Redactorul Jurnalului teatrelor din Milano, care face şi profesiune de agent comisionar, în foaia sa din 23 iuniu împărtăşeşte publicului său programul companiii melodramatice formată de dînsul pentru teatrul nostru, după ordinul şi pe contul d-lui V. Hiotu, director privilegiat, după cum zice acea foaie, al operii italiene de la noi. Numele acelor artişti şi artiste sunt:
Margarita Zenoni, prima donna assoluta;
Rachele Gianfredi, prima donna assoluta (reangageată);
Carolina Ghedini, prima donna contralta assoluta (reangageată);
Fani Giovanoli, prima donna;
Giorgio Stigelli, primo tenore assoluto;
Enrico Giusti, primo tenore assoluto;
Francesco Steller, primo baritone assoluto (reangageat);
Giulio Colombo, primo baritone assoluto;
Nicola Benedetti, primo basso profondo assoluto;
Giovanni Capponi, primo buffo assoluto;
Enrico Topai, primo buffo assoluto (reangageat);
Alessandro Manetta, secondo tenore;
Casimiro Biscontini, maestro direttore d’orchestra.
Iaca sirenile şi Orfeii cari au luat asupră-le misiunea de a ne dilecta urechea şi a ne mişca inima în stagiunea viitoare, sau a ne ataca organul acustic şi a ne face să ne plîngem banii. O zicem şi aceasta, fiindcă am fost prea de multe ori amăgiţi în speranţele noastre.
Compania aceasta fiind formată parte din artişti cu totul noi pentru scena noastră, iar parte dintre virtuozii din compania anului precedent, a raţiona despre talentele melodramatice ale celor dintîi, fără a-i asculta sau cel puţin a-i cunoaşte din corespondenţele jurnalelor, ar fi o imprudinţă, ar fi să prezicem viitorul, lucru ce l-am lăsat totdauna pe seama calendarelor; a raţiona iară despre cei de-al doilea o socotim de prisos, fiindcă talentele acestora sunt prea bine cunoscute lectorilor jurnalului nostru, atît din revistele teatrale ţinute de noi în tot cursul stagiunei espirate, cît şi din critica particulară ce fiecare din lectorii care au mers des la teatru îşi va fi făcut în parte. Tot ce putem însă zice, deocamdată, este că această companie, privită din puntul de vedere al personalului din care se compune, diferă mult din cele ce am avut pînă acum şi putem zice că dacă d-nii artişti vor corespunde cu pompoasele titluri ce li se dau, vom avea estimp o companie complectă şi bună, care, de va fi şi bine dirigeată, va face în adevăr deliciul publicului.
Admirăm prea mult sistemul adoptat de impresa actuală şi ne vedem siliţi a mărturisi că, prin formarea acestei trupe îndoite, a dat dovezi evidente că cunoaşte prea bine iconomia sau comerţiul teatral. Toţi aceia ce merg adesea la teatru italian au cunoscut foarte bine că mai toate operile ce compune repertoriul nostru modern sunt bazate mai mult pe vocea de soprano şi pe cea de bariton. Chiar maestrul Verdi, ale cărui opere se reprezintă mai adesea pe teatrele melodramatice din Europa, cunoscînd cît de anevoie este a găsi başi profunzi şi contralto cu vocea bine condiţionată, ca să poată esecuta cu succes pretenţioasele sale compoziţiuni, alese pe sopran şi bariton, fiindcă aceste voci se găsesc mai des şi cu un timbru plăcut şi bine întonat, şi numai pentru dînsele scrise cele mai frumoase opere ale sale, iar pe basul profund şi pe contralto le adoperă numai atunci cînd se văzu împins de necesitate, dar se feri cît îi stătu prin putinţă de a le confida părţi din cele esenţiale, ca să nu-i compromiţă succesul operilor sale. Plecînd de la acest punct de vedere, vom arăta acum lectorilor noştri care este profitul ce poate să tragă impresariul dintr-o companie îndoită şi care sunt acelea ce priveşte pe publicul amator de teatru.
Un impresariu care posedă două primadone, doi tenori şi doi baritoni are un avantagiu îndoit, pentru că el împarte compania în două corpuri şi îşi aranjează repertoriul astfel ca să poată totdauna pune în studiu cîte două opere deodată, a schimba mai des reprezentările şi a nu veni niciodată în poziţiune de a pierde din serile destinate pentru abonaţi din cauza indispoziţiunii cutăruia artist sau artistă, lucru ce i-ar cauza, daca nu o ruinare, cel puţin o însemnată pierdere pecuniară. Avantagiul publicului este tot atît de mare ca şi al impresariului fiindcă acum i se va da ocaziunea a asculta mai multe opere în cursul stagiunii teatrale, iar mai cu seamă daca artiştii vor fi buni, va profita îndoit şi nu să va vedea constrîns, ca în trecut, să asculte luni întregi pe Don Pasquale şi pe Barbierul din Sevilia, desnaturate şi acestea cu totul din necapacitatea artiştilor.
