă, şi vrea şi cunoştea ce ieste adevărul, de care lucru de multe ori cu mare îndrăzneală împotriva îndrăptnicii <i> voii Corbului să punea, ce în deşărt.

Că, precum şi mai sus s-au pomenit, Corbul, din răutatea o dată în minte pusă, a să căi nu ştiia şi din vicleşugul ce apucase nu să părăsiia (o, cât cu multul mai fericit ieste acela carile în boală fără leac cade decât cela carile în răutate neuitată, desfrânat să sloboade) (că mai bine ar fi cuiva cu 1.000 de rane a să răni decât o dată pacoste şi dosadă de-aproapelui său a pricini). De care lucru, Corbul nu spre cea de obşte folosire, ce spre a sa tare dorită poftire să siliia, şi nu ceva răzsipit între dânşii să alcătuiască, ce numai cu a sa tiranie să să slujească să nevoia.

De unde ispita după gând îi răspunsă, de vreme ce întâiaşi dată pre Săraca Cămila ispitiră, căriia giuruindu-i că pre lângă urechi, coarne şi pre lângă peri, pene îi vor adaoge şi din dobitoc pasire o vor putea face.

Aşijderea, numelui Cămilii titulul Struţului alcătuindu-să şi de la pasiri aripi, iară de la dobitoace coarne lipindu-i-să, între dobitoace mai fericită şi între pasiri mai slăvită va fi, îndată credzu, proasta, că după giuruinţă, să va plini şi fapta (că la muritori tare să pohârneşte credinţa, unde mai denainte pofta şi voia nepărăsit împinge). Insă urma era să arete că adevărată ieste parimiia veche (că Cămila cercând coarne, ş-au pierdut şi urechile), iară acmu cercând pasire a să face, vremea va să-i arete că şi dobitoc a fi nu va mai putea, şi odânăoară în primejdiia urechilor, iară acmu poate şi în peirea capului să cadză (că cine pre pământ în ceva ce ieste nu s-au îndestulit, credz că acela şi în ceriu macară fericire nu va cunoaşte).

Deci oricum au fost începăturile, şi cum să vor tâmpla săvârşiturile, puţin socotindu-să, Cămila, cu toată inima în partea Cor bului să dede. După aceia, pre Urs ispitind, îl aflară că numai albinele din ştiubeie să nu-l dodeiască şi la bârlogul lui nebântuit să lăcuiască pofteşte, iară amintrilea veri dobitoacele ar zbura, veri pasirile s-ar încorna şi s-ar pedestri, macar cum aminte nu-i ieste (că firea carea în ceva fericirea ş-au socotit, alalte ale lumii toate de batgiocură le are).

Hulpea, jiganie pururea cu doaă inimi şi neispitită, pentru une pricini, carile şi mai denainte arătasă, îndată în partea zburătoarelor să giurui (că inima vicleană mare fericire simte când socoteşte că pentru fapta vicleşugului şi ea să cinsteşte şi la aceiaşi şcoală ucinici şi părtaşi îşi agoniseşte). Însă Hulpea cu tocmală ca aceasta să aşedză, ca nu cumva Lupul, până între vii va fi, de unirea ei cu dânşii să să înştiinţedze, căci Hulpea, precum din fire ieste bună adulmăcătoare, mare grijă de Lup purta, ca nu cumva cu vremea adevărul să biruiască şi vicleşugurile acmu ascunsă vreodată să să dezgolească, şi aşe prieteşugul şi tovărăşiia, carea macar că cu chip zugrăvit şi poleit între dânsa şi între Lup avea, îşi va piierde. Pre Ciacal aşeşi nici a-l mai ispiti socotiră cu cale a fi, de vreme ce de la dânsul, precum agiutoriul, aşe nici vreo împiedecare nedejduia (că des şi de multe ori la muritori să vede puternicul nebun în fruntea sfaturilor, iară săracul înţelept denafara pragurilor)

(şi, precum bogaţii cu avuţiia socotesc că şi mintea au câştigat, aşe săracii, cu lipsa avuţiii şi piierderea minţii să fie păţit li să pare).

Iară pentru Lup socotiră că nemutat şi neclătit va fi din socoteala sa (că sufletul înţelept într-altă şi pentru altă ceva din socoteala sa a să muta nu ştie, fără numai din rău spre bine şi din greşală spre îndreptare). De care lucru, dzisără nici mai mult să-l ispitească, nici gândurile cătră dânsul să-şi dezvălească, ce numai în faţă, precum toate după pofta şi sfatul lui să vor face, să-i arete, iară după dos cu toată nevoinţa ale sale gânduri la lucru a duce tare să să gătească. Lupul de pre semnele ce videa, precum tovarăşii săi nu cu bune duhuri să poartă bine cunoştea, însă nedejdea într-altă socoteală îşi punea, adecă ca când lucrul la ivală ar vini, Pardosul şi fraţii lui, Râsul şi Hameleonul şi Veveriţa, cu gura deşchisă, în glasul mare vor striga şi partea dreaptă vor ţinea. Că tot lucrul, veri să să facă, veri să nu să facă, într-aceasta să prijeniia, adecă ce ar pofti cea mai de frunte parte, aceia şi alaltă gloată să întărească, iară ce le-ar arăta de stricarea şi paguba lor, o dată cu capul să nu priimască. Aşijderea, vădzind că Pardosul acolea de faţă nu să află, precum alofililor să priiască şi omofililor să nu priiască, nicicum cevaş îş prepunea (ce oricât cineva de înţelept şi oricât de bine a lucrurilor socotitoriu ar fi, singur numai cu socoteala sa îmblând, şi în sfaturile sale şi pe altul neîntrebând, în cea mai de pre urmă a nu greşi peste putinţă ieste). De care lucru, Lupul, în dreapta socoteală sprijenindu-să, tare să greşi, şi în numele omofiliii bizuindu-să, prost nemeri (căci nu altă dată răzsipa unui nărod s-au făcut, fără numai când ai săi şie, vicleşug ş-au făcut, şi nu altă dată mai mare stricare de la nepriietini au vinit, fără numai când priietinii şi credzuţii au viclenit).

Căci pre Pardos Corbul prin iscoade şi cărţi pre ascuns trimese, şi încă de demult în priinţa lor îl întorsese şi vicleanul cel mai mare a neamului său a fi cu giuruinţele îl făcuse (că sula de aur zidiurile pătrunde şi lăcomiia îşi vinde neamul şi moşiia), de vreme ce tare îi făgăduisă că de să va întoarce într-o inimă şi într-un gând cu dânşii, stârvurile cele mai grase şi cărnurile cele mai seoase cu Corbul, şi cu Vulturul, şi cu alalţi ai lor sfetnici împreună le vor împărţi.

Aşijderea, el acmu la bătrâneţe agiuns fiind, din ce să află a-l mai preface macară că peste putinţă ieste (căci nici Corbul negreaţa, nici Pardosul pistriciunea a-şi muta poate), însă pe ficiorul lui, carile încă în vârsta tinereţii să află, precum Coracopardalis să-l poată face bună nedejde au, dzicea. Adecă glasul şi aripile Corbului dându-i, şi cea din moşie a Pardosului pestriciune lăsându-i, cu bună samă Pardos-Corb sau Corb pestriţ să va înformui (că pieptul decât diamantul mai vârtos pofta îl moaie şi inima decât cremenea mai împietroşată lăcomiia o topeşte, şi ce focul nu domoleşte aurul topeşte). Iară Râsului adevărat lucru de râs îi giuruiră, adecă din 53 de căpuşi pline de singe (carile odânăoară Râsul adunate avându-le şi pe vremea foameţii pasirile i le-au fost prădat), pre giumătate înapoi să i le întoarcă, însă cu aceasta tocmală ca în tot anul câte cinci căpuşi să-i dea. Aşijderea cătră acestea îi fagaduiră, precum socotitoriu îl vor pune, ca câte căcăredze Cămila dinafară de grajd ar lepăda, el a le cheltui şi pre la gândacii carii din mistuiri ca acestea hrana le ieste, a le împărţi voinic să fie (că lăcomiia de la aur până la gunoiu, şi de la diamant până la steclă să întinde). La jiganiia aceasta, Râsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pântece i să ascunde, adecă la loc ce nu să aşe vede, iară amintrilea pe spinare, tot un păr să arată a avea. Adecă în faţă prost şi drept, dară multe picături de vicleşuguri îi stau peste maţă (că toate carile să văd de pe chip şi de pe floare să giudecă, iară gândul a ascunsului inimii nici chip, nici floare are, de pre carea de bun sau de rău, de frumos sau de grozav să să cunoască, fără numai când icoana în cuvinte sau în lucruri îşi tipăreşte). Iară alalţi fraţi acestora întracesta chip să aşădzară, că Veveriţii i-au giuruit un sac de nuci şi un hărariu plin de hămeiu cu fag amestecat. Aşijderea coada, carea în vremile ce stăpâniia Vidra îi tăiasă, precum la loc îi vor pune-o dzicea. Căriia darul acesta prea mult şi mare i să păru, de vreme ce nucile şi fagul spre sprijineala vieţii, iară coada spre răscumpărarea cinstei şi a podoabei îi era, mai vârtos că toată fala şi pofala Veveriţii în coada cea lungă ce purta stăruia, carea nu ca alalte jigănii înapoi, ce, de mare mândrie, peste cap ridicată o ţinea (că unde lipsăsc crierii din cap, acolo covârşeşte coada peste cap) şi (cine vredniciia capului nu pricepe, acela lungimea codzii la mare cinste ţine). Pre aceasta, dară, într-acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o, o aşădzară. Iară Hameleonului toate feliurile de văpsele şi de flori precum în samă îi vor da şi în toate deplină pozvoleniie să aibă îi giuruiră. Al căruia fire de-a pururea faţa a-şi schimba fiind şi dintr-o văpsală într-alta a să preobrăji mare vrednicie ţiind, socoti că dar aşeşi peste măsura lui i să giurui şi toată împărăţiia într-îmbe monarhiile să fie câştigat i să păru (că plinirea poftei cât de mici peste toate hotarăle a toate monarhiile precum să fie covârşit i să pare).

Cătră aceste mai adaosără pre Guziul Orb, carile cu frâmseţea fetii sale, Helgii, în dragostea a multor jiganii întrasă şi a multo ra minţi de frumseţea ei să nebunisă (că nu mai mult tăriia vinului în cap decât chipul frumosului în inimă loveşte). Cu carea şi părintele său, Guziul, macar că din fire orb şi slut era, însă fietecarile ce-l timpina cu toată lumina privelii îl îndămâna, şi de-şi feriia mâna de sărutat, la picioare-i cădea şi i să închina (că cine iubeşte din suflet pre cel din cămară mare fericire simpte a-i zdvori afară la scară). Cu acesta chip, cine mâna cea scurtă a Guziului a săruta să învredniciia, precum pre singură Helgea să fie îmbrăţăşind socotiia, şi cine lipicioase şi urduroase melciurile lui a pipăi să norociia precum roa trandafirilor, carii pre obrazul Helgii să deşchidea, să fie scuturând şi iscusită mirosala lor să fie mirosind i să părea (că precum simţirea în lucrurile ce-s de simţit lucreadză, aşe pomenirea în fantazie tipărită şi zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade radze). De poamă dară ca aceasta, macar că mulţi dinţi să ascuţise şi multe măsele să o muşce să gătise, însă, precum să dzice cuvântul (că norocul nu împarte cu obrocul, ce unora varsă, iar altora nici pică), aşijderea (altora arată şi nu dă, iar altora, preste toată ştiinţa şi nedejdea lor nespuind şi neivind, preste măsură le dă). În care chip, şi cu gingaş trupul şi mângâios statul Helgii au lucrat, de vreme ce vârstnicii şi cei din neamul ei nu numai cu mânule întinse, cu braţele deşchise şi cu minţile uluite o aştepta şi o poftiia, ce încă şi cu sufletele topite şi inimile arse cui va cădea acea norocire şi cui să va tâmpla acea fericire, dzua şi noaptea cu gândul mai rău şi mai cumplit decât cu trupul să pedepsiia şi să chinuiia (că chinul trupului carnea domoleşte, iară pedeapsa sufletului, oasele topind, inima răneşte), şi acmu-acmu, din dzi în dzi şi din ceas în ceas, fietecarile norocul cu jele chemându-şi, şi de s-ar cumva altuia, iară nu şie, tâmpla, sabii, cuţite şi tot feliul de otrăvi cumplite, de nu celuia ce au luat norocul, şie celuia ce au rămas cu focul gătiia. Toţi ibovnicii şi patimaşii dragostii Helgii într-acesta chip în toate suflările şi răzsuflările lor, ca finicii în focul lor murind şi iarăşi înviind, norocul tot precum au ştiut ş-au giucat giocul (căci toţi cereştii durerile pemintenilor simpt şi să milostivăsc, numai norocul, dacă-şi întoarce faţa, nici a jeli ştie, nici a să milostivi poate), şi precum câteodată frica vulturului pre iepure după broască mărită, aşe voia norocului pre Helge după Cămilă au măritat.