Impresariul de astăzi posedă mezii mult mai mari decît cei pînă acum; afară de asta, el este român, este ieşit dintr-o clasă cu simtemintele nobile a societăţii noastre, apoi are cunoştinţe de ajuns în arta muzicală şi, daca trebuie să credem zisele sale, el n-a luat asupră-i această delicată însărcinare decît numai împins de pasiunea şi zelul său de a vedea muzica italiană, astă sublimă şi angelică muzică, pusă la locul ce merită, în fine, a ne da un teatru de operă bun. Iaca titlurile pe care se bazează speranţele noastre, iaca pentru ce avem dreptul de a cere de la d. Hiotu a ne da un teatru nu de primul rang, căci astfel nu poate să ni-l dea din mai multe cauze, dar un teatru bunicel, compus aşa ca să întreţie pe spectatori şi să ne formeze gustul muzical, iar nu a ne pune în trista poziţiune de a regreta trecutul. Cerem dar de la dînsul, şi avem tot dreptul de a cere, ca să introducă o mai bună regulă la împărţirea rolelor, ca să nu ne mai vedem siliţi a asista la profanarea celor mai sublime creaţiuni ale nemuritorilor maeştri, cum avurăm nenorocirea a o vedea aceasta în staţiunea espirată la operile Lucia di Lammermoorşi la Il barbiere di Seviglia. Cerem, şi avem mare drept a cere, ca să ne pre-noiască repertoriul, căci cel de astăzi s-a învechit atît încît nu mai deşteaptă curiozitatea publicului. Cerem iar ca acele patru opere noi ce se obligă prin contractul încheiat cu guvernul a le reprezenta în cursul staţiunii viitoare să fie de acelea ce au avut un succes necontestat în Italia, nu din cele ce stau din timpi uitaţi prin librăriile cele mici din Milano, pline de praf şi în prada şoarecilor.
Osebit de aceasta mai cerem — şi tot fără să ieşim din dreptul nostru — a ne da o garderobă mai bogată şi mai fidelă epocei operilor de reprezentat, ca să nu ne întoarcem iar la cele vechi, adică să vedem pe cavalerii scoţiani din Lucia di Lammermoor îmbrăcaţi în costume italiane după timpul lui Carlo Visconti, iar populul spaniol în opera Il Trovatore, în vestminte ce nu seamănă deloc cu cele din timpii în care se petrece această acţiune.
Studierea operilor cu maturitate, punerea lor în scenă de către o persoană cu cunoştinţe speciale şi o poliţie de scenă mai severă pe timpul reprezentărei fiind condiţiuni din cele mai esenţiale pentru reproducerea operilor cu toate amănuntele lor, le cerem şi pe acestea şi suntem în drept a le cere de la o impresă ieşită din sînul românilor şi ale căria tendinţe nu putem crede că vor fi altele decît acelea de a servi bine pe publicul şi a-şi face tot într-un timp şi interesele sale, căci beneficiul acordat de guvern şi foloasele ce dă teatrul nostru îi permite a împlini aceste condiţiuni în toată întinderea lor.
Suntem în timp de progres şi de reforme radicale şi ar fi un mare păcat a mai vedea programe pompoase prin care să ni se promiţă deliciurile paradisului şi apoi să ni se dea monstruozităţile infernului. Nu dorim 25 de opere pentru o staţiune, cum avu imprudenţa a ne promite repozatul Danterny, nu vom avea o asemenea bizară pretenţiune, dar vom cere de la impresariul actual a ne da tot ce s-a obligat prin angageamentul său cu guvernul, vom pretinde a se reprezenta toate operile trecute în program şi nu vom mai suferi a ni se da opere ciontite şi rău puse în scenă.
Orchestrul de astăzi fiind ajuns la un grad mare de decadenţă din cauza însemnatei lipse de violine şi a disciplinei necesarii, cerem a se aduce în stare de a putea să-şi împlinească misiunea sa cu fidelitate. Corul are necesitate de o reformă radicală, atît în instrucţiune, cît şi în personal. Iluminarea teatrului cerem să fie mai bine îngrijită, încălzirea pe timpul iernii să nu mai fie, ca pînă acum, contrarie temperaturii, iar manipularea decoraţiunilor să se opereze cu mai multă rapiditate şi preciziune. Cunoaştem că teatrul posedă o mulţime de decoraţiuni făcute înadins pentru repertoriul operii; de ce oare impresarii se servesc numai cu un prea mic număr dintr-însele şi lasă să se vază mai la toate reprezentaţiile un mare contrast la architectura epocilor şi la situaţiunile diferitelor ţări în care se petrec operile, cînd cu o prea mică osteneală şi cheltuială s-ar putea pune pe rame decoraţiuni analoage cu piesele şi s-ar evita acest mare anacronism, iar străinii nu ar mai avea ocaziune de a ne taxa de ignoranţi?
Iaca ce pretinde publicul teatrului italian de la actuala impresă, de la d. Hiotu. Fi-va el oare auzit? I se vor împlini oare aceste cereri, atît de drepte pe cît sunt de moderate? Asta nu se poate prezice; timpul o va demonstra.