O, Doamne şi toţi cereştii, lucru ca acesta cum şi în ce chip a-l suferi aţi putut? Unde ieste cumpăna ceriului cu carea trageţi şi aşedzaţi fundul pământului? O, dreptate sfântă, pune-ţi îndreptariul şi vedzi strâmbe şi cârjobe lucrurile norocului, ghibul, gâtul, flocos pieptul, botioase genunchele, cătălige picioarele, dinţoasă fălcile, ciute urechile, puchinoşi ochii, suciţi muşchii, întinse vinele, lăboase copitele Cămilei, cu suleget trupul, cu albă pieliţa, cu negri şi mângâioşi ochii, cu supţiri degeţelele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătungior grămăgiorul Helgii, ce potrivire, ce asămănare şi ce alăturare are? O, noroc orb şi surd, o, tiran nemilostiv şi păgân fără lege, o, giudeţ strâmb şi făţarnic, pravilă strâmbă şi fără canoane! Ascultaţi, morţilor şi priviţi, viilor: Cămila cu Helge să împreună, filul şi şoarecele să cunună şi dealul cu valea să iau de mână. Ce ureche au audzit, ce ochiu au vădzut sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit? (Tacă, dară, pripitorile unde cântă ursitorile, că nici neam cu neam, nici chip cu chip, nici feliu cu feliu a potrivi caută, ce numai ce va face şi lucreadză ce-i place). Norocul, dară, într-acesta chip pre Helge după Cămilă aşedzind, ţinţarii cu fluiere, grierii cu surle, albinele cu cimpoi cântec de nuntă cântând, muşiţele în aer şi furnicile pre pământ mari şi lungi danţuri râdicară, iară broaştele toate împreună cu broatecii din gură cîntec ca acesta în verşuri tocmit cânta :

A Cămilii dară şi a Helgii împreunare, preste socoteala a toată lumea, într-acesta chip isprăvindu-să şi mai denainte acele cinci jigănii cătră tot neamul, precum s-au dzis, viclene şi vândzătoare arătându-să, cuvântul cu mare giurământuri şi legământuri cătră zburătoare îşi dederă, aşe ca precum voia le va fi să învoiască şi precum pofta le va pofti să poftească. Acestea dară într-acesta chip în sine şi cu sine cu mari vicleşuguri alcătuind, prin rost de bun ritor, precum cătră alţii a le arăta, aşe inimile prostimei a îndupleca socotiră (căci la materiile groase focul, iară la inimile proaste limba bine vorovitoare mult poate). Şi aşe ritorisind Papagaia, cuvântul la obşte într-acesta chip împrăştiară.

,,Vestit şi tuturor ştiut cuvânt ieste, o, priietinilor, (că învoinţa sufletelor şi unirea inimilor lucrurile din mici, mari le creşte. Iară neînvoinţa şi neunirea lor, din cât de mari, mici şi cât de curând le răzsipeşte) (că precum o sănătate în multe mădulare a trupului, aşe o omenie şi o unire în multe năroade ieste, carile un stătătoriu şi stăruitoriu a politiii stat fac). Împotrivă aceasta a să înţelege poate, adecă (că precum o boală şi o fierbinteală cât de puţin în trup sau o durere cât de mică într-un mădulariu tot trupul spre neaşedzare şi pătimire aduce, aşe neunire în politie şi neînvoinţa în cetate, ciuma şi lângoarea cea mai rea şi troahna cea mai lipicioasă ieste). (Căruia lucru, cea mai de pre urmă a tot statul răzsipă şi a tot sfatul cea de năpraznă prăpădenie ieste). Aşedară, începutul voroavii apucând, macar că dintr-al mieu rost, însă dintr-înemile a toată frăţasca adunare dzic. Adunarea aceasta, o, cinstiţilor dintr-îmbe părţile adunaţi fraţi, adunarea aceasta, dzic, slăvită şi minunată a prea linilor şi înălţaţilor noştri monarhi ieste, şi de pre titlul ce ş-au pus, chiar şi aievea să cunoaşte, că precum adunarea a atâtea cinstite chipuri la un loc s-au adunat, aşe sufletele şi inimile a să întroloca şi a să împreuna, dreapta socoteală şi pravila adeverinţii la un sfat, la un stat, la o învoinţă, la o priinţă, la o iuboste şi la o dragoste a le încleşta şi a le înnoda va, pofteşte şi să nevoieşte (căci tot adevărul lucrul chiar şi hiriş pofteşte, şi toată începătura cu cale spre lucrul şi sfârşitul lucrului bun călătoreşte). De care lucru, între muritori de ieste vreo simţire peste simţire şi vreun lucru firesc peste fire, şi eu mai proroc a mă face şi cele în urmă viitoare mai înainte a le povesti şi până a nu fi, a le vesti mai voi îndrăzni (că ce ieste adulmăcarea minţii sau carea ieste icoana înţelepciunii, fără numai celea ce ochiul trupului cu ochiul sufletului să li vadză şi în cele cu prepus viitoare fără prepus în bine şi în rău următoare iscusit şi frumos să le aleagă). A proroci dară voi îndrăzni, dzic (de vreme ce din răsărite dzua şi de pre începute fapta să cunoaşte), în care chip şi numirea adunării aceştiia în curândă vreme supt unirea a toată inima şi învoinţa a tot sufletul a videa şi după nume lucrul şi sfârşitul a ieşi şi a să plini fără prepus nedejduiesc, de vreme ce inimile curate a marilor împăraţi spre cea adevărată lineşte şi curată dragoste stăruiesc şi spre folosul a toată obştea tare şi nepărăsit să nevoesc. Aşijderea preaînţelepţii, buni chivernisitorii şi credincioşi deregătorii, împreună cu cei ai lor de frunte sfetnici, în dreapta socoteală şi buna chivernisală, câtu-i negrul bobului macară cevaşi a sminti, peste socoteala omenească ieste (că mai cu nevoie ieste o sută de copoi iepurile din pâlcul spinilor a scoate decât a trii înţelepţi sfatul cel mai de folos a afla). Şi aşe, bune semne de bună nedejde să arată ca nici lucrul început fără socoteală, nici prorociia mea la sminteală să iasă. Ce cu bună samă dzilele de fier în veacul de aur vor să să priminească şi toată calea grundzăroasă şi ciulinoasă în netedă şi bătută să să istovască. În carea (pentru cele tâmplătoare vorovăsc), de s-ar şi cumva într-un chip prea repede şi preste înţelepţeasca socoteală tâmpla ca vreo pietruţă de scandală de la cineva într-însă să să arunce, însă darea într-o parte-i şi urnirea-i şi aşeşi de tot râdicarea-i, precum prea pre lesne ar fi, a-şi propune cine va putea? (Că mai pre lesne ieste cuiva în câteva ceasuri suflarea şi răzsuflarea a-şi popri decât sufletul înţelept, cunoscând adevărul şi de dânsul a nu să lipi) şi aşe, piciorul cât de dropicos şi pasul cât de tremuros în ceva a să zăticni şi a să poticni nu va avea. Pentru care lucru, dintr-îmbe părţile cu toţii şi cu totul să ne apucăm trebuie, ca celora ce din multe strune o cântare, sau din multe organe o harmonie într-o simfonie fac asămănându-ne, ce mai de folos, ce mai de laudă şi ce mai cu cuviinţă ar fi să începem, să facem şi să isprăvim, ca într-acesta chip toată răceala, carea îngheţare aduce, şi toată fierbinteala, carea dogoreală şi pârjol în tot trupul politiii noastre pricineşte, în stâmpărarea şi temperamentul cel de sănătate şi de viaţă izvorâtoriu ieste aşedzind, priietinilor megieşi nesăvârşită de laudă materiie să dăm. Iară nepriietinilor pre budze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim (că din fire cele supt lună aşe s-au orânduit, ca unele după altele să urmedze, şi când unele mor, altele să învie şi simbathiia şi antipathiia dintr-însele să nu lipsască). Deci dară, cinstiţi ascultători, cine mai cu de-adins cea următoare fericire mai denainte într-un chip a simţi ar pofti şi cine cel nespus a toată obştea folos cu ochiul sufletului a-l privi ar ispiti, pre unul ca acela poftescu-l ca şepelevii<i>mele limbi puţintică îngăduitoare voie şi ascultătoare ureche să plece, pre carile în scurt (de vreme ce a ceasului strâmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă) a-l umbri şi în strâmt hotar a-l perigrapsi mă voi nevoi.”

Toţi ascultătorii, precum cu dragă inimă şi deşchisă ureche vor asculta dacă dzisără, şi precum că cu tot sufletul de dulce izvorul carile din limba Papagaii izvoreşte, însătaţi sint, dacă mărturisiră, Papagaia, cu toată vârtutea cuvântului, himera, sau, precum s-ar putea dzice, ciuda nevădzută, neaudzită cu voroava în fire a băga începu (că nu mai slobodă ieste limba atheistului spre blăstăm decât tropurile ritorului spre hula sau lauda aninată) (şi de celea ce singură firea scărândăvindu-să fuge, acelea vorovaciul îndrăzneţ preste fire le urcă).

Papagaia dară, într-acesta chip, după ce proimiul voroavei sale sfârşi, de umbrirea a fiitoriului acelor doaă monarhii stat să apucă, dzicând: ,,Aceste doaă vestite şi nebiruite monarhii, o, iubiţii miei ascultători, precum fietecarile din sine, late în hotare, bogate în comoare, dese în oraşe, tecsite în sate, nenumărate în supuşi şi cea mai de pre urmă, cu un cuvânt să cuprind, din toate părţile întărite şi în slava cinstii lor îndestulite să fie nu numai celor de duh purtătoare, ce aşeşi şi celor pre pântece şi târâitoare ştiut şi încă prea ştiut ieste (că lucrurile mari şi cei ce nu le ştiu le ştiu, iar lucrurile mici şi cei ce le ştiu nu le ştiu). De care lucru, aievea ieste că orice mai mult sau mai preste hotare a pofti s-ar videa, nu pentru a lor lipsă (căci plinirea nu pofteşte clătire, ce odihnă), ce pentru a supuşilor săi adoagere şi odihnă vor şi poftesc, şi până într-atâta (pre cât singuri marturi privitori îmi sinteţi) silesc şi să nevoiesc, şi aceasta pentru ce şi cu ce? Pentru unirea a toată inima şi cu învoinţa a doi monarhi, a cărora voie mai mult decât porunca şi porunca mai mult decât fapta de credzut şi de ascultat ieste. Voia aceasta a lor, spre ce săvârşit? Spre alcătuirea a doaă firi într-una. Dară acesta în ce chip? (Căci doaă firi a să uni, lucru peste lucru şi putinţă peste putinţă ieste). În chipul puterii sufleteşti, carea în câteva inimi într-un chip şi într-o măsură a lucra poate. Adecă cu buna a sufletului priinţă, doa trupuri, ca într-un suflet a îmbla şi a să învoi să poată (că ce ieste prieteşugul? A învoi deopotrivă. Şi ce ieste priietinul? A nu deosebi în suflet). Cu acest felu dară de duhnicească putere, Vulturul Leu şi Leul Vultur, duhul Vulturului în Leu şi al Leului în Vultur, fără de nici o deosăbire, cele dinafară mădulare, precum întru adevăr împărăţeşte le vor ocârmui şi fără greşi cu dânsele monarhiceşte să vor sluji, cine-i atâta beteag de minte carile să nu cunoască? Duhuri dară ca acestea, carile ceriul de ar avea poartă şi iadul uşe, precum şi acolo să pătrundză fără prepus sint. Duhuri dară ca acestea, iarăşi dzic, atâta de supţiri şi puternice, trupuri atâta de iuţi şi de vârtoasă, fără de nice o siială împotrivnică unind şi fără de nici o prepunere de pacoste împreunând, au nu tot lucrul, peste toată puterea, a putea vor putea? (Că unde Leul vultureşte şi Vulturul leuieşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurile ce va prepeliţi?) Vulturul de sus şi deasupra privind, Leul din dos şi din faţă adulmăcând, ce nepriietin asupră viind, sau ce vrăjmaşi macar la fântânele Nilului fugând a nu să simţi şi a să mistui va putea? (Că a putincioşilor mâna lungă şi ochiul neoprit ieste). Adulmăcarea unuia cu iute viderea altuia însoţindu-să şi în toată calea tovărăşindu-să, din nuări furnica împoncişării pre pământ şi de la Asiia: lighioaia dodeielii la Evropa să va videa şi să va adulmăca, pre nebiruite spetele Leului, neostenite aripile Vulturului răsărind, cestea pre tot fugaşul cât de repede în clipala ochiului vor agiunge, celea pre tot împotrivă stătătoriul vor birui şi vor înfrânge. Cesta cu cel decât diamantul mai vârtos piept, cela cei decât bricile mai ascuţiţi pintini tot zidiul vrăjmăşiii şi toată mreajea vicleniii ca pravul voi spulbăra şi ca pândza paingului vor dispica. Cine dară în lume, o, priietinilor, atâta de scămos la minte şi strămţos la cuvinte să va afla, carile să socotească sau să grăiască că cel împotrivă de supt braţul Leului va putea scăpa, sau cel supt aripile Vulturului aciuat că în primejdie va întra? Sau cine lucrul, mai aievea decât radzele soarelui cunoscut nu va cunoaşte? Ca pre cel din paza lor cineva a-l bântui, sau pe cel dimpotriva lor a nu-l birui va putea? (Că focul din apă şi dzua din noapte şi orbii o pot alege). Aceştea dară, într-acesta chip unindu-să şi alcătuindu-să, cinstea, slava, biruinţa şi odihna, carea a tot nărodul fără prepus următoare ieste, cei din cuiburele încă cu fulgi puişori şi cei încă supt ţiţele maică-sa, sugătorii a giudeca vor putea. Şi statul cel mai fericit decât toată fericirea precum ca râul să va pogorî şi ca pohoiul va năbuşi şi cele în lume nesimţitoare a simţi şi a să pricepe vor pricepe, că toată cinstea numelui de obşte şi toată a tot de răuvoitoriul şi de vicleşug gânditoriul biruinţă fără îndo inţă şi supunere fără prepunere urmadză.

(Că mai mult în prepus a să avea cele pentru lesnirea nesocotite, decât cele cât de grele de la înţelepţi cumpănite trebuie). În scurt, dară, a fericitului aceluia stat, iată, pre cât în slabă putinţa mea au fost, l-am arătat şi precum să dzice dzicătoarea, de pre unghe leul să poate cunoaşte.

Deci oricine ar fi acela carile aceii nepovestite fericiri părtaş a fi ar pofti, întâi trebuie ca nu numai a trupului, ce şi a sufletului mâni totdeodată să întindză şi nu numai cu ale trupului picioare, ce şi cu ale sufletului aripi să alerge şi să zboare (că amintrilea, lenişilor osteninţa şi pizmătarilor lipsa şi căinţa va rămânea). Acestea, dară, de la toată dihaniia aşe într-acesta chip înţelegându-să, la ascultare cuvântului şi scuturarea lucrului cea mai de pre urmă să vinim, carea tot mijlocul cel spre lesnire şi tot modul cel spre fericita săvârşire aduce (că toată călătoriia muritorilor în cel de apoi săvârşit sau să fericeşte, sau să blăstămăţeşte). Neamul cel fără neam şi chipul cel fără chip, adecă jigăniuţa sau păsăriţa cea cu prepus, iubitoriul nopţii, fugătoriul dzilei, vădzătoriul întunerecului şi orbul luminii, adecă Liliacul, precum în fericit pământul şi mănoasă brazda adunării aceştiia nu puţină zizanie să fie sămănat aievea ieste. Vidra nu cu picătura, ce cu vadra în vasul înţelepciunii veninul nebunii<i> şi-au vărsat. Aşijderea Struţul, macar că peste voia şi ştiinţa sa, însă nu mică stincă a scandalului la tot pasul căii aceştiia au aruncat şi toată greuimea lucrului la mijloc a vini au pricinit. Carile, toate de nu s-ar fi tâmplat, fericire şi lucru foarte minunat ar fi fost. Dar, de vreme ce s-au tâmplat, altă nu încape fără numai leacul le ieste de aflat (căci lucrul ce întâi la lumină n-au fost, Dumnădzău, din ne a fi, la a fi îl aduce, iară lucrul ce o dată la fiinţă au ieşit, la nefiinţă nici Dumnădzău nu-l poate aduce). Leacul dară acestor mai sus pomenite boale şi lineştea acestor clătite răscoale, pre cât din duhul obştii fâicava mea voroavă va putea a-l arăta, nu să va lenevi. “,,De duhurile vărsatelor veninuri toţi ne-am ameţit, dacă strigară, şi toţi antidotul toapsăcului precum să-l arete pre Papagaie dacă rugară. Papagaia într-acesta chip începu: ,,Puţintele sint, o, priietinii miei, recetele ştiinţei mele şi mici şi strâmpte chichiţele ierbilor doftoriii mele (căci doftorul bun ştiinţa în cap, iar ierbile în câmp le are, şi unde chichiţele văruite şi pilulele şicuite sint, acolo bolnavul să amăgeşte, iară nu să tămăduieşte). Din carile ce voi avea împreună cu dânsele şi inima, şi sufletul înainte-vă a vărsa nu mă voi tăgădui (că pre cât ieste de lăudat doftoriia bună la boală, pre atâta ieste încă mai de lăudat aşedzământul la răscoală). Pre cât dară ieste pentru bileala în cerneală şi cerneala în bileală, adecă pentru vădzitoriul în întunerec şi orbăcăitoriul în lumină, Liliacul, după a mea proastă socoteală aşedzimântul pre lesne îi ieste (căci pravul casii după măturat de să şi râdică şi în radzele soarelui gioacă, însă nici radzele soarelui a nu lovi opreşte, nici paşii celui ce prin case îmblă contineşte). În care chip şi a Liliacului gâlceavă, precum din nemică s-au scornit, aşe şi scornită nemică ieste, şi până în cea mai de pre urmă şi tulburat de ar rămânea, precum a tot statul vreo tulburare ca aceia a aduce vrednic să nu fie putem socoti. Vidra iată că din catalogul jiganiilor, cu sfatul a tot statul, s-au ras. Carea acmu în lucru, precum să vede, vreo toartă să apuce sau vreo bucată să mai îmbuce nu are, ce numai în cuvânt, pre cât au putut, şi mănuntăile a-şi vărsa s-au opintit, şi tot feliul de farmăcul descântătoriu prin urechile tuturor au stropit. Însă precum până acmu în ceva n-au procopsit, aşe şi de acmu înainte vreo rămăşiţă de venin de-i va fi mai rămas, adevăraţii doftori pre lesne îl vor răzsipi şi înţelepţii deregători pre iuşor tot lucrul, precum să cade, îi vor tocmi. De care lucru, despre aceasta parte mai multă grijă a purta nici folos ieste, nici să cade. (Că unde grijea ieste la măsură, megalopsihiia o cârmuieşte, iar unde grijea trece peste măsură, acolo micropsihiia a mai chivernisi părăseşte). Acestea, dară, aşe precum şi sint cunoscându-să, tot săvârşitul lucrului şi toată fericirea săvârşitului într-aceasta rămâne ca şi hotărârea Struţului să să aleagă, pentru ca toţi ce ieste şi ce pofteşte a fi să înţăleagă, şi aşe, toată clătirea la aşedzare, toată osteninţa la odihnă şi toată începătura la cel dorit să vie săvârşit. De care lucru, întâiaş dată tuturor a şti să cade că, precum încă de demult neclătit siloghizmul Corbului prin învoinţa şi porunca a marelui împărat, a Vulturului, s-au răzsunat, aşe şi acmu toată adunarea monarhiii zburătoarelor va, pofteşte şi porunceşte ca Strutocamilii mai mari aripi şi mai lungi pene să i să dea. Şi ce mai mult? Cămila zburătoare şi Struţul fătătoare să să facă, pravila voii împărăteşti porunceşte (că toată voia slobodă într-acesta radzimă ca, precum celor peminteşti, aşe celor cereşti pravile împotrivă să margă). Ca cu acesta mijloc Cămila călătoare în monarhiia celor zburătoare să între şi iarăşi despre partea monarhii dobitoacelor orice cu cale şi cu cuviinţă a fi ar socoti, din mădularile sale pre Cămilă să împodobască, căruia lucru toată monarhiia pasirilor voitoare ieste. Şi aşe, nici hereghiia dinceput să-şi piardză, nici precum împăraţii orice poftesc că nu pot face să să vadză (că cei putincioşi nu mai puţin cu părerea altora decât cu puterea lor fac ce fac). Şi hotărârea numelui ştiindu-să, într-îmbe părţile titulul cinstei şi locul slavii numelui a-şi dobândi să poată, şi într-acesta chip, cea deplină omonie, într-îmbe monarhiile plinindu-să, să să săvârşască.”

Acestea din tot duhul dacă larg şi lat ritorisi Papagaia toate cetele zburătoarelor: ,,Facă-să, facă-să, plinească-să, plinească-să!” strigară, atâta cât chiotele a atâtea gloate deodată slobodzite să părea că ieste huietul a mari puhoaie după ploaie, din dealuri în văi răpedzite. Unii, de fericirea ce li să părea că acmu au şi dobândit-o, cu glasuri de bucurie să desfăta, alţii cu cântece şi cu viersuri îzbânda, ca cum în sin şi dobânda în palmă ar avea, în ceriuri râdica. Iară alţii minunată voroava Papagaiei şi decât miierea şi zăharul mai dulci cuvintele ei şi decât toată unsoarea mai pătrundzitoare şi mai muietoare sentenţiile ei ni cu gura mărturisiia, ni cu mânule şi cu capul chipuri şi semne de mirare şi de minunare unul cătră altul în divuri, în chipuri arăta (că de multe ori bucuriia mare glasul astupă, şi ciuda peste măsură mintea răzsipă). Unii, ca cum încă mai denainte de mângâioase voroavele ei spre somn furaţi şi în chiteala socotelelor afundaţi ar fi fost, ca de somn sau de vin ameţiţi ar fi fost, spre ce întâi să înceapă şi ce mai înainte din cele multe audzite să pomenească şi din pomenire în cuvinte să alcătuiască, ca uluiţii sta şi ca somnoroşii, ni pe frunte, ni pe piept să scărpina (că voroava dulce şi ales plăcută inimii bucurie, iară ochilor dormitare pricineşte). Comedie ca aceasta şi buiguire într-acesta chip din gura Papagaii în minţile tuturor dihaniilor răvărsindu-să, ca cum şi cu trupurile şi cu sufletele amurţiţi şi amuţiţii ar fi fost, prin câtăva vreme între dânsele mare tăcere să făcu, şi una într-ochii alţiia ascuţit şi neclătit căutând, ce ar fi mai de vorovit şi ce ar fi mai de pomenit, ca cum a să domiri n-ar putea, ce una pre altă să înceapă, ca ce din ros tul ei ar audzi şi ea aceia să grăiască, sta cu gura căscată (că strigarea a gloate multe din răzsunarea a păreţilor deşerţi nu multă deosebire are, şi precum păreţii acelaşi glas întorc, aşe în gloata ascultătoare unul cuvântul altuia poartă).

În cea de pre urmă Cioara, după ce câtva ca înecaţii în gât clăncăi şi ca cum sau de duh îndesită, sau de năcaz dosedită ar fi fost, mult în grumadzi râgâi, în glasul firii sale să slobodzi şi ,,car, car, car” de trii ori poftori. Toate cetele pasirilor, spre bine glasul poftorind, ,,macar, macar, macar”, după cazaniia Papagaii, şi lucrul şi cuvântul de s-ar sfârşi dzicea. Din jiganii unele (pentru carile precum lăcomiii să fie fost vândute mai sus s-au pomenit ), ca cum le-ar fi vinit a căsca şi princet, ca nu toţi să audză, glasul Cioarăi adeveriia. Alalte jigănii toate, cu multă şi adâncă tăcere, ca cum celor mai de frunte următoare ar fi, să arătară (că tăcerea prea adâncă sau din pizmă iese, sau din neştiinţă). Ce tăcere ca aceasta celor mai de gios era din sială, iară celor mai de frunte era într-adins mărturisală. Căci mita maica şi vicleşugul părintele în trupuri de îmblătoare inimi de zburătoare odrăslisă (că precum aurul în focul cât de iute din ce ieste nu să mută, aşe, ori în ce inimă întră, din ce ieste într-alta o strămută). De care lucru jiganiile, ,,facă-să, facă-să”, aievea a striga, ascunsă tragerea firii le ruşina; ,,nu vom, nu priimim” şi de mare strâmbătate a să văiera, înghiţita mâzdă şi îmbunare de inimă le mânca.

Iar dintre pasiri, Brehnacea, carea de multe ori partea adevărului a ţinea să videa, cătră Cucunoz pre taină dzisă: ,,Glasul Cioarăi, gurile linguşitoare şi inimile cele numai înainte, iară nu şi înapoi socotitoare, după a sa poftă, spre bine l-au tâlcuit (căci pofta schizmeşte lesnirea, şi chipul lesnirii spre toată greuimea fără nici o sială purcede ). Numai pre cât a mea proastă şi acmu de bătrână buiguitoare socoteală ieste, glasul Cioarăi nu atâta spre ,,macară”, cât spre ocară a tâlcui s-ar putea, şi precum, o, iubite frate, foarte bine ştii că Cioara cu Corbul pentru multe pricini a multe stârvuri puţină dragoste şi priinţă între sine au. De care lucru aşe cu firea mă amăgesc, că în cea de apoi a adunării aceştiia nu vreo fericire să aşteaptă, pentru carea să dzicem: macară, ce multă nevoie şi becisnicie, pentru carea să ne văietăm, vai, foc şi pară, şi cei ce aşe de pre lesne au tâlcuit, macar, a multora capete să să usuce îmi par (că câtă becisnicie aduce fericirea cea prea aşteptată, atâta nevoie nu face nenorocirea cea cu sufereală purtată). Şi pomeneşte, frate, cuvintele mele, şi odată vii cunoaşte că Cioara, nu macara, ce ocara au prorocit ” Cucunozul, precum dinceput calea apucase, nici în stânga, nici în dreapta să abătea, ce de pururea pizma şi mândriia ce ştiia ţinea. De care lucru, într-un chip pe Brehnace de blăstămăţie şi de micropsihie probozind-o, dzisă: ,,(A tot lucrul părerea părere naşte, iară ştiinţa făcliia adevărului ieste): Cioara, săraca, de la mulţime s-au socotit la limbă varvară şi i-au tâlcuit glasul: macară.

Iară tu, frate, împiedicat de bătrâneţe şi buiguit de cărunteţe fiind, pre prorocul ce nu-i ştii ştiinţa, locul şi ţara, vii să-i încarci asupră-i ocara. Ce mulţimea varvarismos, iară tu solichizmos cu limba Cioarăi faceţi. De care lucru, a şti ţi să cade că Cioara aceasta de locul său ieste atică, ţara Elada, carea în toţi anii cuibul în platanul (carile dinaintea capiştii lui Apolon ieste sădit), scoţând, de la preuţii lui Apolon, carii de pururea supt umbra copaciului învăţiturile cele de taină şi meşterşugul prorociii învaţă, filosofiia cerească au deprins, din care ştiinţă, adevărul, începutul şi sfârşitul lucrului precum ieste, mai denainte vadzindu-l şi ca cu mânule pipăindu-l, în limba aticească au strigat: maaria Ö Şra, ce va să dzică: fericit ceasul în carile cu gândul s-au zămislit şi cu fapta s-au săvârşit. ” Însă ori mulţimea au varvarizmit, ori Brehnacea au solichizmit, ori Cioara au aticit, ori Cucunozul au băsnuit, a Cioarăi glas pre cât mai mult să tâlcuia, pre atâta mai mult în lavirinthul necunoştinţii să încuia, al căruia cheie când să va afla şi a cui mână a o prinde şi cu dânsa lavirinthul a deşchide să va învrednici supt vremile de apoi ieste să aşteptăm.

Lupul, între toate jigăniile pururea mai socotit şi mai grijliv în chitelele sale, sila şi desfrânată voia zburătoarelor aievea vădzind, şi încă acoperit vicleşugul a unor dobitoace dintr-adânc pricepând, toată avuţiia răspunsurilor sale în cea mai de dedesupt tainiţa tăcerii aşeşi de tot îşi zidi (că cuvântul înţelept pre cât folos aduce urechilor ascultătoare, pre atâta înfocare face inimilor nestătătoare) (şi în vreme ce să ascultă, cântecul sirenilor, iară în vreme ce nu să ascultă, sunetului căldărilor să asamănă). Lupul, dară, de înţelepciune oprit, tăcea.

Iară alalţi toţi, de nebunie împinşi, mormăind şi răcnind, de iznoavă, ,,facă-să, facă-sa!” striga. În care vreme Pardosul vărgat şi Râsul cu negru picat, cu alalţi ai lor depreună, cel de demult în inimile sale ascuns vicleşug ce avea la iveală şi într-a tuturor privală a-l scoate începură, şi ca cum de urgiia pizmei nebuniţi şi buiguiţi ar fi fost, fără nici o ruşine: ,,vârtos ieste siloghizmul Corbului, frumos şi înţelept ieste sfatul Cucunozului, minunată şi înălţată ieste ritorica Papagaii”, striga. ,,De acmu înainte, o omonie, o stăpânire şi o monarhie cunoaştem şi o împărăţie ştim. Iară cine într-alt chip sentenţiia ar clăti sau a o clăti s-ar ispiti, fier, foc şi cea mai groaznică moarte partea să-i fie “. Aşedară, răutatea vicleşugul zămisli şi nebuniia îl descoperi (că vicleniia, răutatea şi nebuniia surori sint: răutatea începe, vicleşug urmadză, iară nebuniia mai mult îl desfrâneadză, până unde una prinde, alta leagă, iară a triia grumadzii cu laţul îi vâneadză). Cătră acestea, Pardosul răutate peste răutate, vicleşug peste vicleşug şi nebunie peste nebunie a grămădi începu, şi paşii lăcomiii până peste hotarăle simţirii a-şi lăţi şi a-şi lărgi adaosă, dzicând: ,,De vreme ce după neminciunoase budzele Papa gaii toată adunarea adevereşte, cu cale şi cuviinţă socotesc a fi, ca precum la monarhiia pasirilor după Vultur, Corbul, aşe la monarhiia noastră, după Leu, Strutocamila stepăna cea mai de cinste şi epitropiia a tot neamul să ţie, şi după aripile carile Vulturul l-au demânat, capul taurului să i se puie, pentru ca şi ea între coarne sămnul biruinţii şi stema epitropiii să poarte.

Că amintrilea, şi Cămila şi Struţul, undeva vreun mădulariu de apărare şi de luptare precum să n-aibă tuturor ştiut ieste”.

Cuvântul Pardosului întări Ursul şi-l adeveri Vulpea (că la voia poftitoare puţine cuvinte trebuie îndemnătoare). Aşijderea, alalţi, a vicleşugului părtaşi: ,,foarte bine, foarte bine”, ni din budză mormăia, ni din colţi clănţăia. Însă cumpăna, în carea dramul strâmbătăţii nu încape, şi mâna, carea fietecui după ale sale fapte împarte, a doi dintr-aceştea nu mult răbdă, şi ce pre alalţi la vreme lor îi aşteaptă, acestora ceia ce li să cădzu le dede plată.

Căci Ursul, în părerea sa, pentru bişugul mierii ce aştepta, acmu precum că toate prilazurile prisăcilor sare socotiia şi toate ştiubeiele cu miiere fără nici o sială, fărâmă, gândiia, şi aşe din lăcomiia deşartă şi de mândriia înflată, cu vânt de gând şi cu miiere de părere, preste măsură îndopându-să şi înfundându-să, aşijderea acele ticăloasele albine, carile prin faguri de aburi împrăştiiate ramăsese, prin maţele şi ficaţii Ursului pătrunsără, de unde adevărata înflăciune scornindu-să, supt piielea Ursului izvoară de apă pururea piştitoare purceasără şi cu această de năprasnă şi mieşeloasă boală, înainte a toate gloatele crăpa.

Vulpea aşijderea, de multă grijea vicleşugului făcut ce purta, întâi în melianholia ipohondriacă, apoi în tusa cu singe mutându-să, de multă vitionire şi boală uscăcioasă, toate vinile i s-au întins şi toate mădularele i s-au zgârcit, atâta cât piielea de oase şi pieptul de spinare i să lipisă. Carea înghiţind vicleşugul, preste puţine dzile ş-au borât aburul, precum istoria la locul său va arăta (că cine înghite zăharul vicleşugului, acela boreşte toapsăcul sufletului ). Acestea dară şi ce să lucra vădzind şi ce să să mai lucredze a aştepta neputând, deodată şi în grabă socotiră pre Lup (pre carile încă dinceput vicleşugurilor neînsoţitoriu şi răutăţilor lor nepriimitoriu îl cunoscusă), întâi îl sfătuiră, apoi îndemnară, iară mai pre urmă şi cu capul îi clătinară şi cum mai curând de nu va la strajea bârlogului său merge, cu pedepse groznice şi şi înfricoşări de moarte i să lăudară. Aşe Lupul, vrând-nevrând, şi precum de aceasta poruncă foarte să să fie bucurat arătând, împreună cu Ciacalul la locurile sale să dusără. Iară când din toată adunarea Lupul să despărţiia şi precum de fraţii, priietinii şi omofilii săi amăgit şi viclenit la arătare cunoscându-să, de grea dosadă carea inima îi înăduşiia şi de vremea carea aşeşi de tot împotrivă i să punea, gemutul, oftatul şi suspinul totdeodată supt un glas alcătuind, încetişor, cum i să părea, şi prea tare, cum altora să audziia, cătră Ciacal gemu, oftă, suspină, răzsuflă şi dzisă: ,,Blem, frate Ciacal, de vreme ce la strajă ne trimăt, blemaţi să nu stăm (căci urechea la cuvinte cât de grele ascultătoare învaţă pre inimă la cât de grele nevoi răbdătoare a fi), căci otrăvile acestea cornul Irodului le va îndulci, iară spurcăciunile acestea, botul Filului le va curăţi.

Acestea Lupul pietre sămănând, stânci şi munţi în urmă răzsăriră, precum mai pre urmă lucrul au arătat.”